Unfair competition damages: inadmissibility of factual re-weighing and judicial presumptions in cassation review

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Asupra recursului de faţă, subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 04.10.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să interzică şi să oblige pârâtul să înceteze practicile de concurenţă neloială de deturnare a clientelei sale şi de denigrare a sa sau a serviciilor sale, precum şi să-i plătească suma de 20.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului patrimonial astfel cauzat. De asemenea, a solicitat ca pârâtul să fie obligat, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, să suporte cheltuielile publicării ei într-un ziar de largă circulaţie şi pe paginile de internet ale Inspectoratului Teritorial de Muncă Bacău şi ale Consiliului Concurenţei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care se solicita să fie obligat să suporte cheltuielile de publicare a hotărârii.

Prin sentinţa nr. 224/22.11.2023, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să suporte cheltuielile de publicare a hotărârii judecătoreşti - petit pe care, ca o consecinţă, l-a respins ca inadmisibil - şi a respins în rest, ca neîntemeiată, acţiunea. A obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel societatea A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 459/17.07.2024, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 69.231,30 RON, cu titlu de despăgubiri şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu erau contrare deciziei. Totodată, a obligat intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 25.649 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia a fost recurată de B., care a solicitat casarea ei, rejudecarea în fond a cauzei, cu consecinţa respingerii apelului ca nefondat şi a menţinerii sentinţei primei instanţe, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că, opus solicitării explicite a reclamantei, instanţa de apel nu a statuat decât asupra capetelor de cerere privind repararea prejudiciului şi acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu şi a celorlalte pretenţii.

A relevat că, potrivit art. 470 alin. (3) C. proc. civ., curtea era chemată să constate decăderea apelantei din dreptul de a motiva cererea de apel cu privire la primele două capete de cerere, din moment ce a dezvoltat numai critici privind acoperirea prejudiciului suferit, deşi a provocat prin calea de atac o devoluţiune totală.

În ipoteza în care instanţa de recurs ar înlătura această critică, a solicitat să se constate că, prin omisiunea de a se pronunţa cu privire la primul capăt de cerere, curtea de apel a încălcat normele de drept procesual.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul recursului a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Din această perspectivă, a arătat că prima instanţă a observat în mod judicios că nu a fost dovedită fapta de captare a clientelei prin mijloace ilegale sau frauduloase, ori prin folosirea unor informaţii ce constituie secrete comerciale sau informaţii confidenţiale.

Autorul recursului a imputat curţii de apel că şi-a bazat soluţia exclusiv pe o prezumţie judiciară, activată eronat, doar în considerarea calităţii de salariat al reclamantei, pe care a deţinut-o.

Evocând probatoriul administrat - declaraţia martorului C., relaţia comercială dintre reclamantă şi D.. şi rapoartele de expertiză -, a conchis că fapta de concurenţă neloială nu s-a produs şi că prejudiciul reclamat nu există.

Prin întâmpinare, S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată; se cuvine notat şi că intimata a adus în dezbatere lipsa de interes a primului motiv de recurs şi nulitate celui de-al doilea.

Aceste aspecte nu au valenţa unor excepţii procesuale, căci, în considerarea caracterului unitar al căilor de atac, ele nu au aptitudinea de a determina, potrivit art. 245 C. proc. civ., respingerea recursului fără a fi cercetat în fond; acesta este motivul pentru care instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra lor în forma în care au fost invocate, dar argumentele părţii au fost avute în vedere la deliberare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul set de critici - faţă de care recurentul manifestă în mod neîndoielnic un interes -, subsumat ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., afirmă, alternativ, fie că instanţa a încălcat regulile devoluţiunii în apel, fie că a omis, în rejudecare, să se pronunţe asupra primului capăt de cerere.

Astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea introductivă a încorporat patru capete de cerere; primele două vizau obligarea pârâtului să înceteze practicile de deturnare a clientelei, respectiv de denigrare a reclamantei, cel de-al treilea, să plătească despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin faptele de concurenţă neloială, iar cel din urmă, să suporte costurile publicării hotărârii judecătoreşti.

Apelând sentinţa prin care tribunalul a respins acţiunea, reclamanta a solicitat schimbarea ei în tot, marcând o devoluţiune totală, deşi este adevărat că a combătut numai statuările primei instanţe în legătură cu neîntrunirea condiţiilor atragerii răspunderii pârâtului pentru faptele de concurenţă neloială.

Cu toate acestea, critica privind încălcarea art. 470 alin. (3) C. proc. civ. este formulată direct în recurs, contrar principiului non omisso medio, şi nu poate fi primită, căci se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ. În acest sens, instanţa de recurs notează că pârâtul nu a invocat decăderea reclamantei din dreptul de a motiva apelul nici prin întâmpinarea depusă în apel şi nici în cursul judecării căii ordinare de atac.

Distinct de acest fapt, câtă vreme curtea a menţinut dispoziţia de respingere a primelor două capete de cerere, obiecţia nu era susceptibilă să atragă casarea hotărârii, lipsind vătămarea autorului căii de atac, căreia art. 175 alin. (1) C. proc. civ. îi subordonează anularea actului de procedură.

Va fi înlăturată şi critica ce vizează omisiunea pronunţării asupra primului capăt de cerere, ca vădit nefondată, întrucât decizia recurată reflectă menţinerea dispoziţiei primei instanţe, prin care acesta a fost respins, instanţa de apel reţinând că reclamanta nu a făcut dovada subzistenţei practicilor anticoncurenţiale şi după data introducerii acţiunii.

Prin criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta impută curţii de apel greşita aplicare a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Deşi pare a acredita teza potrivit căreia instanţa de prim control judiciar a subsumat greşit normei legale starea de fapt stabilită, critica priveşte în realitate statuarea privind săvârşirea de către pârât a faptelor ilicite şi vizează temeinicia hotărârii, circumscrisă administrării şi aprecierii probelor, potrivit art. 264 C. proc. civ.

Concluzia este valabilă nu numai în privinţa aserţiunilor în legătură cu valoarea probatorie a probei testimoniale sau a celei cu expertiză, dar şi a celor prin care se contestă mecanismul prezumţiei judiciare.

Etapele implicate de aplicarea art. 329 C. proc. civ. nu privesc norme de drept a căror aplicare ar putea fi cenzurată de instanţa de recurs în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aceasta, întrucât activarea prezumţiei judiciare se raportează la faptele probate şi presupune stabilirea faptului cunoscut, identificarea raportului dintre acesta şi faptul necunoscut, precum şi formarea unei certitudini intelectuale asupra faptului de dovedit.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, reţinând că motivele invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul.

Stabilind, astfel, culpa procesuală a recurentului în declanşarea demersului judiciar de faţă, îl va obliga, în baza art. 453 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 459/17.07.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2025.