Bank Loan Risk and Penalty Commissions: Clarity, Transparency, and Abusive Clause Threshold under Consumer Protection Law

Şedinţa publică din data de 20 martie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 21.09.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit bancar nr. x/12.03.2008 la art. 5 lit. a), privind comisionul de risc în cuantum de 0,22%, aplicat la soldul creditului, art. 3 lit. d), referitor la revizuirea ratei dobânzii, art. 4 lit. b), cu privire la rata dobânzii penalizatoare, art. 4 lit. a), cu privire la comisionul de penalizare în cuantum de 2% din valoarea creditului acordat şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a acestor clauze contractuale, iar pârâta să fie obligată la eliminarea lor din contract şi la restituirea sumelor încasate în baza acestora; totodată, au mai solicitat stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb franc-elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului, respectiv la cursul de 2,3216 RON/franc elveţian, şi pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamanţi, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cel valabil de la data semnării contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 3422/11.05.2018, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 2178/19.12.2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), privind comisionul de risc şi de la art. 4 lit. a), referitoare la comisionul de penalizare din contractul de credit bancar nr. x/12.03.2008 - Condiţii speciale şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a acestora şi a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor încasate până la data cesiunii de creanţă din 25.07.2014, respectiv dobânda contractuală încasată peste limita de 3,99% p.a. prevăzută de art. 3 lit. a) din contract, în echivalent în RON, conform cursului de schimb leu-franc elveţian de la data plăţii, suma de 125 franci-elveţieni şi cea de 12.636,15 franci elveţieni, cu titlu de comision de risc/administrare, în echivalent în RON, la cursul de schimb valutar franc elveţian-leu, sume la care se adaugă şi dobânda legală; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, iar reclamanţii au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 638/18.11.2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul principal şi apelul incident.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Prin decizia nr. 1666/20.09.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, în ceea ce priveşte comisioanele de risc şi de penalizare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 60/05.02.2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis în parte apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/12.03.2008 la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a), referitoare la comisionul de risc şi la art. 4 lit. a), privind comisionul de penalizare; a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate şi i-a obligat pe intimaţi să achite apelantei suma de 3.363,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea ei şi reţinerea cauzei spre soluţionare.

În motivare, au susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE, precum şi jurisprudenţa C.J.U.E.

Astfel, au prezentat succint soluţia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, evidenţiind că în rejudecare instanţa de apel urma să analizeze caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele de risc şi de penalizare şi, totodată, să stabilească dacă comisionul de penalizare constituie o clauză penală şi dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.

În continuare, recurenţii au argumentat, cu titlu general, că cele două clauze referitoare la comisionul de risc valutar şi cel de penalizare nu au fost negociate în mod direct cu ei şi că acceptarea ofertei de creditare fără rezerve nu poate fi considerată o negociere.

Recurenţii au adus în discuţie legislaţia în materia protecţiei consumatorului, jurisprudenţa instanţei comunitare, în special cauza C-143/12 Matei şi art. 1.587 C. civ., susţinând că esenţa contractului de credit bancar constă în acordarea unei sume de bani de către bancă şi restituirea acesteia împreună cu dobânda aferentă; astfel, toate celelalte costuri, inclusiv comisioanele, au un caracter accesoriu.

Referitor la clauzele contractuale inserate la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a), privind comisionul de risc de 0,22% aplicat soldului creditului şi inclus în rata lunară, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că în cadrul contractului sunt menţionate toate elementele care permit concluzia că nu au caracter abuziv, pe motiv că pe lângă indicarea efectivă a cuantumului comisionului s-a prevăzut şi metoda de calcul şi exigibilitatea acestuia.

Or, potrivit recurenţilor, respectiva clauză - comisionul de risc - este una abuzivă, întrucât este inclusă într-un contract preformulat, căruia îi lipseşte caracterul negociat, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În opinia recurenţilor, acest comision maschează de fapt o parte semnificativă din dobânda totală percepută, mărind artificial costul efectiv al creditului; în acest context, se creează un avantaj concurenţial nejustificat pentru banca în cauză, deoarece dezavantajează alte bănci în piaţă prin prezentarea unor dobânzi aparent reduse, dar care ascund în realitate un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un act de dol, o formă de inducere în eroare a clienţilor şi o încălcare a uzanţelor cinstite în mediul comercial, fiind o dovadă clară a relei-credinţe a băncii ce afectează interesele economice ale consumatorilor şi mediul concurenţial în ansamblu.

Totodată, au mai argumentat că includerea comisionului de risc în calculul dobânzii anuale efective (DAE) nu este suficientă pentru a-l considera parte integrantă a obiectului principal al contractului de credit. Aceştia susţin că acest comision are un caracter accesoriu, deoarece părţile au încheiat contractul pentru a obţine un credit şi nu pentru a achiziţiona servicii specifice de monitorizare a riscului băncii şi de a plăti pentru aceste servicii.

Evidenţiind că în condiţiile speciale ale contractului la art. 5 lit. a), comisionul de risc este stabilit la valoare de 0,22% aplicată la soldul creditului pe întreaga durată a contractului, că la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului şi că prin clauza inserată la art. 3.1 se prevede perceperea dobânzii curente, recurenţii apreciază că acest contract induce ideea perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu la băncii, fără ca banca să facă distincţia clară între acestea. Astfel, consumatorii sunt obligaţi să plătească atât dobânda curentă, cât şi comisionul de risc, ambele fiind asociate cu acelaşi serviciu de punere la dispoziţie a creditului.

În acest context, au susţinut că art. 5 lit. a) şi art. 3.5 din contract sunt lacunare, netransparente, neindicând criteriile de apreciere şi situaţiile considerate de risc; prin inserarea acestei clauze se produce un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurenţilor, care sunt obligaţi să plătească lunar un comision de risc, al cărui cuantum este excesiv şi favorizează banca, contravenind astfel cerinţelor bunei-credinţe.

Au mai susţinut că, deşi comisionul de risc este justificat de bancă pentru acoperirea costurilor de evaluare şi gestionare a riscului, însă aceste servicii nu sunt detaliate în contract; în plus, justificarea ar fi mai potrivită pentru un comision de acordare sau de analiză, deja prevăzut în contract.

În opinia recurenţilor, denumirea comisionului de risc şi lipsa unei explicaţii clare creează confuzie şi sugerează un cost suplimentar faţă de garanţia deja oferită de consumatori, afectând echilibrul contractual şi buna-credinţă. Faptul că în contractul de credit sunt menţionate sumele pentru comisioane, modul de calcul şi modalitatea de plată nu înseamnă că aceste comisioane sunt clar definite. Lipsa detaliilor privind serviciile bancare acoperite de aceste comisioane face ca prevederile contractuale să nu fie redactate clar şi uşor de înţeles. Astfel, nici consumatorii, nici instanţa de judecată nu pot şti exact ce servicii sunt acoperite de costurile impuse.

Referitor la clauza de la art. 4 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit, privind comisionul de penalizare, recurenţii au susţinut că aceasta este lacunară şi netransparentă; nu sunt indicate serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii acestui comision, spre deosebire de clauza de la lit. b) a aceluiaşi articol care prevede dobânda penalizatoare pentru neplata ratelor la scadenţă. Instanţa a apreciat greşit că această clauză materializează o clauză penală tipică, deoarece nu se poate determina scopul perceperii comisionului de penalizare de 2% flat şi minim 25 de franci-elveţieni, nefiind indicat serviciul prestat de bancă în cazul neachitării ratei de credit la scadenţă de către împrumutat.

Recurenţii au mai susţinut că modul de calcul al dobânzii impuse de bancă şi majorarea acesteia în maniera solicitată de bancă nu sunt acceptabile din perspectiva echităţii şi proporţionalităţii sarcinilor prevăzute pentru consumator. Practica de a majora dobânda pentru orice sume datorate, inclusiv pentru dobânzile acumulate, contravine principiului de anatocism, care interzice capitalizarea dobânzilor pe dobânzi.

În ceea ce priveşte clauza inserată la art. 4 lit. a), referitoare la posibilitatea băncii de a percepe dobândă penalizatoare pentru neplata ratelor de credit la scadenţă, recurenţii au susţinut că aceasta reprezintă o veritabilă clauză penală interzisă în contractele de împrumut cu dobândă, context în care au invocat decizia nr. XI/24.10.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, art. 53 alin. (1), art. 55 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 52/2016 şi art. 1 din O.G. nr. 13/2011.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30.04.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând anularea recursului, din perspectiva art. 489 C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.10.2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE şi jurisprudenţa C.J.U.E., întrucât clauzele referitoare la comisioanele de risc şi de penalizare îndeplinesc condiţiile nenegocierii, dezechilibrului semnificativ şi relei-credinţe pentru a putea fi considerate abuzive.

În acest sens, recurenţii au afirmat că cele două comisioane sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii din partea băncii, invocând totodată că, în cuprinsul contractului, nu este arătată destinaţia sumelor percepute cu acest titlu şi nici scopul pentru care se impun costuri suplimentare, pe lângă dobândă.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel a examinat cauza în acord cu limitele din decizia de casare nr. 1666/20.09.2023 pronunţată în primul ciclu procesual şi jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv decizia dată în cauza C-621/17, sens în care a prezentat argumentat motivele pentru care a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privinţa comisioanelor de risc şi de penalitate.

Astfel, instanţa de apel a evidenţiat elementele specifice ce trebuie examinate pentru a se aprecia dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil. De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

Pornind de la aceste repere, instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv cauza C-621/17, a statuat în mod just că recurenţii au fost informaţi asupra întinderii sumelor datorate cu acest titlu - de risc şi penalitate - încă de la momentul acordării creditului, reţinând că cele două clauze aflate în discuţie indică cuantumul, metoda de calcul şi data exigibilităţii sumelor datorate.

De altfel, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisioanele de risc şi de penalitate şi a reţinut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestaţiilor; în acest sens, a evidenţiat că poate fi dedus scopul perceperii acestor comisioane în mod rezonabil de către un consumator mediu, respectiv - în ceea ce priveşte comisionul de risc - protejarea profesionistului împotriva riscului neplăţii creditului, iar în privinţa comisionului de penalitate - sancţionarea şi descurajarea nerespectării obligaţiei de plată la scadenţă.

Întrucât recurenţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului de credit care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisioanelor de risc şi de penalitate, aceştia nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparenţă, care să conducă spre o altă soluţie.

Prin urmare, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate (comisioanele de risc şi de penalitate), faptul că respectivele comisioane au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către consumatori, care au fost informaţi şi care au avut reprezentarea asupra cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că aceste clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Lipsa negocierii clauzelor aflate în discuţie nu este suficientă prin ea însăşi pentru declararea caracterului abuziv al acestora, nici existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici lipsa condiţiei de bună-credinţă nu au aptitudinea de a conduce la concluzia caracterului abuziv al unor clauze contractuale, câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Ultima critică invocată vizează comisionul de penalizare, în argumentarea căreia recurenţii susţin că acesta ar reprezenta o veritabilă clauză penală interzisă în contractele de împrumut cu dobândă, invocând în sprijin decizia nr. XI/24.10.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, precum şi dispoziţiile din O.U.G. nr. 52/2016 şi O.G. nr. 13/2011.

Instanţa supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme criticile din recurs nu imprimă soluţiei pronunţate sub acest aspect niciun viciu de nelegalitate, normele şi jurisprudenţa invocate nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii; astfel, decizia instanţei supreme menţionată a vizat raporturi civile, şi nu comerciale, iar O.G. nr. 13/2011 şi O.U.G. nr. 52/2016 au fost adoptate ulterior încheierii contractului de credit, neputând retroactiva în temeiul principiului consacrat de art. 6 alin. (1) C. civ.

Trecând peste aceste aspecte, Înalta Curte notează că instanţa de apel a analizat natura juridică a clauzei privind comisionul de penalizare şi a constatat că părţile au derogat în mod expres de la prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, care interzic perceperea unei dobânzi asupra altor sume decât cele împrumutate, situaţie permisă de alin. (2) al aceluiaşi articol; în acest sens, a mai constatat că inserarea acestui comision în contract constituie o evaluare anticipată a prejudiciului pe care banca l-ar putea suferi ca urmarea a întârzierii la plată a obligaţiei principale.

În plus, stipularea unor comisioane de penalizare nu este, prin ea însăşi, contrară dispoziţiilor legale, atâta vreme cât acestea sunt formulate clar, inteligibil şi au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către consumator.

De aceea, critica nu poate fi primită.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi, întrucât recurenţii au pierdut procesul, aceştia urmează să fie obligaţi, la cererea intimatei la plata sumei de 1.775,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 60/2024 din 05.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Obligă recurenţii la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.775,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2025.