Statutory 20% revenue contribution base: total institutional revenues versus specific service fees under amended government ordinance

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 februarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. a solicitat instanţei obligarea pârâtei Regia Autonomă Registrul Auto Român la plata sumei de 28.103.732 RON, aferentă anilor 2013 şi 2014, potrivit art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, actualizată în funcţie de rata inflaţiei şi a dobânzii legale calculată de la data scadentă şi până la data achitării debitului.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 coroborat cu art. 19 alin. (2) din H.G. nr. 768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome "Registrul Auto Roman".

Prin încheierea de şedinţă din 9 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare unui complet specializat în cauze cu profesionişti, respectiv la secţia a VI-a Civilă, reţinându-se, în esenţă, că părţile au calitatea de profesionişti, astfel cum aceasta este definită de art. 2 C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În urma declinărilor succesive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2507 din 7 octombrie 2016, pronunţată în examinarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 3086 din 16 octombrie 2018, pronunţată în dosarul x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii, reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - LS.C.T.R. a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dosarul fiind înregistrat pe rol Curţii de Apel Bucureşti sub număr de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 289 din 5 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins recursul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - LS.C.T.R., ca inadmisibil.

Instanţa a motivat că, faţă de prevederile art. 152 C. proc. civ. are prioritate principiul disponibilităţii, reţinând că reclamantul nu a dat o denumire greşită căii de atac exercitate, ci aceasta a fost voinţa părţii, aspect ce rezultă din motivarea şi temeiul de drept ale căii de atac.

Prin decizia nr. 1490 din 15 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat împotriva decizie civile nr. 289 din 5 iunie 2020, stabilindu-se că trebuia calificată calea de atac ca fiind apel şi nu respinsă ca inadmisibilă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub număr de dosar x/2019

În şedinţa publică din 19 noiembrie 2021 calea de atac a fost recalificată ca fiind apel.

Prin decizia civilă nr. 2254 din 17 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul, a fost anulată sentinţa civilă şi cauza a fost reţinută spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1915 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de către apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - LS.C.T.R.. împotriva deciziei civile nr. 3086 din 16 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român.

Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 109.060.280 RON, debit aferent anilor 2013-2014, suma care se va actualiza cu rata inflaţiei la data plăţii efective precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei şi până la achitarea efectivă a debitului.

Împotriva deciziei civile nr. 1915 din 9 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a formulat recurs, indicând expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, subsumat motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., rejudecând în fond litigiul cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, limite care interzic formularea de cereri noi, fapt ce a condus la vătămarea dreptului R.A.R. la un dublu grad de jurisdicţie.

Astfel, s-a susţinut că I.S.C.T.R. şi-a majorat pretenţiile formulate în faţa primei instanţe, direct în apel, subliniindu-se în acest sens că, la termenul de judecată din 19 noiembrie 2021, a fost pusă în discuţie de către instanţă suma solicitată în calea de atac, iar I.S.C.T.R. a menţionat, în mod expres, că, în apel, solicită suma de 28.103.732 RON, conform precizării de la dosar fond.

În schimb, contrar acestor pretenţii formulate expres şi neechivoc, prin concluziile scrise depuse anterior termenului de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond, în rejudecare (11 noiembrie 2022), I.S.C.T.R. a solicitat obligarea R.A.R. la plata sumei de 109.060.280 RON aferentă anilor 2013 şi 2014, conform concluziilor prezentate în varianta 3 B a Raportului de expertiză, respectiv, 48.731.479 RON, sumă aferentă perioadei 01.01.2013 - 3.11.2013 şi 60.328.801 RON, sumă aferentă perioadei 4.11.2013 -31.12.2014, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei, solicitând şi dobânda legală calculată de la data scadenţei şi până la data restituirii efective a debitului.

Prin decizia civilă nr. 1915 din 9 decembrie 2022, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, obligând R.A.R. la plata sumelor solicitate de I.S.C.T.R. prin concluziile scrise ante-menţionate.

Recurenta a susţinut că art. 478 C. proc. civ. reglementează cea de-a doua limită a efectului devolutiv al apelului, care exprimă ideea că nu se devoluează decât ceea ce deja s-a judecat în primă instanţă.

În cadrul limitei sus-menţionate, de care este ţinută instanţa de apel, un element deosebit de important este reprezentat de regula prevăzută de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. ce vizează interdicţia de formulare de pretenţii noi în apel, or, mărirea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată este văzută ca o cerere nouă, care nu poate fi formulată în apel, având în vedere interdicţia arătată.

Totodată, în cuprinsul deciziei recurate se reţine că "pretenţiile au fost estimate provizoriu pe baza datelor incidente, devenind aplicabil art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care stabileşte că mărirea cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată nu echivalează cu o cerere modificatoare".

Acest raţionament al instanţei de apel denotă însă, în mod evident, nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel dă prevalenţă dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în detrimentul celor ale art. 478 al aceleiaşi reglementări, pe care însă nu le are în vedere, deşi acestea sunt unele specifice judecăţii fazei procesului în care această decizie este pronunţată.

Prin decizia recurată a fost obligată R.A.R. la plata unei sume ce excede limitelor cu care a fost învestită, invocându-se în hotărâre prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Or, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi efectuată, în apel, în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., exclusiv cu respectarea regulilor şi limitelor specifice prevăzute de lege pentru judecata apelului.

În mod incorect a reţinut instanţa de apel că pretenţiile I.S.C.T.R. ar fi fost estimate provizoriu, întrucât o astfel de menţiune nu există în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi, mai mult decât atât, I.S.C.T.R. nici nu a solicitat prin acţiunea introductivă administrarea probei cu expertiza în vederea unei determinări "exacte" a sumei de bani la care ar fi fost îndrituită, această probă fiind solicitată de R.A.R., prin întâmpinare. Şi, cu atât mai mult, nu s-ar putea avea în vedere o asemenea eventualitate de evaluare provizorie a pretenţiilor de către I.S.C.T.R. prin raportare la concluziile expertizei, atât timp cât în faza apelului aceasta a fost chiar dispusă din oficiu de către instanţa de apel.

Dimpotrivă, demersurile procesuale ale I.S.C.T.R. relevă indubitabil că în faţa instanţei de apel, întrebată fiind în mod specific care este pretenţia sa a răspuns, clar şi fără o nuanţă de echivoc din care să fie desprins un provizorat al pretenţiei sale, că suma solicitată este cea de 28.103.732 RON.

Concluzionând, având în vedere considerentele expuse, recurenta a solicitat să se constate că, prin obligarea sa la plata unei sume mai mari decât cea solicitată de I.S.C.T.R. în faţa primei instanţe şi confirmată apoi în mod specific ca fiind suma pretinsă în faza apelului, instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, reglementate prin dispoziţii imperative, de ordine publică (art. 478 alin. (3) C. proc. civ.), deci regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pronunţând o hotărâre nelegală, şi astfel, se impune casarea acesteia potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 04.11.2013 - 31.12.2014.

Nelegalitatea deciziei recurate este relevată de faptul că aceasta nu este motivată, în parte, respectiv, hotărârea nu cuprinde motivele care au condus la soluţia pronunţată în privinţa obligării R.A.R. la plata sumei de 60.328.801 RON (din totalul de 109.060.280 RON), aferentă perioadei 4.11.2013 - 31.12.2014, astfel că aceasta nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că, având în vedere incidenţa în perioada dedusă judecăţii a două reglementări distincte, în ce priveşte obligaţia R.A.R. la plata către I.S.C.T.R. a unei sume de bani, respectiv a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, în forma în vigoare în perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, şi a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013 pentru modificarea O.G. nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, în vigoare în perioada 4.11.2013 - 31.12.201410, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza pretenţiile I.S.C.T.R., apărările R.A.R. şi probele administrate în cauză prin prisma ambelor forme ale textului legal, respectiv, de a motiva soluţia adoptată prin raportare la un raţionament care să aibă în vedere în mod distinct atât reglementarea din prima perioadă, cât şi pe cea din perioada ulterioară, ţinând cont de faptul că acestea exprimă într-o manieră diferită textul art. 3 lit. b) în mai multe privinţe.

Totuşi, astfel cum rezultă din considerentele instanţei de apel, au fost analizate doar prevederile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, în forma aplicabilă în perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, pronunţându-se însă o soluţie care vizează în realitate ambele perioade deduse judecăţii (şi pe cea aferentă perioadei 04.11.2013-31.12.2014), preluând sumele rezultate din varianta 3 B a Raportului de expertiză, fără însă să interpreteze în vreun fel impactul pe care l-a avut adoptarea O.U.G. nr. 101/2013 asupra textului legal pe care l-a aplicat în soluţionarea cauzei (art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011), ca şi cum această modificare de formulare a conţinutului său nici nu ar fi existat.

În al doilea rând, neluarea în considerare a adoptării O.U.G. nr. 101/2013 este cu atât mai surprinzătoare şi contradictorie cu cât instanţa de apel reţine că începând cu 4.11.2013, art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013, în sensul că începând cu această dată, R.A.R. datorează I.S.C.T.R. o contribuţie în procent de 20% din cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate de R.A.R. către terţi, surprinzând în mod corect obiectul disputei dintre părţi:

"neînţelegerile dintre părţi rezidă, în principal, în modul de calcul", fără însă a cerceta implicaţiile legislative ale tuturor dispoziţiilor incidente în mod distinct pentru fiecare dintre perioadele aferente fiecăreia dintre reglementări.

În mod inexplicabil, instanţa de control judiciar analizează doar dispoziţiile art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, în forma anterioară modificării din 04.11.2013, iar, procedând astfel, instanţa de apel a ajuns la rândul său să aplice în mod eronat legea civilă în timp, cu diferenţa că spre deosebire de prima instanţă, căreia i-a imputat aplicarea retroactivă a legii noi, prin decizia recurată, în privinţa perioadei 04.11.2013-31.12.2014, s-a aplicat legea vechea într-o manieră ultraactivă, în lipsa unor dispoziţii specifice în acest sens ale O.U.G. nr. 101/2013 din care să rezulte că forma art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 va continua să se aplice şi după modificarea sa.

În al treilea rând, instanţa de apel nu a ţinut cont că între cele două formulări ale textului art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 există două mari modificări de formulare şi, deci, de conţinut, acest din urmă act normativ fiind adoptat tocmai pentru a aduce modificări textului legal menţionat, pe care instanţa de fond nu doar că nu le ia în considerare, dar nici măcar nu le observă şi nu le acordă relevanţa cuvenită în motivarea deciziei recurate, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

În al patrulea rând, recurenta a arătat că instanţa de apel a stabilit în sarcina R.A.R. obligaţia de plată a sumei totale de 109.060.280 RON, afirmând simplist că "dă prevalentă variantei 3 din Raportul de expertiză pentru sumele stabilite pentru perioada 01.01.2013 - 3.11.2013 şi variantei B din Raportul de expertiză, pentru sumele stabilite pentru perioada 4.11.2013 - 31.12.2014", fără însă a preciza motivele pentru care, pentru perioada din urmă, (i) alege varianta sus menţionată, respectiv, (ii) înlătură de la aplicare prima variantă prezentată de expertul desemnat (varianta A).

În acest context, recurenta a solicitat să se constate că o asemenea modalitate de dezlegare a cauzei de către instanţa de apel, fără ca aceasta să includă în cuprinsul considerentelor raţionamentul cu privire la modul de calcul al bazei la care a aplicat procentul de 20% în cea de-a doua perioadă şi fără a arăta de ce înlătură parţial probele administrate în cauză, dând prevalentă uneia dintre variantele prezentate de expert în cuprinsul Raportului de expertiză, în detrimentul celeilalte, este nelegală, echivalând în fapt cu o nemotivare a hotărârii în privinţa soluţiei pronunţate pentru perioada 4.11.2013 -31.12.2014.

Prin urmare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., recurenta a solicitat să se constate nelegalitatea parţială a deciziei recurate în privinţa soluţiei pronunţate pentru perioada 4.11.2013 -31.12.2014 şi să dispună casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel, având în vedere că fondul prezentei cauze, în privinţa pretenţiilor I.S.C.T.R. împotriva R.A.R. aferente perioadei sus­menţionate, nu a fost efectiv analizat.

În subsidiar, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în pronunţarea acestei hotărâri cu încălcarea/aplicarea greşită a art. 3 lit. b) din O.G. 2nr. 6/2011, prin referire la dispoziţiile legale incidente în fiecare dintre cele două perioade deduse judecăţii.

Astfel, se susţine neluarea în considerare de către instanţa de apel a reglementărilor legale incidente (în special, a diferenţelor de conţinut ale art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 în cele două forme distincte aplicabile) şi coroborarea lor eronată cu alte acte normative aplicabile activităţii R.A.R. şi I.S.C.T.R.

În acest context a fost prezentat cadrul legal incident, aplicabil preluării de către I.S.C.T.R. de la R.A.R. a atribuţiilor de inspecţie şi control începând cu data de 4 decembrie 2011 şi aspecte generale privind activitatea R.A.R.

Recurenta a arătat, în esenţă, că s-a stabilit, începând cu data de 4 decembrie 2011, ca activitatea de inspecţie şi control privind respectarea reglementărilor interne şi internaţionale în vigoare, aferente domeniului transporturilor rutiere, a activităţilor conexe transportului rutier şi a activităţii de pregătire a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere, să fie efectuată de I.S.C.T.R., prin preluarea atribuţiilor corespunzătoare exercitate anterior de trei entităţi: Autoritatea Rutieră Română ("A.R.R."), R.A.R. şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România ("C.N.A.D.N.R.").

Modalitatea de finanţare a I.S.C.T.R. a fost reglementată de art. 3 din O.G. nr. 26/2011, un text legal supus unor modificări succesive, al cărui conţinut a fost relevat în cuprinsul cererii de recurs.

Conform reglementării aplicabile în perioada dedusă judecăţii (01.01.2013 -31.12.2014) în intervalul 01.01.2013 - 3.11.2013, R.A.R. avea obligaţia de a vira, lunar, un procent de 20% din cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate în contul I.S.C.T.R., în vederea funcţionării acestuia, urmând ca, în perioada următoare (4.11.2013 - 31.12.2014), procentul de 20% să se raporteze la cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate de către R.A.R. către terţi.

Recurenta a susţinut, în sinteză, că, în acord cu art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, procentul de 20%, având ca scop finanţarea I.S.C.T.R., nu se poate aplica: pentru perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, decât asupra tarifelor încasate de R.A.R. pentru serviciile specifice prestate de aceasta ca urmare a activităţii de inspecţie şi control desfăşurată de I.S.C.T.R., iar nu prin raportare la totalitatea veniturilor obţinute de R.A.R.; pentru perioada 04.11.2013 - 31.12.2014, doar asupra tarifelor încasate de R.A.R. pentru serviciile specifice prestate de aceasta către terţi, iar nu prin raportare şi la celelalte tipuri de venituri încasate de R.A.R. pe bază de cotizaţii, taxe etc, dată fiind evoluţia legislativă a conţinutului art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, odată cu adoptarea O.U.G. nr. 101/2013, ignorată însă de instanţa de apel.

Or, sumele reprezentând tarife pentru servicii nu pot şi nici nu trebuie a fi confundate cu cele percepute ca taxe sau venituri de natură similară, având în vedere că în lipsa unor definiţii legale în perioadele în care prezenta dispută a apărut, înţelesul acestei noţiuni trebuie desprins din practica şi doctrina de drept fiscal aferentă.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 incidente în perioada 01.01.2013 - 3.11.2013, s-au arătat următoarele:

În prealabil, în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat, în vederea stabilirii sumei de plată datorate de R.A.R., I.S.C.T.R., în temeiul art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, la totalitatea veniturilor obţinute de R.A.R. în perioada 01.01.2013-03.11.2013.

Astfel, efectuând o interpretare simplistă doar a sintagmei "în contul I.S.C.T.R." din cuprinsul art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, instanţa de apel reţine că aceasta "vizează virarea sumelor în contul acesteia şi nu efectuarea de servicii pentru I.S.C.T.R", pentru ca, în continuare, analizând tot separat de restul prevederilor din cuprinsul acestui text legal, sintagma "servicii specifice prestate", să concluzioneze că "neexistând alte norme să stabilească că este vorba doar de anumite servicii care se efectuează, spre exemplu, pentru reclamantă, etc, se apreciază că este vorba de toate serviciile prestate de către pârâtă şi incluse în contabilitate la venituri".

Această modalitate eronată şi improprie de interpretare de către instanţa de apel a textului legal sus-citat a condus la aplicarea greşită a acestuia şi deci, la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Raţionamentul instanţei de apel cuprins în pag. 6 - 7 ale deciziei recurate este eronat. Astfel, în mod nelegal reţine instanţa de apel că sintagma "în contul I.S.C.T.R." vizează virarea sumelor în contul acestora şi nu efectuarea de servicii pentru I.S.C.T.R. şi, de asemenea, în mod nelegal reţine că sintagma servicii specifice prestate" vizează "toate serviciile prestate de către reclamantă şi incluse în contabilitate la venituri", prezentându-se în cuprinsul cererii de recurs argumente în sensul celor afirmate.

Având în vedre că: potrivit unei interpretări corecte a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, procentul de 20% trebuie aplicat la cuantumul tarifelor încasate de R.A.R. pentru serviciile specifice prestate în contul I.S.C.T.R., deci pentru acele servicii prestate de R.A.R. ca urmare a activităţii de inspecţie şi control desfăşurată de I.S.C.T.R; în cadrul Raportului de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel, expertul desemnat a concluzionat că pentru determinarea sumei datorate de către R.A.R., în lumina textului legal sus-menţionat, urmează a se avea în vedere, ca bază de calcul, cuantumul veniturilor înregistrate de R.A.R. din activităţi specifice facturate pentru serviciile prestate pe bază de tarif în contul I.S.C.T.R. pentru categoriile de tarif DOE (01-03), HOE (02 - 03), DOD (01 - 05), HOD (01-04), pentru Bucureşti şi provincie, conform situaţiei serviciilor codificate pentru servicii prestate în contul I.S.C.T.R., prezentată de R.A.R, şi, în acest context, R.A.R. nu datorează sume suplimentare, I.S.C.T.R., având achitată în plus suma de 52.431.707 RON (varianta 1 din Raportul de expertiză); în privinţa modalităţii de calcul a bazei la care a fost aplicat procentul de 20% de către expertul desemnat în varianta 1 a Raportului de expertiză, I.S.C.T.R nu a formulat obiecţiuni, iar expertul său parte nu a formulat o opinie separată, rezultă că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel cu aplicarea greşită a art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, R.A.R. nu datorează sume suplimentare, I.S.C.T.R., în perioada 01.01.2013 -3.11.2013, astfel că recurenta solicită să se constate nelegalitatea deciziei recurate.

Recurenta a invocat şi faptul că nelegalitatea deciziei recurate este relevată de încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2013 (aplicabile în perioada 4.11.2013-31.12.2014).

În prealabil, s-a arătat că, prin modificarea adusă de O.U.G. nr. 101/2013, art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, a fost mărită baza de calcul asupra căreia urma să se aplice procentul de 20%, astfel că, spre deosebire de reglementarea anterioară, acesta urma să se raporteze la tarifele încasate pentru serviciile specifice prestate de R.A.R. către terţi.

În primul rând, deşi faptul că textul art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 a suferit modificări odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 101/2013 a fost reţinut de instanţa de apel, totuşi, noul text legal nu este analizat sau valorificat în vreun fel în cuprinsul deciziei recurate.

Aşadar, deşi instanţa de apel nu stabileşte în cuprinsul deciziei recurate care este modalitatea de calcul a contribuţiei datorate de R.A.R., I.S.C.T.R., în baza noii reglementări, totuşi obligă R.A.R. la plata către I.S.C.T.R. a sumei de 60.328.801 RON, prevăzută de varianta B a Raportului de expertiză, deci aplicând procentul de 20% la cuantumul tuturor veniturilor înregistrate în contabilitatea R.A.R. pentru perioada 04.11.2013-31.12.2014.

Prin urmare, decizia recurată este pronunţată cu încălcarea art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011, astfel cum a fost acesta modificat prin O.U.G. nr. 101/2013, întrucât, spre deosebire de reglementarea anterioară, noua formă a textului legal nu mai ridică semne de întrebare cu privire la baza de calcul care urmează a fi avută în vedere, fiind exprimat în mod clar că procentul de 20% se va aplica la cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate de R.A.R. către terţi, astfel că este lipsită de orice temei legal soluţia instanţei de apel de a se raporta, în contra a ceea ce este prevăzut în lege, la totalitatea veniturilor înregistrate de R.A.R.

În al doilea rând, cuantumul veniturilor aferente serviciilor prestate de R.A.R., către terţi, în perioada vizată, a fost stabilit de expertul desemnat, în baza documentelor ce i-au fost puse la dispoziţie, astfel că acesta a concluzionat că, pentru perioada vizată R.A.R. ar datora suma de 49.438.021 RON (concluzie care nici de această dată nu a fost contestată de I.S.C.T.R. sau de expertul său parte).

În continuare, având în vedere că, în ce priveşte prima perioadă dedusă judecăţii, R.A.R. avusese achitată în plus suma de 52.431.707 RON, rezultă că, aşa cum a concluzionat şi expertul desemnat în varianta 1 A a Raportului de expertiză, singura care urmează interpretarea corectă a legii, R.A.R. nu datorează I.S.C.T.R. sume suplimentare, având chiar plătită în plus suma de 2.933.695 RON.

Având în vedere cele expuse, recurenta a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei recurate şi în privinţa soluţiei pronunţate pentru perioada 04.11.2013 - 31.12.2014 şi să se dispună casarea hotărârii pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, având în vedere motivele prezentate, a solicitat să se dispună admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, sau, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare de către instanţa de recurs, iar în rejudecarea în fond a cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reţinându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 mai 2023 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 21 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

La termenul din 21 noiembrie 2023, cauza a fost amânată la 13 februarie 2024, având în vedere cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, cerere formulată de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.), fiind prorogată pentru termenul acordat discutarea cererii de suspendare formulată de recurentul-pârât în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin încheierea din 13 februarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea formulată de petentul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) şi, în consecinţă, a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

Prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere următoarele argumente:

Conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că:

"Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Temeiul juridic invocat în vederea suspendării judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reglementează suspendarea facultativă a judecăţii, oferind judecătorului opţiunea de a aprecia asupra oportunităţii aplicării acestei măsuri faţă de împrejurările concrete ale cauzei.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Obiectivul esenţial la analizarea oportunităţii suspendării procesului are la bază preîntâmpinarea transformării posibilităţii acordate părţii de a solicita suspendarea într-o formă de abuz procesual, fiind astfel evitată temporizarea procesului şi, totodată, garantat dreptul la un proces echitabil prin soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată că, în raport de ansamblul circumstanţelor cauzei, în speţă nu se impune suspendarea judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. dau efect juridic deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia.

În aceste condiţii, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză, recurentul are la dispoziţie un remediu procedural pus la dispoziţie de legiuitor, context în care dispoziţia de respingere a cererii privind suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier nu îngrădeşte accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul de recurs vizând încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi reţinerea greşită de către instanţa de apel a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., motiv subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat.

În mod greşit recurentul pretinde că instanţa de apel a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în detrimentul celor ale art. 478 al aceleiaşi reglementări.

Este de adevărat că dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. nu se aplică în apel, întrucât limitele judecării apelului sunt guvernate de reguli specifice (art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.), însă, este de necontestat că prin decizia recurată Curtea de Apel Bucureşti a rejudecat fondul cererii de chemare în judecată, urmare a cererii de apel admisă prin decizia civilă nr. 2254 din 17 decembrie 2021, hotărâre rămasă definitivă prin nerecurare.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în mod legal Curtea de Apel Bucureşti a reţinut incidenţa art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care stabileşte că mărirea cuantumului obiectului cereri de chemare în judecată nu echivalează cu o cerere modificatoare, având în vedere că pretenţiile au fost estimate provizoriu pe baza datelor existente, fiind precizate de reclamantul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier - I.S.C.T.R. în baza raportului de expertiză efectuat, ceea ce nu echivalează cu o modificare în sensul pretins de către pârâtul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA.

Cu referire la aprecierea instanţei asupra necesităţii refacerii probei cu expertiza administrată în fond, se impune precizarea că acesta este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, instanţa de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Plecând de la situaţia de fapt reţinută, recurenta se prevalează în mod greşit de împrejurarea că hotărârea nu cuprinde motivele care au condus la soluţia pronunţată în privinţa obligării R.A.R. la plata sumei de 60.328.801 RON (din totalul de 109.060.280 RON), aferentă perioadei 4.11.2013 - 31.12.2014.

Aceasta întrucât, faptul că instanţa de apel nu a inclus în cuprinsul considerentelor raţionamentul cu privire la modul de calcul al bazei la care a aplicat procentul de 20% în cea de-a doua perioadă şi nu a arătat de ce a înlăturat parţial probele administrate în cauză, dând prevalenţă uneia dintre variantele prezentate de expert în cuprinsul Raportului de expertiză, în detrimentul celeilalte, nu poate echivala cu o nemotivare a hotărârii în privinţa soluţiei pronunţate pentru perioada 4.11.2013-31.12.2014, astfel cum pretinde recurentul.

Se observă că pârâtul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) se referă la dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de Curtea de Apel Bucureşti, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile privind aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport cu situaţia de fapt reţinută în cauză.

În soluţionarea cauzei, instanţa a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecăţii, soluţia pronunţată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Aşa fiind, cum instanţa a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar criticile recurentului nu susţin nemotivarea, nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că, în rejudecarea cererii de chemare în judecată, instanţa a analizat, având în vedere circumstanţele speţei, cele mai importante argumente ale părţilor, iar faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu interpretarea dată situaţiei de fapt şi prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu echivalează cu lipsa silogismului judiciar care a stat la baza hotărârii recurate.

Prin urmare, decizia atacată se întemeiază pe o analiză concretă a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, a constatărilor raportului de expertiză, în raport cu condiţiile prescrise de lege şi temeiurile indicate de reclamant în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt, se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei devolutive, iar nu instanţei de recurs.

Astfel, doar în parte criticile expuse în memoriul de recurs aduc în dezbatere, în mod real, nelegalitatea deciziei atacate; cele mai multe sunt incompatibile, însă, cu natura nedevolutivă a prezentei căi de atac, ca urmare, la soluţionarea recursului, Înalta Curte va analiza numai acele critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Susţinerile privind modalitatea de calcul a sumei datorate de recurentul-pârât, în sensul că, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă devolutivă, a analizat expertiza realizată şi a dat prevalenţă variantei nr. 3 pentru sumele stabilite pentru perioada 01.01.2013-03.11.2013 şi variantei B din raportul de expertiză pentru perioada 04.11.2013-31.12.2014, totalizând suma de 109.060.280 RON, valoare care ţine cont de sumele deja achitate, vizează temeinicia hotărârii recurate, astfel că excedează sferei de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Totodată, recurentul s-a prevalat de împrejurarea că instanţa a decis fără niciun fundament de drept că modalitatea de calcul a sumei datorate de pârâtul REGISTRUL AUTO ROMÂN RA reclamantului Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, se raportează la "totalitatea veniturilor înregistrate în contabilitatea RAR", în condiţiile în care art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa nr. 26/2011 (în formele în vigoare în perioada 01.01.2013-31.12.2024) restrânge sfera veniturilor care pot fi luate în considerarepentru aplicarea procentului de 20% la tarifele încasate pentru servicviile prestate fie "în contul ISCTR" (în prima perioadă), fie "către terţi" (în cea de-a doua perioadă).

Contrar suţinerilor recurentului, instanţa a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor art. 3 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa nr. 26/2011 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier.

Argumentat şi legal motivat, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu justeţe că între dispoziţiile legale (art. 3 lit. b) din O.G. nr. 26/2011 şi art. 19 din H.G. nr. 768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome "Registrul Auto Român", astfel cum a fost modificată prin H.G.. Nr. 1289/2011) contradicţia este numai aparentă, art. 19 necontrazicând dispoziţiile art. 3 lit. b) în forma în vigoare pentru perioada 01.01.-03.11.2013. Aceasta pentru că dispoziţia legală are în vedere virarea sumelor în contul ISCTR şi nu virarea sumelor aferente serviciilor prestate pentru reclamant.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei "serviciile specifice prestate" s-a constatat că potrivit H.G. nr. 768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome "Registrul Auto Român", pârâtul prestează o sferă largă de servicii.

Or, neexistând alte norme să stabilească că este vorba doar de anumite servicii, care se efectuează, spre exemplu, pentru reclamant etc., s-a apreciat în mod corect că este vorba de toate serviciile prestate de către pârât şi incluse în contabilitate la venituri.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel nefondate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) împotriva deciziei civile nr. 1915 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.).

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât REGISTRUL AUTO ROMÂN RA (R.A.R.) împotriva deciziei civile nr. 1915 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2024.