Garnishee's post-annulment regression claim: inapplicability of liability for acts of others and prohibition of analogical extension of legal subrogation

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 04.07.2022 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca aceasta să fie obligată să-i plătească suma de 772.747,80 RON pentru care a fost executată silit la 17.02.2022, în calitate de terţ poprit, în dosarul de executare nr. 208/2022 al Biroului Executorului Judecătoresc C., la solicitarea creditoarei S.C. D. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 1855/21.07.2023, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respinsă ca neîntemeiată cererea.

A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1007A/18.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. (în continuare, "A.") a daclarat recurs, solicitând casarea ei în tot şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

În motivare, a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În debutul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a sintetizat situaţia de fapt, arătând că S.C. D. S.R.L. (în continuare, "D.") a solicitat executarea silită a unui bilet la ordin împotriva debitorilor solidari S.C. E. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. (în continuare, "B."), context în care executorul judecătoresc C. i-a pus în vedere, prin adresa de înfiinţare a popririi pentru suma de 628.960 RON, să transfere în contul de consemnare, în calitate de terţ poprit, sumele pe care le datora la acel moment debitorilor. A mai arătat că prin decizia civilă nr. 400A/16.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de validare a popririi formulată de D. până la concurenţa sumei de 628.960 RON, debit şi cheltuieli de executare, iar prin executarea silită a hotărârii i-a fost prelevată suma de 772.747,80 RON, deşi, la momentul înfiinţării popririi, datora numai suma de 13.534,44 RON către E. şi pe cea de 99.947,79 RON către B.. De aceea, recurenta a precizat că a formulat o contestaţie la executare, pe care Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis-o prin sentinţa civilă nr. 7758/28.10.2022, rămasă definitivă, anulând integral executarea silită şi dispunând întoarcerea executării silite; cum restabilirea situaţiei anterioare nu a fost posibilă, împotriva D. fiind deschisă procedura insolvenţei, a promovat prezenta acţiune împotriva B. şi s-a înscris la masa credală a E., deopotrivă aflată sub incidenţa Legii nr. 85/2014.

Dezvoltând ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel reţine corect că hotărârea de validare a popririi nu obliga terţul poprit să plătească creditorului întreaga datorie a debitorului, ci doar suma efectiv datorată acestuia, în mod contradictoriu, curtea i-a refuzat dreptul de a chema în judecată pârâta debitoare pentru restituirea diferenţei dintre suma executată silit şi cea datorată, deşi această împrejurare a profitat intimatei.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că, arătând că plata efectuată de terţul poprit peste valoarea datoriei pe care o avea faţă de debitorul urmărit nu constituie un caz de subrogaţie legală, curtea de apel a refuzat să-i recunoască subrogaţia în drepturile D., încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. civ. şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Deşi nu a contestat lipsa reglementării legale a acestei situaţii, a apreciat că stingerea datoriei pe B. o avea faţă de D. ar trebui să conducă la aplicarea prin analogie a dispoziţiilor privind subrogaţia de drept, de vreme ce legea trebuie aplicată nu numai în litera, ci şi în spiritul ei, iar refuzul de dezlegare a unei situaţii juridice, cu motivarea că nu este prevăzută de lege, echivalează cu o denegare de dreptate.

În continuare, recurenta s-a referit la greşita aplicare a normelor de drept material privind dreptul de regres, arătând că, opus considerentelor deciziei recurate, avea dreptul de a promova acţiunea în regres pentru suma de 772.747,80 RON, în temeiul art. 1.384 alin. (1) C. civ., interpretat prin prisma art. 1 alin. (2) C. civ. şi a art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, a susţinut că era nerelevantă împrejurarea că a încălcat dispoziţia de înfiinţare a popririi, deoarece premisa incidenţei art. 1.384 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă prejudiciul ce i-a fost cauzat prin executarea pentru o sumă superioară celei datorate debitorului, executare ce a condus la stingerea integrală a datoriei B. către D..

Printr-o altă critică, recurenta a afirmat că statuările din decizia recurată privind inexistenţa unei solidarităţi pasive între A., B. şi E. ignoră faptul că executarea sa a fost realizată nu pentru suma de 113.482,43 RON, ci, similar unui debitor solidar, pentru întreaga creanţă deţinută de D..

Prin urmare, a apreciat că se impunea să îi fie recunoscut dreptul de regres conferit de lege debitorului solidar, în baza art. 1.456 alin. (1) C. civ., aplicat prin prisma art. 1 alin. (2) C. civ. şi a art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

A subliniat că recunoaşterea regresului se impune cu atât mai mult cu cât prejudiciul i s-a cauzat printr-un mecanism infracţional, iar întoarcerea executării silite a rămas fără efect.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă art. 1.474 alin. (3) C. civ., reţinând art. 1 alin. (2) C. civ. şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa subrogării sale în drepturile creditorului, din moment ce a plătit integral, fără a fi obligată, creanţa deţinută de D. împotriva B..

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a combătut refuzul curţii de apel de a aplica art. 1.596 lit. c) C. civ., interpretat prin prisma art. 1 alin. (2) C. civ. şi a art. 5 alin. (3) C. proc. civ., subliniind că astfel s-a neglijat împrejurarea că i-a fost conferită de facto calitatea de debitor solidar.

Printr-un motiv subsecvent, recurenta a învederat că instanţa de apel a încălcat art. 1.636 şi art. 1.638 C. civ., interpretate prin prisma art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 1 alin. (2) C. civ., atunci când a statuat că pârâta nu poate fi calificată drept persoană obligată la restituirea prestaţiei executate, deoarece părţile operaţiunii juridice de restituire rămân cel ce a executat prestaţia - ca titular al dreptului de restituire - şi cel ce a primit-o, ca titular al obligaţiei corelative, indiferent de cauza prestaţiei.

Combătând aceste aserţiuni, a arătat că, lipsind orice temei legal în baza căruia să păstreze prestaţia de care a beneficiat în temeiul unei cauze ilicite, B. este persoana obligată la restituire, cu atât mai mult cu cât art. 1.636 şi art. 1.638 C. civ. nu disting cu privire la identitatea persoanei obligate la restituire, fiind incident principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Printr-o critică distinctă, autoarea căii de atac a afirmat că art. 1.342 alin. (2) C. civ., interpretat prin prisma art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 1 alin. (2) C. civ., se impunea aplicat în cauză, de vreme ce dreptul său de a se subroga în drepturile creditorului plătit rezulta din împrejurarea că D. a sistat urmărirea silită a celor doi codebitori, după executarea sumei de 772.747,80 RON.

În final, recurenta a susţinut, invocând art. 792 alin. (1) C. proc. civ. - care stipulează că validarea popririi are efectul unei cesiuni de creanţă faţă de terţul poprit -, că dreptul său de a-i fi restituită de către B. suma executată suplimentar - ce reprezintă o cheltuială cauzată de cesiune - derivă şi din art. 1.577 C. civ., interpretat prin prisma art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi a art. 1 alin. (2) C. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar, subliniază că, în îndeplinirea rolului său reglementat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu va avea în vedere argumentele prin care recurenta novează circumstanţele factuale deduse instanţelor de fond, respectiv susţinerea că autoarea demersului judiciar, în calitate de terţ poprit, a fost executată pentru o sumă mai mare decât cea datorată debitorilor B. şi E., precum şi pe aceea că încasarea sumei în litigiu de către creditorul D. a stins integral creanţa deţinută de acesta împotriva celor doi debitori.

În fundamentarea acestei aprecieri, se reţine că instanţele de fond nu au fost învestite în prezentul proces cu tranşarea chestiunilor litigioase anterior menţionate, după cum ele nu au fost dezlegate nici în litigiile iniţiate anterior de reclamantă.

Astfel, prin decizia nr. 400A/16.02.2021, validând poprirea împotriva recurentei la solicitarea creditorului urmăritor, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă nu a statuat asupra cuantumului sumei datorate de A. creditorilor săi, limitându-se să invalideze susţinerile celei dintâi privind inexistenţa unui raport contractual cu B. şi E..

Totodată, anulând executarea silită a hotărârii de validare a popririi, prin sentinţa civilă nr. 7758/28.10.2022, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a reţinut exclusiv necompetenţa instanţei de executare, fără a tranşa critica prin care A. susţinea că i-a fost debitată o sumă superioară celei datorate B. şi E..

În aceste limite, starea de fapt, definitiv stabilită de instanţele devolutive şi sintetizată anterior, relevă că reclamanta A. a urmărit, prin acţiunea în regres întemeiată pe art. 1.384 C. civ., obligarea debitorului B. la restituirea sumei de 772.747,80 RON, întreaga sumă care i-a fost prelevată, în calitate de terţ poprit, prin executarea silită a hotărârii de validare a popririi iniţiată de D., anulată ulterior.

Prima instanţă a respins cererea cu motivarea că art. 1.384 C. civ. nu este aplicabil, deoarece, astfel cum rezultă din decizia civilă 400A/16.02.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2021, fapta ilicită ce a atras răspunderea recurentei faţă de creditor nu a fost săvârşită de pârâtă, ci de însăşi autoarea demersului judiciar; aceasta, cu nesocotirea dispoziţiei executorului judecătoresc, a eliberat debitorului urmărit sumele pe care i le datora.

Apelând sentinţa, reclamanta a solicitat să se constate că s-a subrogat în drepturile creditorului prin plata sumei de 772.747,80 RON, pe care a efectuat-o în numele B. la 17.06.2022, iar în subsidiar, a solicitat admiterea acţiunii în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Confirmând hotărârea primei instanţe, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 1.593-1.596 C. civ., un terţ care achită datoria debitorului faţă de creditorul originar nu se subrogă în drepturile acestuia decât în baza unei convenţii sau în cazurile de subrogaţie de plin drept, care sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Recurenta acceptă că starea de fapt nu intră sub incidenţa art. 1.384 alin. (1) C. civ., însă, prin motivele invocate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impută curţii de apel faptul că a refuzat să aplice, prin analogie, dispoziţiile privind subrogaţia legală, solidaritatea între debitori, dreptul la regres reglementat de art. 1.384 alin. (1) C. civ. şi cesiunea de creanţă, încălcând astfel art. 1 alin. (2) C. civ. şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, recurenta susţine că dreptul său de a se subroga în drepturile creditorului trebuia recunoscut prin analogie, în absenţa unor dispoziţii legale care să reglementeze raportul juridic rezultând din încălcarea art. 792 alin. (1) C. proc. civ. de către executorul judecătoresc, prin executarea silită a unei sume cu mult superioară celei datorate debitorilor săi.

Critica este nefondată.

Faţă de interdicţia reglementată de art. 10 C. civ., analogia nu poate fi utilizată pentru a aplica normele privind subrogaţia legală în vederea remedierii eventualelor lacune ale legii. Aceste norme au caracter special, reflectat în art. 1.474 alin. (3) teza finală C. civ., potrivit căruia "Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege", dar şi în formula introductivă a art. 1.596 C. civ., în conformitate cu care "În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept (...)".

Complementar, situaţia premisă a aplicării acestui procedeu logico-juridic - inexistenţa normelor sau caracterul incomplet al dreptului pozitiv în reglementarea situaţiei deduse judecăţii - lipseşte în cauză.

În acest sens, este invalid raţionamentul propus de recurentă, potrivit căreia terţul care plăteşte o creanţă în locul debitorului, dar care nu se încadrează în ipotezele legale de subrogaţie în drepturile creditorului, este lipsit de alte mijloace procesuale împotriva debitorului a cărui datorie a achitat-o.

Este relevant, din această perspectivă, că reclamanta a invocat în apel îmbogăţirea fără justă cauză de care ar fi beneficiat debitorul B. şi că impedimente procedurale, iar nu inadmisibilitatea de plano a actio de in rem verso au împiedicat abordarea acestei instituţii juridice în proces. În concret, structura factuală a cererii nu a permis recalificarea ei, pe baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ., dintr-una în regres a celui ţinut să răspundă pentru fapta altuia într-o acţiune reglementată de art. 1.345 C. civ., iar acest temei a fost invocat direct în apel, cu încălcarea art. 477 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, ipoteza unei lacune legislative este nereală, întrucât pe lângă acţiunea din materia executării silite pe care o putea exercita împotriva creditorului, reclamanta, în calitate de solvens, avea posibilitatea de a-l chema în judecată pe cel îmbogăţit, cu condiţia de a proba îndeplinirea cerinţelor reglementate de art. 1.345 C. civ.

Nefondată este şi susţinerea recurentei privind ipoteza unei denegări de dreptate, care ignoră că instanţele de fond nu i-au negat dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin executarea silită nelegală, ci au evidenţiat inadecvarea, în acest scop, a acţiunii în regres din materia răspunderii civile pentru fapta altuia.

Or, Înalta Curte subliniază că, în măsura în care unui drept subiectiv îi corespunde o acţiune civilă, accesul efectiv la justiţie este asigurat, acest principiu presupunând ca titularul dreptului să poată obţine protecţia lui adresându-se judecătorului - ubi ius, ibi remedium -, fără a garanta o pluralitate de acţiuni în acest sens. Prin urmare, judecătorul nu se face vinovat de refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, când, analizând limitele factuale conturate de reclamant, constată că ea nu reprezintă mijlocul procesual adecvat, dar există o altă cale efectivă de protecţie a dreptului.

A doua critică este îndreptată împotriva statuărilor prin care instanţele de fond au înlăturat, ca impropriu, temeiul juridic indicat de reclamantă, art. 1.384 alin. (1) C. civ.

În acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că între A., ca terţ poprit, şi B., în calitate de debitor, nu exista un raport de garanţie care să conducă la răspunderea primului faţă de cel din urmă în temeiul art. 1.384 alin. (1) C. civ.; de asemenea, art. 10 C. civ. se opune extinderii sferei acestei acţiuni în afara materiei în care este reglementată.

Aceasta, întrucât răspunderea pentru fapta altuia - o răspundere obiectivă, derivată din ideea de garanţie - nu poate fi angajată, potrivit art. 1.349 alin. (3) C. civ., decât "în cazurile anume prevăzute de lege" - absente în cauză - şi constituie o instituţie derogatorie de la răspunderea pentru fapta proprie, fundamentată pe principiul culpei.

Aşa fiind, acest motiv va fi deopotrivă înlăturat.

Nici teza solidarităţii dintre A., B. şi E. nu poate fi primită, de vreme ce, dispunând că "Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege", art. 1.445 C. civ. are un caracter excepţional, care se opune înglobării în domeniul său de reglementare a ipotezei expuse de recurentă, prin extensiune analogică.

În corelaţie cu statuările anterioare, nu poate fi primită nici critica prin care se afirmă aplicarea greşită a art. 1.636 şi art. 1.638 C. civ.

Deşi reprezintă dreptul comun în materie, aplicarea Titlului al VIII-lea din Cartea a V-a a C. civ., "Restituirea prestaţiilor", nu poate fi emancipată de factorul generator, chiar dacă raportul de restituire dobândeşte o configuraţie proprie faţă de figura juridică care l-a cauzat.

Cum respingerea acţiunii a fost determinată de lipsa incidenţei art. 1.384 alin. (1) C. civ. - unicul temei de drept conturat factual de reclamantă -, critica recurentei potrivit căreia, contrar curţii de apel, art. 1.636 C. civ. nu exclude posibilitatea ca cel îmbogăţit să fie obligat la restituire, deşi corectă în sine, nu relevă nelegalitatea deciziei recurate, de vreme ce, în proces, cauza restituirii nu era circumscrisă art. 1.354 C. civ.

Nu poate fi primită nici critica care vizează greşita aplicare a art. 1.342 alin. (2) C. civ.

Este adevărat că textul legal reglementează un caz de subrogaţie legală a plătitorului în drepturile creditorului care a primit cu bună-credinţă o plată nedatorată, însă reclamanta nu a dovedit premisa aplicării acestuia. Mai exact, nu a demonstrat că ar fi promovat prezenta cerere ulterior respingerii unei acţiuni în restituire întemeiate pe plata nedatorată împotriva accipiens, respectiv D., motivată de împrejurarea că acest creditor fie a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie, fie s-a lipsit de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile aferente creanţei deţinute împotriva B. şi E..

Nefondată este şi critica referitoare la încălcarea art. 1.577 C. civ., câtă vreme prejudiciul a cărui reparare o pretinde recurenta nu a fost cauzat de suportarea unor cheltuieli pentru plata creanţei, ci de însăşi executarea silită a debitului. Or, dispoziţia invocată are ca scop garantarea neutralităţii cesiunii faţă de debitorul cedat, prin interzicerea agravării onerozităţii poziţiei sale.

Considerentele precedente ale instanţei de casare sunt suficiente pentru a înlătura şi critica privind considerentele contradictorii cuprinse în decizia recurată, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Constatarea dreptului de restituire al cărei titular este recurenta derivă din autoritatea de lucru judecat a hotărârii de întoarcere a executării, dar, contrar criticii analizate, nu este incompatibilă cu respingerea acţiunii, care s-a fundamentat pe inadecvarea temeiului de drept.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse în cele ce precedă, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu atrag casarea hotărârii, aşa încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1007A/18.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2025.