Prescription of civil damages claim for illegal public procurement: suspension due to representative's conflict of interest and interruption by criminal civil party status

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 08.03.2022, reclamantul Municipiul Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii S.C. A. S.R.L., B., C., D., E. şi F., solicitând obligarea lor în solidar la plata de daune-interese, în principal, în sumă de 200.213.248,91 RON, pentru acoperirea prejudiciului reţinut prin decizia nr. 14/03.02.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2020, iar în subsidiar, în sumă de 155.637.317,82 RON, pentru acoperirea prejudiciului stabilit prin sentinţa penală nr. 187/03.05.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în acelaşi dosar, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta D. a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, iar pârâţii F., E., C., B., S.C. A. S.R.L. şi D. au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1469/20.12.2022, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca o consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea, obligând reclamantul la plata către fiecare dintre pârâţii F. şi E. a câte 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Municipiul Constanţa a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 149/LP/09.10.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

La 28.02.2024, E. şi F. au solicitat, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea deciziei, în sensul obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată pe care le-au avansat.

Prin decizia civilă nr. 82/LP/27.03.2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 149/LP/09.10.2023, în sensul că a admis cererea intimaţilor E. şi F. de obligare a apelantului la plata a câte 6.000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a respins ca neîntemeiată cererea apelantului de reducere a onorariului de avocat.

Municipiul Constanţa a declarat recurs împotriva ambelor decizii.

În motivarea căii de atac îndreptate împotriva deciziei nr. 149/2023, a arătat că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea cazului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-un prim set de critici, autorul căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi la art. 2.523, coroborat cu art. 2.528 C. civ., context în care a afirmat că normele de drept material evocate impun determinarea legii aplicabile prescripţiei nu în corelaţie cu data săvârşirii faptei ilicite, ci cu data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

A subliniat că paguba a cărei reparare o urmăreşte nu putea fi cunoscută de la semnarea convenţiei, astfel cum a statuat instanţa de apel, ea fiind determinată ca diferenţă între sumele achitate în fapt S.C. A. S.R.L. şi cele care erau datorate în baza contractului de delegare a gestiunii.

În acest sens, autorul recursului a relevat că la perfectarea contractului de delegare, valoarea lui nu era determinată, existând posibilitatea ca, pe durata lui de 25 ani, tarifele unitare să fie modificate sau ajustate, după cum cantitatea de servicii putea fluctua sezonier.

A evidenţiat, de asemenea, că pierderea a fost cauzată atât de facturarea unor cantităţi care nu au fost real prestate, cât şi de supraestimarea tarifelor, dar, în lipsa accesului la contabilitatea operatorului, nu a cunoscut existenţa pagubei până la constituirea ca parte civilă în procesul penal.

Invocând art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., a susţinut că termenul de prescripţie curge de la 03.02.2022, data rămânerii definitive a hotărârii penale; a învederat că decizia recurată nu a analizat acest motiv.

A apreciat că, o dată ce prejudiciul s-a produs în perioada cuprinsă între 10.05.2018 şi 31.12.2014, este incidentă Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În continuare, recurentul a contestat aplicarea în cauză a deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, reiterând că în luna mai 2008 nu cunoştea cantitatea de deşeuri pe care operatorul urma să o colecteze în perioada 2008-2014, deci nu existau elementele în funcţie de care se determină întinderea efectivă a pagubei.

Propunând o teză subsidiară, a avansat drept moment la care a cunoscut paguba data de 12.01.2016, când s-a constituit ca parte civilă şi a luat cunoştinţă de conţinutul dosarului penal.

Un alt set de critici a vizat modalitatea de aplicare a art. 2.517, art. 2.518 şi art. 1.394 C. civ.

Astfel, autorul căii de atac a afirmat că termenul de prescripţie este de 8 ani, susţinând, totodată, că, independent de aplicarea art. 1.394 C. civ., acţiunea sa, care a fost promovată la 07.03.2022, se plasează în interiorul termenului de prescripţie, întrucât, convergent prezumţiei de nevinovăţie, cunoaşterea persoanei responsabile de producerea pagubei nu poate fi disociată de finalizarea definitivă a procesului penal, la 03.02.2022.

Printr-o critică subsecventă, a imputat curţii de apel că, încălcând art. 2.537 pct. 3 C. civ., a ignorat efectul întreruptiv produs asupra cursului prescripţiei de constituirea sa ca parte civilă în procesul penal.

A evidenţiat şi că, în cadrul procesului penal, părţile nu au invocat excepţia prescripţiei, deşi condiţiile de admisibilitate a acţiunii civile sunt identice.

În continuare, autorul căii de atac a susţinut că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a art. 2.537 pct. 3 şi a art. 1.394 C. civ., coroborat cu decizia în interesul legii nr. 19/2019, prin raportare la care trebuia conchis că prescripţia curge de la data fiecărei plăţi, cu consecinţa că, pentru cele efectuate după 01.11.2011, termenul de prescripţie se determină cu aplicarea art. 1.394 C. civ.

A învederat că această ipoteză nu a fost examinată de instanţa de apel.

O critică distinctă s-a referit la greşita aplicare a art. 2.532 pct. 3 C. civ., raportat la art. 14 din Decretul nr. 167/1958, în privinţa intimatului B..

Circumscris ei, a arătat că, termenul de prescripţie calculat potrivit art. 1.394 C. civ. s-ar împlini la 06.04.2023, dat fiind că nu a început să curgă anterior datei 06.04.2015, până la care B. a fost reprezentantul său în relaţiile cu terţii.

Combătând înlăturarea acestui caz de suspendare de către curtea de apel, a evidenţiat lipsa, în persoana Consiliului Local, nu numai a capacităţii de exerciţiu, dar şi a calităţii procesuale active, în promovarea acţiunii de faţă.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze regimul prescripţiei pentru perioada 01.10.2011-31.12.2014, din perspectiva art. 1.394 şi art. 2.537 pct. 3 C. civ.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 82/2024, a susţinut că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de nelegalitate, recurentul a arătat că instanţa de apel a ignorat toate argumentele pe care le-a expus în susţinerea cererii de reducere a onorariului, întemeiată pe dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat că onorariul avocaţial pretins cu titlu de cheltuieli de judecată este vădit disproporţionat, faţă de complexitatea cauzei şi de activitatea avocatului.

Prin întâmpinările depuse, pârâţii E. şi F. au ridicat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, iar intimaţii C. şi S.C. A. S.R.L. au solicitat respingerea căilor de atac ca nefondate şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, invocată de pârâţii E. şi F., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin hotărârea amintită, constatând omisiunea soluţionării, prin decizia civilă nr. 149/LP/09.10.2023, a unei cereri accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a admis cererea intimaţilor E. şi F. şi a dispus completarea deciziei, obligând apelantul la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a câte 6.000 RON către fiecare dintre cei doi intimaţi şi a respins ca neîntemeiată cererea de reducere a onorariului de avocat.

În considerarea caracterului accesoriu al cererii tranşate prin decizia atacată, menţinerea ei depinde, în primul rând, de soluţia ce va fi adoptată în privinţa căii de atac declarate împotriva deciziei nr. 149/LP/09.10.2023, întrucât, independent de calitatea motivelor de recurs, nu este permis ca soluţia dată cererii accesorii să supravieţuiască celei principale, în ipoteza casării deciziei pronunţate asupra celei din urmă. Ca atare, prevalează asupra aplicării sancţiunii reglementate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. necesitatea reflectării interdependenţei cererilor soluţionate prin cele două decizii în dispozitivul prezentei hotărâri, aşa încât instanţa supremă va soluţiona excepţia nulităţii subsecvent dezlegării recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 149/LP/09.10.2023.

Păşind la examinarea acestuia şi analizând criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din hotărârile instanţelor devolutive şi evocând-o în limitele necesare statuării asupra recursului, starea de fapt reflectă că, în perioada noiembrie 2007-mai 2008, Municipiul Constanţa a derulat o procedură de achiziţie publică având ca obiect delegarea gestiunii serviciului de salubrizare, în pregătirea şi implementarea căreia s-au implicat intimaţii B., D., E. şi F. şi la care, prin depunerea unei oferte la 17.03.2008, a participat intimata S.C. A. S.R.L. (în continuare, "A."), al cărei asociat era intimatul C..

A. a fost declarată câştigătoare a licitaţiei la 25.03.2008 şi, la 09.05.2008, a semnat, în calitate de concesionar, contractul nr. x, de delegare a gestiunii serviciului public de salubrizare a municipiului Constanţa prin concesiune (în continuare, "contractul de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare"), în care recurentul are calitatea de concedent.

Procedura de achiziţie publică şi încheierea convenţiei amintite au făcut obiectul cauzei penale soluţionate definitiv prin decizia penală nr. 14/03.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători (în continuare, "decizia penală nr. 14/03.02.2022"), care, în baza art. 25 alin. (5) şi art. 397 alin. (5) C. proc. pen.., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Municipiul Constanţa faţă de inculpaţii C., A., E., D., G. şi B..

În consecinţă, la 07.03.2022, Municipiul Constanţa a promovat acţiunea de faţă, prin care, invocând autoritatea de lucru judecat a statuărilor instanţei penale cu privire la faptele de natură delictuală săvârşite de pârâţi, a solicitat obligarea lor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului astfel cauzat.

Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ridicată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins cererea.

Confirmând sentinţa, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, dacă termenul de prescripţie era împlinit la data sesizării organelor judiciare, atât constatarea făcută şi adusă la cunoştinţa celui păgubit de organul de urmărire penală sau de Curtea de Conturi, cât şi judecarea pârâţilor pentru anumite infracţiuni sunt irelevante în determinarea începutului cursului prescripţiei extinctive. A validat aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, notând că prejudiciul putea şi trebuia să fie cunoscut chiar de la încheierea contractului, iar prelungirea efectelor prejudiciabile pe durata executării convenţiei nu are relevanţă nici în privinţa legii aplicabile, nici asupra cursului prescripţiei extinctive. A mai constatat că dreptul material la acţiune era prescris la data sesizării instanţei, întrucât, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011, prescripţia este guvernată de legea aplicabilă la data săvârşirii faptelor ilicite, iar nu la momentul cunoaşterii prejudiciului şi, cu atât mai puţin, a întinderii lui, astfel că a conchis că termenul de prescripţie a început să curgă de la încheierea contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare pentru toţi pârâţii, cărora li s-a imputat perfectarea lui cu încălcarea prevederilor legale şi depăşirea atribuţiilor de serviciu.

Examinarea recursului va urmări legalitatea statuărilor curţii de apel în privinţa determinării legii aplicabile şi a aplicării ei la cursul prescripţiei, cu prilejul soluţionării căii de atac îndreptate împotriva dispoziţiei de admitere de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Înalta Curte va analiza susţinerea recurentului - opusă statuării instanţelor de fond -, conform căreia aplicabilă prescripţiei dreptului material la acţiune este Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (în continuare, " C. civ.." sau " C. civ.."), iar nu Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul a stabilit că prescripţia a început să curgă la 09.05.2008, data semnării contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare, când prejudiciul produs prin faptele alegate de recurent, independent de împrejurarea că nu se materializase încă, era cert, atât pentru că survenirea lui în viitor era indubitabilă, cât şi pentru că era susceptibil de evaluare.

Această dezlegare, confirmată de curtea de apel, este corectă, iar ipotezele propuse în recurs pentru a susţine aplicarea C. civ. nu se verifică, pentru a determina schimbarea momentului declanşator al cursului prescripţiei.

Într-un prim plan argumentativ, se învederează că prejudiciul nu putea fi cunoscut înainte de încetarea efectelor contractului, la 31.12.2014; totodată, se afirmă că fiecare dintre plăţile făcute intimatei A. ar fi obiect al unei prescripţii distincte.

Premisa acestor aserţiuni este că, la semnarea contractului încheiat de părţi, paguba nu era certă, întrucât cunoaşterea existenţei şi a valorii ei erau indisolubil legate de cuantumul cheltuielilor înregistrate efectiv de operator şi de cantitatea de deşeuri colectată în fiecare lună.

De vreme ce este adevărat că începutul cursului prescripţiei acţiunii în repararea vătămării cauzate printr-o faptă ilicită presupune nu doar existenţa unui prejudiciu, ci şi posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina întinderea, se impune a se verifica când au fost disponibile pentru recurent elemente suficiente pentru cuantificarea pierderii suferite.

Această analiză trebuie imperativ corelată cu faptele ilicite evidenţiate în dosarul nr. x/2020, pe care se sprijină şi prezentul demers judiciar; ele constau, în privinţa numiţilor B., D., E. şi G., în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu prevăzute de legislaţia primară în legătură cu procedura de atribuire a contractului de delegare a gestiunii, iar în ce îi priveşte pe A. şi C., în participarea la această procedură cu o ofertă care nu respecta dispoziţiile legale vizând fundamentarea tarifelor.

Din perspectiva analizată, este util de notat că valoarea estimată a contractului era, încă de la semnarea lui, cunoscută reclamantului, ea fiind una dintre cerinţele iniţierii procedurii de achiziţie publică. Mai mult, însuşi reclamantul a afirmat că faptele imputate pârâţilor au avut drept efect proiectarea unor tarife nelegale ale serviciului de salubrizare şi ar fi atras incidenţa art. 43 alin. (7) din Legea nr. 51/2006, care, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 225/2016, prevedea că "Preţurile, tarifele şi taxele speciale stabilite şi practicate cu încălcarea dispoziţiilor prezentei legi sunt nule de drept, iar sumele încasate necuvenit şi constatate ca atare de către autorităţile de reglementare se restituie utilizatorilor de la care au fost colectate sau la bugetele locale, după caz".

Aşa fiind, în raport cu pierderea afirmată prin acţiune de reclamant - compusă (dintr-o parte) din plăţile efectuate în temeiul contractului - trebuie conchis, prin aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că nu numai paguba, dar şi posibilitatea reală de evaluare a ei existau încă din epoca perfectării convenţiei, întrucât cauza demersului judiciar nu rezidă în prestaţiile ulterioare, ci în însăşi încheierea nelegală a actului juridic.

Operaţiunea de contabilizare a cheltuielilor operatorului şi a cantităţilor de deşeuri colectate era utilă, fără îndoială, dar nu impieta asupra posibilităţii reclamantului de a promova acţiunea în răspundere, căci lichidarea creanţei de despăgubire putea fi stabilită în cadrul procesului astfel declanşat.

Înalta Curte observă că, în absenţa premisei reglementate de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi primită ipoteza evidenţierii în fiecare factură emisă de intimata A. a unui prejudiciu distinct, care s-ar stinge prin prescripţii deosebite.

Critica formulată ignoră că prezenta acţiune este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi nu pe cea contractuală, precum şi împrejurarea că aptitudinea faptelor reclamate de a produce prejudicii era aparentă pentru reclamant încă de la perfectarea contractului de delegare a serviciului de salubrizare. În consecinţă, emiterea şi plata facturilor periodice sunt lipsite de relevanţă în privinţa prescripţiei extinctive, prejudiciile succesive formând o singură pretenţie, căreia îi este asociat un singur drept la acţiune.

Diametral opus interpretării susţinute de autorul recursului în fundamentarea tezei analizate, aplicarea raţionamentului interpretativ expus în decizia în interesul legii nr. 19/2019 conduce la concluzia că prescripţia începe să curgă de la data perfectării contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare. Decizia de unificare ataşează efectul declanşator al cursului prescripţiei momentului la care titularul dreptului la acţiune trebuia să ia cunoştinţă despre caracterul nedatorat sau nelegal al plăţilor efectuate, iar acesta este, în cauză, chiar perfectarea convenţiei defăimate drept nelegale.

Considerentele precedente evidenţiază şi caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul, în mod contradictoriu, impută instanţei de apel, cu privire la pierderea produsă în perioada 01.10.2011-31.12.2014, atât aplicarea greşită a art. 2.528 raportat la art. 2.537 pct. 3 C. civ., coroborate cu decizia în interesul legii nr. 19/2019, cât şi omisiunea de analiză a acestui motiv în calea ordinară de atac, ceea ce ar atrage, în viziunea sa, incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Viciul de nemotivare nu se verifică, întrucât critica analogă a primit răspuns din partea instanţei de apel, care a statuat că "ceea ce se invocă drept faptă ilicită nu ţine de desfăşurarea sau desfiinţarea contractului, ci de chiar încheierea lui cu nerespectarea prevederilor legale şi cu depăşirea limitelor în care atribuţiile de serviciu trebuiau executate (…), paguba putând şi trebuind a fi cunoscută la momentul încheierii acestuia, neavând relevanţă sub aspectul legii aplicabile şi nici al cursului prescripţiei extinctive prelungirea în timp a prejudiciului pe parcursul executării contractului".

Vor fi înlăturate şi argumentele întemeiate pe circumstanţe asociate deciziei penale nr. 14/03.02.2022, prin care recurentul afirmă că prescripţia curge de la data pronunţării hotărârii, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat persoanele care sunt răspunzătoare pentru paguba ce i s-a produs.

Angajarea răspunderii civile delictuale pentru o faptă ilicită care constituie infracţiune poate fi urmărită de persoana vătămată fie în faţa unei instanţe civile, conform art. 27 alin. (1) C. proc. pen.. şi prevederilor C. proc. civ., fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, conform art. 19-28 C. proc. pen.

Determinarea judiciară a pagubei şi a celui răspunzător de ea nu este însă o condiţie necesară pentru iniţierea acţiunii civile şi, astfel, prescripţiile acţiunii civile şi penale sunt independente şi se supun unor reguli distincte.

Aşa fiind, indiferent de calea pentru care reclamantul optează în exercitarea acţiunii civile, în vederea aplicării regimului juridic al prescripţiei se dă eficienţă legii civile, în concret art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum legal au procedat instanţele de fond.

Faţă de cele expuse în precedent, Înalta Curte înlătură motivele de recurs analizate şi, reţinând art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, confirmă dezlegarea instanţelor anterioare şi impune părţilor concluzia că prescripţiei dreptului material la acţiune pentru prejudiciul cauzat prin faptele imputate intimaţilor - începută la 09.05.2008, deci anterior intrării în vigoare a C. civ. - i se aplică Decretul nr. 167/1958 şi C. civ. de la 1864.

Prin prisma acestor norme, aserţiunile prin care recurentul pretinde că decizia recurată nesocoteşte art. 2.517 şi art. 2.528, coroborat cu art. 1.394 C. civ. apar nefondate.

Termenul de prescripţie este, aşadar, cel reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, fiind lipsite de temei legal atât propunerea de aplicare a art. 1.394 C. civ., cât şi concluzia că acesta este de 8 ani, întrucât faptele ilicite alegate ar constitui infracţiuni; nici C. civ. de la 1864 şi nici decretul amintit nu cuprind dispoziţii similare cu actuala reglementare civilă.

Înalta Curte va examina, în continuare, legalitatea dezlegării date motivelor de apel ce privesc cauzele de suspendare şi întrerupere a cursului prescripţiei.

Convergent concluziei sale potrivit căreia termenul de prescripţie de 3 ani se împlinise anterior anului 2015 şi, deci, că motivele nu au aptitudinea de a influenţa cursul prescripţiei, curtea nu a analizat pe fond nici dacă termenul a fost suspendat până la 06.04.2015, nici dacă a fost întrerupt prin constituirea de parte civilă în procesul penal la 12.01.2016.

Raţionamentul expus nu este valid, întrucât, dacă se confirma prima cauză invocată, prescripţia era amânată până în anul 2015, în timp ce intervenirea celei de-a doua în anul 2016 paraliza - anterior soluţionării definitive a dosarului, ce a survenit în anul 2022 - curgerea unui nou termen.

Prin urmare, legal învestită prin criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va examina fondul cauzelor de suspendare şi întrerupere, în succesiunea lor cronologică.

Autorul căii de atac invocă încălcarea art. 14 din Decretul nr. 167/1958, susţinând că instanţele de fond au refuzat în mod greşit să atribuie efectul suspensiv exercitării de către intimatul B. a calităţii de primar al municipiului Constanţa, până la 06.04.2015.

Pentru a înlătura cazul de suspendare, tribunalul a arătat, întemeindu-se pe prevederile art. 36 alin. (5) lit. a), art. 61 alin. (2) şi art. 77 din Legea nr. 215/2001, precum şi pe considerentele deciziei penale nr. 14/03.02.2022, că primarul nu avea atribuţii directe de administrare a serviciului de salubritate.

Înalta Curte reaminteşte că suspendarea prescripţiei are ca efect oprirea de drept a cursului termenului în perioada cât subzistă situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl plasează pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitatea obiectivă de a acţiona. Ea urmăreşte să conserve scopul sancţionator, de la care instituţia prescripţiei extinctive ar fi deturnată, dacă stingerea dreptului ar afecta pe cel căruia nu i se poate reproşa pasivitatea ori neglijenţa. În mod specific, art. 14 din Decretul nr. 167/1958 prevedea că:

"(…) între orice altă persoana care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate."

În cauză, autorul demersului judiciar se prevalează de răspunderea solidară a intimaţilor şi relevă că însuşi primarul a săvârşit fapte ilicite, precum menţinerea unor cerinţe restrictive între criteriile pentru atribuirea contractului de achiziţie publică şi decizia de continuare a procedurii de achiziţie publică, în condiţiile în care viciile de legalitate ce o afectau îi erau cunoscute.

În acest cadru procesual, contrar statuării tribunalului, nu prezintă importanţă faptul că administrarea serviciului de salubritate revenea consiliului local, esenţial fiind că dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevăd că "Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie."

Textul legal citat denotă că raportul juridic existent între primar şi unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce înglobează şi reprezentarea legală a celei din urmă, context în care operează o prezumţie a lipsei de imparţialitate a alesului local în iniţierea, în virtutea calităţii de reprezentant legal al instituţiei publice păgubite împotriva căreia curge prescripţia, a unei acţiuni judiciare contra propriei persoane.

Cum împrejurarea ce fundamenta cauza de temporizare analizată preexista începerii prescripţiei, justa aplicare a art. 14 din Decretul nr. 167/1958 presupunea suspendarea cursului ei de la 09.05.2008 şi până la "darea şi aprobarea socotelilor" cu privire la administrarea bunurilor unităţii administrativ-teritoriale, în concret, până la 06.04.2015, dată avansată de recurent pentru încetarea mandatului de primar al intimatului B. şi necontestată de părţile adverse.

Decizia în interesul legii nr. 4/2003 şi decizia nr. 12/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocate în combaterea acestui motiv de recurs de intimatul B. nu sunt aplicabile, întrucât vizează exclusiv controlul de tutelă administrativă, instanţa de unificare interpretând art. 123 alin. (5) din Constituţie, art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În legătură cu situaţia celorlalţi intimaţi, Înalta Curte observă că, astfel cum au fost deduse spre judecată instanţei penale, faptele ilicite imputate pârâţilor funcţionari publici au vizat săvârşirea, în forma coautoratului, a infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut, pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) şi art. 309 C. pen., iar în cazul intimaţilor A. şi C., complicitate la abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Reţine, în acest sens, că, în raport cu data săvârşirii faptelor alegate şi faţă de prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, este aplicabil C. civ. de la 1864, care, prin art. 1.003, dispunea că atunci "Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire."

Prin urmare, deşi ipoteza de suspendare a cursului prescripţiei analizată în cele ce precedă vizează explicit raportul juridic existent între intimatul B. şi recurent, beneficiul efectului suspensiv trebuie să fie recunoscut în favoarea unităţii administrativ-teritoriale şi cu privire la ceilalţi intimaţi.

Aceasta deoarece raţiunea aplicării cauzei de temporizare subzistă în privinţa lor, răspunderea ce le incumbă fiind solidară, iar Municipiului Constanţa nu i se poate reproşa pasivitatea, atât timp cât reprezentantul său legal, singurul care avea dreptul de a iniţia demersul în justiţie împotriva restului pârâţilor, era unul dintre coautorii faptelor ilicite; or, "contra non valentem agere, non currit praescriptio" (prescripţia nu curge împotriva celui care nu poate acţiona) reprezintă principiul pe care se fundamentează instituirea cazurilor de suspendare a cursului prescripţiei.

De aceea, trebuie conchis că până la 06.04.2015 cursul prescripţiei a fost suspendat, reluându-şi cursul, potrivit art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la 07.04.2015; aşa fiind, devine necesară examinarea pe fond a cazului de întrerupere reglementat de art. 16 lit. b) din Decret, potrivit căruia "prescripţia se întrerupe (…) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (…)."

Dispoziţia amintită justifică învestirea cu efect întreruptiv a actului de exercitare a acţiunii civile în procesul penal, atât pentru că această opţiune a părţii vătămate este recunoscută de art. 19 alin. (1) C. proc. pen.., cât şi pentru că, similar valorificării căii instanţei civile, el denotă că partea nu a rămas în pasivitate şi astfel nu se verifică premisa aplicării efectului extinctiv al prescripţiei.

Nu este mai puţin adevărat că valenţa de întrerupere este activată dacă sunt întrunite exigenţele normei - ca cererea să fie introdusă la un organ cu atribuţii judiciare competent, să privească fondul dreptului, să fie serioasă şi, în fine, să fie admisă -, ipoteză pe care intimaţii o contestă, susţinând insuccesul constituirii de parte civilă în dosarul penal, argumentat de soluţia de achitare pronunţată de instanţa penală.

Prin decizia nr. 219/2020, Curtea Constituţională a statuat că adoptarea unei soluţii de achitare ca urmare a constatării neconstituţionalităţii unei norme penale de incriminare nu influenţează judecata instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Astfel, raportul juridic civil de conflict asociat cauzei penale, deşi se naşte din săvârşirea aceleiaşi fapte, este supus unui regim juridic de soluţionare diferit, specific dreptului civil, ce exclude incidenţa normei penale constatate ca fiind neconstituţională.

Această situaţie este decelabilă în speţă, dat fiind că, între motivele ce au fundamentat soluţia de achitare adoptată prin decizia penală nr. 14/03.02.2022 - întemeiată pe art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., "fapta nu este prevăzută de legea penală" - este şi intervenirea deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.

Prin urmare, Înalta Curte impune concluzia că art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este incident; notează, însă, că această statuare nu vizează decât excepţia dreptului material la acţiune, nu şi fondul, care va fi examinat în rejudecare, astfel cum se va arăta infra.

Sintetizând cele anterior expuse, constată, în acest punct al considerentelor, că termenul de prescripţie de 3 ani la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin faptele imputate pârâţilor a început să curgă la 09.05.2008, când a şi fost suspendat, reluarea cursului având loc la 07.04.2015, pentru a fi întrerupt la 12.01.2016, prin constituirea ca parte civilă.

Cum un nou termen, de aceeaşi durată, a reînceput să curgă, potrivit art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, la 04.02.2022, consecutiv soluţionării definitive a procesului penal, trebuie conchis că acesta nu era împlinit la 07.03.2022, data expedierii acţiunii introductive de faţă prin poşta electronică.

Prin urmare, dispoziţiile de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi de respingere a cererii de chemare în judecată, adoptate prin sentinţa tribunalului sunt nelegale, iar decizia atacată, care a confirmat-o, apare pronunţată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 14 şi art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, stabilind că, în mod greşit, tribunalul a soluţionat procesul fără să intre în cercetarea fondului, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 149/LP/09.10.2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, pe care o va casa şi, făcând aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere -, luând act şi de solicitarea din memoriul de apel, de trimitere a cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, va casa în parte şi sentinţa civilă nr. 1469/20.12.2022 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanţe, menţinând dispoziţia tribunalului, de respingere a excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată.

În subsecvenţa acestei soluţii, va respinge excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, observând dependenţa legalităţii ei de decizia civilă nr. 149/LP/09.10.2023, care va fi casată.

Consecutiv, va dispune casarea deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, de vreme ce, prin ea, instanţa de apel a tranşat cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţa de rejudecare, cu prilejul noii judecăţi dispuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 82/LP/27.03.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Municipiul Constanţa împotriva deciziilor civile nr. 149/LP/09.10.2023 şi nr. 82/LP/27.03.2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează în tot deciziile atacate şi în parte sentinţa civilă nr. 1469/20.12.2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, şi trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanţe.

Menţine dispoziţia de respingere a excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, cuprinsă în sentinţa primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2025.