Employee's appeal over wage reinstatement and disciplinary sanctions rejected as inadmissible on merits, with prior dismissal upheld

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, la 11 august 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orăşenesc "Dr. George Trifon" Năsăud, a solicitat să se constate faptul că nu i s-a comunicat legal nicio decizie de sancţionare disciplinară în luna iulie 2022 care să îl vizeze, consecinţa fiind lipsa producerii efectelor juridice, precum şi obligarea angajatorului la plata salariilor şi a celorlalte drepturi lunare începând cu acea dată fixată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252 şi ale art. 272 din Codul muncii.

La 15 decembrie 2022, reclamantul a depus, în copie, cerere de renunţare la judecata acţiunii introductive.

La 24 mai 2024, reclamantul a depus precizare de acţiune, prin care a solicitat să se constate că: decizia nr. 332 din 11 iulie 2022 nu este semnată de către persoana corespunzătoare la rubrica "manager"; decizia nr. 333 din 11 iulie 2022 şi dispoziţia nr. 325 din 1 iulie 2022 nu au produs efecte juridice, întrucât nu au fost comunicate şi nici publicate; din cauza lipsei comunicării, nici procesele-verbale nr. x din 4 iulie 2022 şi nr. 6277 din 11 iulie 2022 nu au produs efecte juridice; factura nr. x din 11 iulie 2022 şi chitanţa sunt nule, pentru că nu cuprind menţiunea numelui expeditorului şi al reprezentantului, datele de identificare, semnăturile, lipsind formularul tipizat, precum şi că nu a fost solicitat şi lipseşte documentul de plată de la instituţia publică.

Prin sentinţa civilă nr. 671/F din 28 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost constatată nulitatea cererii de renunţare a reclamantului la judecata acţiunii civile.

A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orăşenesc "Dr. George Trifon" Năsăud.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamantul A. a formulat apel.

Prin încheierea de şedinţă din 21 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a dispus citarea, în calitate de intervenient forţat, a Consiliului Local Năsăud.

La 27 martie 2024, apelantul-reclamant a depus note scrise, prin care, printre altele, a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012.

Prin decizia civilă nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant şi s-a încuviinţat onorariul avocatului din oficiu B. în cuantum de 1.020 RON.

De asemenea, apelantul-reclamant a fost obligat la plata către intimatul-pârât Spitalul Orăşenesc "Dr. George Trifon" Năsăud a sumei de 4.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 19 iunie 2024, aceeaşi instanţă a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012.

3. Împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 şi a încheierii pronunţate la aceeaşi dată reclamantul A. a declarat recurs, solicitând anularea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, iar cu privire la încheierea atacată, a solicitat schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

În motivare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei cu încălcarea normelor procedurale privind constituirea completului de judecată, deoarece împotriva încheierii prin care s-a soluţionat cererea de recuzare formulată în cauză s-a declarat recurs, care se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, acesta a criticat decizia civilă pronunţată în apel pe motiv că au fost nerespectate dispoziţiile legale referitoare la reprezentarea părţilor, nu au fost soluţionate toate cererile formulate şi excepţiile invocate în cauză, nu s-au administrat probele conform solicitărilor sale, fiind nemulţumit şi de modul în care i s-au comunicat actele de procedură.

În ceea ce priveşte încheierea atacată, recurentul-reclamant a solicitat schimbarea soluţiei pronunţate în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost formulată.

Autorul recursului a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, apreciind că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional îndeplineşte toate condiţiile legale de admisibilitate, inclusiv cerinţa privind legătura excepţiei de neconstituţionalitate invocate cu soluţionarea cauzei.

S-a criticat încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi din perspectiva nelegalei compuneri a completului de judecată, în condiţiile în care unul dintre judecători era recuzat la data pronunţării, iar împotriva încheierii prin care s-a soluţionat cererea de recuzare s-a declarat recurs, care se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Titularul căii de atac a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor pe care le-a formulat în calea ordinară de atac şi asupra excepţiilor invocate.

La 26 august 2024 recurentul-reclamant a depus precizări, prin care a arătat că recursul declarat în cauză vizează atât decizia pronunţată de instanţa de apel, cât şi încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de aceeaşi instanţă, reluând, în esenţă, aceleaşi critici formulate prin cererea de recurs.

Intimatul-intervenient Consiliul Local Năsăud, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, solicitând, totodată, sancţionarea recurentului-reclamant cu amendă judiciară pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Spitalul Orăşenesc "Dr. George Trifon" Năsăud a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Înalta Curte, văzând dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva deciziei civile pronunţate de instanţa de apel, asupra căreia reţine următoarele:

Obiectul litigiului îl reprezintă acţiunea introductivă întemeiată pe dispoziţiile art. 252 şi ale art. 272 din Codul muncii, prin care se contestă efectele juridice produse de decizia de sancţionare disciplinară a reclamantului, solicitându-se obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi aferente perioadei ulterioare sancţionării, astfel că decizia recurată este o hotărâre dată în materia conflictelor de muncă, care conţine şi menţiunea caracterului său definitiv.

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile privind (...) conflictele de muncă şi asigurări sociale (...)". De asemenea, art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanţă sunt supuse numai apelului."

În egală măsură, art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede că "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei este de a analiza căile de atac numai în limitele şi în condiţiile impuse de legiuitor, cu respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Conform principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din legea fundamentală stabilind că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie realizată în condiţiile legii.

Respectarea principiului legalităţii este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv a materiei juridice aplicabile litigiului pendinte, Înalta Curte constată că decizia recurată are caracter definitiv de la pronunţare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, acesta fiind suprimat în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

5. Examinând recursul declarat împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, recursul are ca obiect dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 din încheierea din 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

Sesizarea instanţei de contencios constituţional a fost solicitată pe parcursul judecării cererii de apel, ce a format obiectul dosarului nr. x/2022, în cadrul căruia s-a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79 din 27 iunie 2023.

Prin încheierea atacată, în legătură cu cererea de sesizare, verificând condiţiile de admisibilitate, s-a reţinut că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, constatându-se lipsa unei legături între norma criticată şi apelul dedus judecăţii, prin raportare la obiectul şi temeiul juridic al acţiunii.

Deşi recursul nu a fost motivat în drept, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională, la paragrafele 21 şi 22, a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea căii de atac pendinte nu e condiţionată de încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci presupune verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte reţine că aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 constă în verificarea respectării condiţiilor legale pentru invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, materializată sub forma cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, care este inadmisibilă atunci când vizează o chestiune de interpretare şi aplicare concretă a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Examinând cererea de recurs, astfel cum a fost precizată, Înalta Curte constată că se contestă legalitatea încheierii recurate, întrucât ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi normele de procedură privind constituirea completului de judecată, precum şi faptul că nu au fost soluţionate toate cererile formulate şi excepţiile invocate în cauză.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi soluţionat toate chestiunile litigioase în etapa procesuală anterioară, se impune o precizare prealabilă a limitelor în care este învestită instanţa de recurs.

Astfel, Înalta Curte constată că nu toate cererile formulate şi excepţiile ridicate în calea de atac a apelului pot fi analizate în acest cadru limitat, prin raportare la soluţia de respingere, ca inadmisibil, a recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel, ci doar soluţia dată cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate face obiectul examinării, asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat în sensul inadmisibilităţii acesteia, critica fiind, astfel, nefondată.

Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea cauzei, însă, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.

Raportat la aceste dispoziţii legale, cu privire la pretinsa încălcare a normelor de procedură, Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă că, după soluţionarea declaraţiei de abţinere şi a cererii de recuzare, la momentul soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, completul de judecată era constituit în mod legal, întrucât niciunul dintre judecătorii care îl compuneau nu se afla în vreo stare de incompatibilitate constatată, iar toate normele de procedură au fost respectate din acest punct de vedere în acea etapă procesuală.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu a fost soluţionată înaintea cererii de recuzare, iar împrejurarea că reclamantul a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a soluţionat incidentul procedural nu înseamnă extinderea efectului suspendării judecăţii cauzei până la soluţionarea căii extraordinare de atac, norma de drept fiind clară în sensul că efectul ope legis al împiedicării pronunţării soluţiei în cauză durează până la soluţionarea cererii de recuzare, nu şi a recursului.

De altfel, eventuala infirmare în recurs a soluţiei de respingere a recuzării ar fi produs efecte şi asupra încheierii prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, conform art. 53 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Prin urmare, critica recurentului-reclamant sub acest aspect este nefondată, şi va fi înlăturată ca atare.

Procedând la verificarea legalităţii încheierii atacate sub aspectul soluţiei de inadmisibilitate a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate, se constată că instanţa de apel a analizat această cerere în mod corect, prin prisma filtrului legal compus din cele trei condiţii de admisibilitate cumulative, concluzia fiind în sensul că nu este îndeplinită condiţia legăturii normei criticate cu soluţionarea apelului.

Instanţa supremă reaminteşte că litigiului dedus judecăţii vizează cererea de chemare în judecată, având ca obiect acţiune în constatare privind efectele produse de decizia de sancţionare disciplinară a reclamantului A. de către pârâtul Spitalul Orăşenesc "Dr. George Trifon" Năsăud, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 252 şi ale art. 272 din Codul muncii.

În acest cadru, Înalta Curte constată că prevederile legale invocate în susţinerea acţiunii introductive se referă la procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare salariatului, forma şi cuprinsul deciziei prin care se dispune această măsură, modalitatea de comunicare şi de contestare, precum şi obligaţia de a dovedi motivele care au condus la sancţionarea angajatului, ce în conflictele de muncă incumbă angajatorului.

Recurentul-reclamant susţine în calea de atac că dispoziţia criticată are legătură cu soluţionarea apelului, apreciind că aceasta prezintă relevanţă pentru soluţionarea corectă a litigiului, aspect ce implică dreptul justiţiabililor de a verifica calitatea reprezentanţilor convenţionali care se înfăţişează în faţa instanţelor de judecată, formulează cereri şi invocă excepţii.

Lecturând încheierea recurată, se observă că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă pe calea excepţiei fac parte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79 din 27 iunie 2023, însă aceasta nu face obiectul litigiului pendinte şi, deci, nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în contextul în care inclusiv excepţia de nelegalitate îndreptată împotriva acestui act administrativ a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de hotărârea consiliului local, conform motivării din practicaua deciziei atacate.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţa de apel a reţinut în mod corect, în analiza legăturii cu cauza a excepţiei invocate, lipsa de legătură între prevederile criticate şi soluţionarea litigiului în apel, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la prevederile pe care a fost întemeiată, critica recurentului-reclamant privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 fiind, astfel, nefondată.

În concluzie, întrucât dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, rezultă că este justificată concluzia Curţii de Apel Cluj conform căreia sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 nu se încadra în condiţiile cumulative ale art. 29 din lege.

Pentru considerentele expuse anterior, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024 pronunţate de aceeaşi instanţă.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-intervenient Consiliul Local Năsăud privind aplicarea unei amenzi judiciare recurentului-reclamant pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 12 alin. (1) C. proc. civ., "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare."

În conformitate cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Aplicând dispoziţiile legale evocate anterior, Înalta Curte constată că, prin exercitarea căii extraordinare de atac, recurentul-reclamant A. a urmărit ocrotirea unor drepturi procesuale personale, acesta vizând, în realitate, dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce nu poate echivala per se cu încălcarea drepturilor intimaţilor.

De asemenea, se reţine că solicitarea privind sancţionarea recurentului-pârât, întemeiată pe dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost dovedită în niciun fel, nefiind invocat şi nici probat vreun prejudiciu moral sau material, deşi părţii care face o susţinere îi revine sarcina probei. Or, pretinsul abuz de drept săvârşit de titularul recursului nu poate fi dedus doar din simpla exercitare a drepturilor procesuale în sensul confirmării afirmaţiei intimatului-intervenient.

În consecinţă, având în vedere inexistenţa oricărei probe care să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a autorului recursului, Înalta Curte constată că nu se impune sancţionarea recurentului-reclamant A. pentru exercitarea căii extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024 pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.