Revision dismissed for failure to prove violation of res judicata in railway tariff disputes

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 5 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, a solicitat obligarea pârâtei GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. la plata sumei de 738.104,84 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în perioada 16 mai 2018 - 27 mai 2019, a penalităţilor de întârziere calculate în continuare până la data achitării efective a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.169, art. 1.270, art. 1.350, art. 1.535 şi ale art. 1.548 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1440 din 17 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 123.653,57 RON, reprezentând debit datorat, restul acţiunii fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Totodată, au fost compensate, în totalitate, cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi după stabilirea cuantumului definitiv ale onorariului expertului aferent expertizei în specialitatea transport feroviar, respectiv a celui aferent expertizei în specialitatea contabilitate, pârâta a fost obligată să achite, în completare, sumele de 7.050 RON şi 14.740 RON, cu titlu de diferenţă onorariu expertiză.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 29A din 11 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 martie 2024, a fost respins apelul incident, ca nefondat.

A fost admis apelul principal, fiind schimbată în parte sentinţa primei instanţe, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă şi a sumei de 465.617,65 RON, reprezentând contravaloarea facturi fiscale, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,03% pe zi de întârziere, aferente întregului debit principal în sumă de 589.271,22 RON, calculate de la scadenţa fiecărei facturi fiscale şi până la achitare, fără ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească valoarea debitului principal asupra căreia a fost calculată.

De asemenea, ulterior compensării în parte a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 710,71 RON, aferentă acelei etape procesuale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

După compensarea în parte a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, apelanta-pârâte a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.972,45 RON, cu acest titlu.

3. Împotriva acestei decizii părţile au formulat recurs, căi extraordinare de atac ce au fost respinse, ca nefondate, prin decizia 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

4. Împotriva acestei decizii revizuenta Grup Feroviar Român S.A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului, ca urmare a încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, precum şi a deciziei civile nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în acelaşi dosar.

În motivare, după prezentarea succintă a litigiilor dintre părţi, revizuenta a susţinut că decizia a cărei anulare o solicită încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-au respins recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, prin care s-au tranşat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, legate de modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 202/2016 la stabilirea tarifelor de către intimată.

În continuare, revizuenta a arătat că prin decizia atacată Înalta Curte a menţinut decizia nr. 29A din 11 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care s-a refuzat a se analiza dacă CFR a stabilit şi solicitat de la GFR să achite contravaloarea unor tarife stabilite cu încălcarea Legii nr. 202/2016, fiind făcută abstracţie de prevederile din cuprinsul acestei legi care stabilesc modalitatea de determinare a tarifelor, la care, de altfel, fac referire chiar prevederile art. 4.4 din contractele de acces.

A precizat că în considerentele hotărârii anterior menţionate s-a reţinut că apelanta-pârâtă nu putea refuza plata facturilor, invocând nemulţumiri în ceea ce priveşte sistemul de tarifare aplicat, ci avea obligaţia de a-şi valorifica aceste nemulţumiri pe calea procedurală instituită de Legea nr. 202/2016, aceste considerente fiind contrare hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2018.

A subliniat că din considerentele acestor hotărâri rezultă cu claritate că în dosarul nr. x/2018 s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că este necesar ca, în analiza preteţiilor CFR, instanţele trebuie să verifice, cu prioritate, dacă tarifele percepute de intimată, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2016, sunt conforme cu dispoziţiile acesteia, având în vedere apărările formulate de GFR, prin care s-a contestat modalitatea în care CFR a stabilit tarifele solicitate la plată.

Revizuenta a invocat în cadrul cererii de revizuire încălcarea deciziilor anterioare care au statuat că pentru serviciile prestate în perioada 2016-2018, CFR este îndriduită cel mult la tarifele conforme cu Legea nr. 202/2016, indicate în decizia nr. 2/2018 a C.N.S.D.F.

Astfel, a precizat că, încălcând dezlegările date cu autoritate de lucru judecat prin deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2018, prin hotărârea atacată, Înalta Curte a menţinut decizia nr. 29A din 11 ianuarie 2024, prin care s-au reţinut următoarele considerente contrare:

"(...) Curtea reţine că apelanta-pârâtă datorează apelantei-reclamante sumele reprezentând tarife, solicitate în temeiul facturilor fiscale care nu au fost acordate de prima instanţă (...). La aceste sume se adaugă diferenţele de tarife care nu au fost acordate de prima instanţă (...)."

Însă, contrar deciziei pronunţate anterior, instanţa supremă a reţinut în dosarul nr. x/2018, consecutiv analizării legalităţii tarifelor stabilite de CFR în raport cu dispoziţiile Legii nr. 202/2016 că pentru prestaţiile efectuate în aceeaşi perioadă, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2016 şi până la 1 octombrie 2018, CFR este îndriduită cel mult la o admitere parţială a pretenţiilor, limitate prin aplicarea tarifelor legal stabilite de C.N.S.D.F. prin decizia nr. 2/2018.

În concluzie, revizuenta a susţinut evidenţa faptului că, prin considerentele deciziilor pronunţate în dosarul nr. x/2019, s-a dezlegat cu autoritate de lucru judecat faptul că CFR a solicitat în mod nelegal achitarea de GFR a tarifelor contrare Legii nr. 202/2016, pentru servicii prestate în perioada dintre intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2016 şi emiterea deciziei C.N.S.D.F. nr. 2/2018, şi că, în această perioadă, CFR era îndriduită cel mult la sumele rezultate prin aplicarea tarifelor conforme cu Legea nr. 202/2016, validate prin decizia nr. 2/2018.

Or, prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/2019 a fost încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al considerentelor deciziilor din dosarul nr. x/2019, fiind pronunţate soluţii sprijinite pe considerente contrare, care au condus la validarea integrală a pretenţiilor CFR, peste pragul maximal rezultat din aplicarea Legii nr. 202/2016.

Intimata COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., prin SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE IAŞI a formulat întâmpinare, prin care a invocat, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

În motivarea excepţiei inadmisibilităţii, s-a arătat că, în realitate, prin calea de atac exercitată în cauză, revizuenta încearcă să atace considerentele decizorii ale deciziei nr. 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, invocând, în mod nepermis, excepţia autorităţii de lucru judecat privind aceeaşi chestiune litigioasă dezlegată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. În acest sens, a invocat decizia nr. 413/2022 din 22 septembrie 2022, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 196 din 8 martie 2023.

Un alt argument adus în susţinerea excepţiei invocate vizează lipsa întrunirii cerinţei identităţii de părţi între cauzele în care s-au pronunţat deciziile pretins potrivnice.

Pe fondul cererii de revizuire, intimata a arătat că nu operează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

La termenul din 25 martie 2025, revizuenta a depus în şedinţă publică note scrise, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, ca neîntemeiată, precum şi a apărărilor formulate pe fondul cauzei, ca inadmisibile, respectiv ca neîntemeiate.

5. Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de revizuire invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare, astfel că exercitarea acesteia nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni privind fondul cauzei, ci se verifică aspectele procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate ca temei juridic al cererii de revizuire, prevăd că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-11 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.

Conform dispoziţiilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Se observă că, în noua sa redactare, textul alin. (4) al art. 513 C. proc. civ. a extins motivul de revizuire referitor la existenţa unor hotărâri potrivnice, în sensul că acesta vizează şi încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia, concretizat în nesocotirea considerentelor prin care s-a tranşat o anume chestiune litigioasă.

Prin intermediul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care au legătură cu ceea ce se deduce judecăţii în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, fără ca o asemenea operaţiune juridică să presupună tripla identitate, de obiect, cauză şi părţi.

Art. 431 are ca finalitate înlăturarea unor contradicţii ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, dar şi între dispozitivul şi considerentele unei hotărâri ce au rezolvat un aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii şi hotărârea pronunţată în această a doua judecată. De asemenea, urmăreşte evitarea contradicţiilor între considerentele decizorii ale hotărârilor.

Deşi, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, trebuie, însă, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleaşi părţi, indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu şi alte părţi, fapt care obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Totodată, dezlegarea chestiunii litigioase care poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat în cel de-al doilea proces trebuie să privească aspecte tratate în mod divergent de instanţe, astfel încât să rezulte contradictorialitatea dintre considerentele decizorii ale hotărârilor supuse examinării.

Însă, pentru a se demonstra incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., antiteza nu poate privi modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în cauze cu obiect similar, întrucât aceasta constituie o prerogativă constituţională exercitată de judecător, fiind strâns legată de independenţa care îi caracterizează întreaga activitate. În ipoteza în care aplicarea legii generează dezlegări diferite în cauze cu obiect similar, se poate pune problema unei practici neunitare pentru uniformizarea căreia există alte mecanisme reglementate de legiuitor.

Aceste din urmă cerinţe nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, prin cererea de revizuire se susţine că decizia nr. 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, este contrară deciziei nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunţată de aceeaşi instanţă, şi a deciziei civile nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în cauza ce formează dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenţii, fiind încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Elementul divergent pe baza căruia se susţine contrarietatea hotărârilor se referă la valenţa recurgerii la procedura specială de contestare a tarifelor percepute de COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A., prevăzută de art. 56 din Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spaţiul feroviar unic european, prin formularea unei plângeri adresate Consiliului Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar.

Verificând hotărârile pretins potrivnice, instanţa supremă constată că deciziile invocate cu autoritate de lucru judecat sunt decizia nr. 340 din 14 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, şi decizia civilă nr. 887A din 2 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în acelaşi dosar.

Prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-au respins recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, reţinându-se că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi atrasă răspunderea civilă contractuală a societăţii GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A., care în acea cauză plătise deja mai mult decât datora. Prin urmare, pârâta a fost obligată la plata sumelor de bani calculate conform Legii nr. 202/2016, în limita pretenţiilor dovedite, după ce s-a constatat că pentru o parte din sumele facturate au fost încălcate dispoziţiile legale privind modalitatea de calcul a tarifelor, consecinţa fiind aceea a admiterii în parte a acţiunii formulate de societatea COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A.

În schimb, prin decizia a cărei revizuire se solicită, nr. 2167 din 21 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, considerată potrivnică primelor decizii, s-au respins recursurile declarate de părţi împotriva deciziei pronunţate în apel, cu motivarea că incertitudinile societăţii GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. privind sistemul de tarifare nu puteau justifica refuzul său de a plăti de plano sumele de bani cuprinse în facturi, iar orice obiecţiuni pe care le avea trebuiau să fie valorificate pe calea procedurii stabilite de Legea nr. 202/2016.

Examinând deciziile pretins potrivnice, Înalta Curte constată că analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale nu a fost disociată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 202/2016 în niciuna dintre cele două cauze. Contrar celor susţinute de revizuentă, pretenţiile iniţiale ale reclamantei nu au fost admise în totalitate în niciunul dintre cele două litigii, aspect care rezultă cu evidenţă din lecturarea dispozitivelor hotărârilor pronunţate pe parcursul celor trei etape procesuale din fiecare pricină.

De asemenea, nici în primul proces, nici în cel de-al doilea nu s-a ajuns la concluzia că obligaţia de plată a facturilor emise de reclamantă nu ar subzista, singura diferenţă constând exclusiv în aprecierea instanţelor asupra necesităţii recurgerii la procedura prevăzută de Legea nr. 202/2016 pentru stabilirea debitului.

În concret, în dosarul nr. x/2018, răspunderea contractuală a pârâtei a fost atrasă după ce s-a constatat că cerinţele legale ale acestui tip de răspundere sunt întrunite cumulativ şi că statuările instanţei de apel cu privire la determinarea tarifelor de utilizare a infrastructurii feroviare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 202/2016 reprezintă premisa pentru admiterea în parte a pretenţiilor, adică numai a acelor sume calculate conform dispoziţiilor legale incidente. Totodată, s-a reţinut că ipoteza confirmării nelegalităţii parţiale a cuantumului sumei pretinse nu are caracter exonerator pentru debitoarea obligaţiei de plată, iar argumentul privind lipsa contestării tarifelor pe altă cale a completat raţionamentul instanţei de recurs.

Pe de altă parte, în dosarul nr. x/2019, care priveşte alte facturi decât cele din dosarul nr. x/2018, instanţa supremă a validat silogismul instanţei de apel, reţinând că tarifele trebuiau contestate pe calea plângerii la Consiliul Naţional de Supraveghere a Domeniului Feroviar, iar nu prin refuzul absolut al pârâtei de a plăti întregul debit.

În consecinţă, astfel cum s-a reţinut mai sus, aprecierea diferită a celor două instanţe asupra necesităţii recurgerii la procedura de contestare a tarifelor, potrivit Legii nr. 202/2016, în două cauze diferite, cu obiecte similare, nu poate fi semnifica încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nu reprezintă un motiv pentru a justifica admiterea cererii de revizuire, ci aceasta poate echivala eventual cu o practică judiciară neunitară.

De altfel, nu poate fi făcută abstracţie de împrejurarea că situaţiile de fapt din cele două litigii sunt diferite, în contextul în care, în prima cauză, pârâta-debitoare plătise mai mult decât datora, instanţa reducând cuantumul debitului, pe când, în cea de-a doua situaţie, instanţa a reţinut pasivitatea totală a debitoarei şi refuzul absolut al acesteia de a achita, chiar şi în parte, debitul din facturile fiscale, dar şi omisiunea ei a de a-l contesta. Or, împrejurarea că instanţele de judecată dezleagă în mod diferit chestiuni litigioase în cauze cu obiect similar, nu reprezintă un caz de contrarietate, ci, eventual, jurisprudenţă neunitară ce nu poate fi însă valorificată prin intermediul revizuirii. Aceasta, întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

În concluzie, motivele invocate de revizuentă nu demonstrează incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 513 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. împotriva deciziei nr. 2167 din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. împotriva deciziei nr. 2167 din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se va depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.