Contractual penalty clause scope: requirement that guarantee payment refusal precedes initiation of forced execution via account attachment.

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 01 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 612.058,48 de RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1170, art. 1270, art. 1523, art. 1531, art. 1535 şi art. 1350 din C. civ., dispoziţiile din C. proc. civ.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 2379/2022 din data de 14 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 612.058,48 RON, reprezentând daune interese.

2. Prin decizia civilă nr. 928 de la 14 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.A., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

III. Recursurile declarate:

1. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând admiterea recursului şi, după rejudecarea cauzei în fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

După prezentarea contextului factual al litigiului, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1266-1267, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1538 şi art. 1548 din C. civ., critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a considerat că susţinerile instanţei de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiei privind constatarea prealabilă iniţierii procedurii de executare silită de către Fond a neîndeplinirii condiţiilor de plată a garanţiei şi comunicarea deciziei către bancă, ceea ce a condus la constatarea inexistenţei faptei ilicite, sunt lipsite de fundament legal, fiind formulate cu aplicarea greşită/neaplicarea normelor prevăzute de art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 alin. (3) din C. civ.

În opinia sa, relevant în cauză este că, în data de 28.10.2019, a comunicat băncii notificarea de refuz de plată a garanţiei nr. x, iar în data de 04.11.2019 a fost emisă adresa de înfiinţare a popririi, conturile sale fiind poprite pentru suma de 612.058.48 RON (garanţie+cheltuieli de executare), achitată silit prin OP nr. x din data de 5.11.2019.

Subliniază că refuzul de plată a fost întemeiat pe faptul că banca nu a respectat condiţiile de plată a garanţiei din Convenţia nr. 177/2022 prevăzute la art. 9.3 alin. (2), art. 1 pct. 2 şi art. 1 pct. 5.

Contrar instanţei de apel, din nicio prevedere a art. 12.3 alin. (3) ori a unei alte dispoziţii a Convenţiei 177/2012 nu rezultă că neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei şi comunicarea acestora ar trebui să fie prealabile iniţierii executării silite, adică formulării cererii de executare silită.

În realitate, potrivit clauzei contractuale indicate, poprirea nejustificată trebuie să fie ulterioară comunicării refuzului de plată a garanţiei, aspecte care sunt îndeplinite şi probate în cauză. Ceea ce se sancţionează prin această clauză nu este iniţierea executării silite, pe care banca este liberă să o facă, ci indisponibilizarea şi plata silită a sumelor poprite făcute fără justificare legală (nejustificat).

Reţinând o condiţie prealabilă neprevăzută de art. 12.3. alin. (3), instanţa, cu aplicarea greşită/neaplicarea dispoziţiilor art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 alin. (3) din C. civ., a modificat înţelegerea părţilor şi a lipsit integral de efecte juridice clauza antementionată.

În baza aceloraşi argumente, invocă recurenta-reclamantă şi o lipsă de motivare a deciziei de apel, întrucât nu este prezentat raţionamentul juridic în baza căruia instanţa de prim control judiciar a reţinut neîndeplinirea condiţiei prealabile iniţierii procedurii de executare silită de către Fond.

Totodată, consideră că, prin preluarea necritică a poziţiei băncii şi nerespectarea de către instanţa de apel a obligaţiei de a examina susţinerile părţilor în mod obiectiv, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi supremaţia legii.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine, contrar opiniei instanţei de apel, că activarea clauzei penale nu este condiţionată de demararea executării silite, ci de poprirea nejustificată a conturilor reclamantului. Or, instanţa de apel, raportând activarea clauzei penale la momentul demarării executării silite, a modificat clauza contractuală, încălcând astfel normele de interpretare a contractelor.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de apel şi din perspectiva susţinerii că poprirea nejustificată ar trebui să fie cauzată de lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.

Contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, din conţinutul clauzei art. 12.3 alin. (3) rezultă că poprirea trebuie să fi fost înfiinţată fără justificare legală, respectiv: fără un înscris care să aibă caracter de titlu executoriu şi/sau fără deţinerea unei creanţe certe, lichide şi exigibile, fără nicio altă condiţie suplimentară.

În dosarul de executare, instanţa a constatat că lipseşte titlul executoriu, motiv pentru care a anulat executarea silită, fiind astfel îndeplinită condiţia ca poprirea să fie nejustificată.

Or, instanţa de apel, prin raţionamentul expus, a lipsit de efecte juridice clauza art. 12.3 alin. (3), pentru motivul că instanţa de executare a considerat că lipsa titlului executoriu conduce prin ea însăşi la admiterea contestaţiei la executare, fără a mai analiza şi caracterele creanţei.

În opinia recurentei-reclamante, concluzia instanţei de apel suprimă forţa obligatorie a contractului prevăzută de art. 1270 alin. (1) din C. civ.

Sub un alt aspect, consideră recurenta-reclamantă că această clauză este clară sub aspectul întinderii şi efectelor pe care le produce, aspect reţinut chiar în cuprinsul deciziei recurate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 498 alin. (1) şi următoarele din C. proc. civ.

2. Împotriva aceleiaşi decizii, a declarat recurs incident pârâta A. S.A., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., înlocuirea considerentelor prin care instanţa de apel a respins anumite motive de apel, respectiv:

- faptul că art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru reprezintă un mecanism contractual, alternativ faţă de cererea procedurală de întoarcere a executării silite, nefiind o clauza penală;

- nulitatea clauzei prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru, invocată pe cale de excepţie, pentru îngrădirea accesului la justiţie, drept garantat de dispoziţiile art. 21 din Constituţie;

- faptul că este inadmisibilă cumularea daunelor interese cu executarea în natură fata de art. 1.539 din C. civ.

- existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv exerciţiul unui drept.

În motivarea memoriului său de recurs, consideră recurenta-pârâtă că art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru nu reprezintă o clauză penală, ci un mecanism contractual, stabilit în mod alternativ faţă de cererea procedurală de întoarcere a executării silite, care să îi asigure Fondului recuperarea facilă a prejudiciului generat de poprirea conturilor sale, prin restituirea sumei poprite.

Detaliind, recurenta-pârâtă arată că această concluzie se desprinde atât din împrejurarea că în convenţie nu sunt stipulate clauze exprese de răspundere (clauza în discuţie regăsindu-se la capitolul "Alte dispoziţii"), din împrejurarea că recurenta-reclamantă devine fidejusor al unităţii bancare şi se obligă să plătească, cât şi din faptul că Fondul a consimţit la executarea silită prin afirmarea caracterului executoriu al actelor de includere în plafon.

Pe de altă parte, consideră că prin conţinutul clauzei nu sunt respectate prevederile art. 1538 alin. (1) din C. civ.. Astfel, din cuprinsul art. 12.3 alin. (3) nu rezultă obligaţia pe care pârâta şi-a asumat-o prin semnarea contractului şi nu a îndeplinit-o. În opinia sa, obligaţia nu poate fi aceea de a se abţine de la executarea silită, nefiind prevăzută expres şi chiar Fondul, prin confirmarea de includere în plafon, a agreat punerea la dispoziţia pârâtei a unui titlu executoriu aferent garanţiei.

În acelaşi timp, solicită să se aibă în vedere că sumele poprite au fost returnate, astfel încât nu există vreun temei pentru aplicarea penalităţii.

Pe de altă parte, consideră că dacă s-ar admite natura de pedeapsă civilă a prestaţiei, ea ar fi trebuit prevăzută pentru orice formă de executare nejustificată a patrimoniului Fondului, nu doar pentru poprire şi era necesar să fie stabilită la valoarea sumelor poprite nejustificat sau cel mult o sumă care să aibă o minimă legătură cu prejudiciul generat de încasarea de Bancă a sumelor poprite, respectiv lipsa de folosinţă a sumelor.

În acest context, consideră că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1268 alin. (1) şi art. 1269 alin. (1) din C. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1247 din C. civ. şi art. 21 din Constituţie, a respins motivul de apel ce vizează nulitatea clauzei instituite de art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

În opinia sa, unicul scop al unei astfel de clauze este descurajarea deferirii către instanţele judecătoreşti a disputelor dintre părţi, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 11 din C. civ.. Cu alte cuvinte, de teama de a nu fi sancţionată, banca ar fi constrânsă să accepte poziţia exprimată de Fond, fără a mai începe vreo procedură execuţională, de fiecare dată când părţile nu se înţeleg cu privire la îndeplinirea unora dintre condiţiile prevăzute de art. 7.8 alin. (1) şi alin. (2) sau art. 9 din Convenţia cadru.

Or, un astfel de scop are un caracter ilicit, singura menire fiind aceea de a împiedica accesul la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Consitituţia României, de art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi de art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Mai mult, dacă s-ar accepta această interpretare ar fi rupt şi echilibrul contractual, deoarece refuzurile nejustificate ale FNGCIMM, considerate în multe cazuri de către instanţele de judecată prin hotărâri definitive ca fiind abuzive, nu atrag în contrapartidă nicio sancţiune patrimonială asupra acestuia.

În argumetarea criticilor invocate, recurenta-pârâtă face trimitere la considerentele deciziei nr. 5/2015, paragrafele nr. 43-47, ale Curţii constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2712 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi la decizia civilă nr. 902 din 7 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021 de către Curtea de Apel Bucureşti şi la decizia nr. 1582/2020 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.

Mai critică recurenta-pârâtă şi soluţia instanţei de apel sub aspectul inadmisibilităţii cumulării daunelor-interese cu executarea în natură, apreciind că încalcă dispoziţiile art. 1539 din C. civ.. Astfel, în opinia sa, din moment ce reclamanta a beneficiat de executarea în natură a obligaţiei, orice cerere ulterioară de aplicare a clauzei penale devine nu doar redundantă, dar şi contrară legii.

Pe de altă parte, solicită să se constate şi faptul că nu este incidentă vreuna din ipotezele de excepţie prevăzute de art. 1539 din C. civ., clauza prevăzută la art. 12.3 din Convenţia-cadru nefiind prevăzută pentru neexecutarea la timp sau în locul stabilit.

Nu în ultimul rând, consideră recurenta-pârâtă că instanţa de apel a omis să analizeze contextul şi particularităţile cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 1529 din C. civ.

În acest sens, arată că anularea actelor de executare silită, cu consecinţa dispunerii întoarcerii executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare, reprezintă o executare în natură a obligaţiei de a nu face, respectiv de a nu efectua o executare silită prin poprire nejustificată, prin anularea executării silite şi prin întoarcerea acesteia înlăturându-se ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei.

Contrar instanţei de prim control judiciar, recurenta-pârâtă consideră că în speţă este incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de dispoziţiile 1353 din C. civ.

În opinia sa, aceste dispoziţiile legale subliniază ideea fundamentală că prejudiciile cauzate în exerciţiul legitim al unui drept nu sunt pasibile de reparare, exceptând situaţiile în care acest drept a fost exercitat abuziv.

În condiţiile în care Fondul nu a dovedit faptul că banca a fost de rea-credinţă, consideră că devin incidente dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ., care instituie o prezumţie de bună-credinţă.

Detaliind, arată, pe de o parte, că la momentul demarării executării silite recurenta-pârâta avea un titlu executoriu, ceea ce reprezintă o bază legală solidă pentru iniţierea acestei proceduri şi, în plus, Fondul nu formulase un răspuns la cererea de plată a garanţiei, deşi era depăşit cu mult termenul în care răspunsul trebuia formulat.

În consecinţă, consideră că prin iniţierea executării silite, Banca a acţionat în exerciţiul legitim al dreptului său de creditor, având un titlu executoriu.

Mai mult, susţine că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumţie de bună-credinţă, iar partea adversă nu a prezentat dovezi sau argumente care să sugereze contrariul.

Mai învederează recurenta-pârâtă că jurisprudenţa sprijină faptul că exercitarea tuturor căilor de atac legale disponibile de către o parte nu poate fi considerată abuzivă în mod automat, aspect reţinut şi prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 675/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1116 din 29.12.2018.

Nu în ultimul rând, arată recurenta-pârâtă că nu a controlat direct procesul de executare silită, ci a fost un act juridic întreprins şi autorizat de organele competente. Drept urmare, executarea silită nu poate fi considerată ca o acţiune unilaterală şi abuzivă din partea băncii.

IV. Apărările formulate:

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că nu a fost încălcată nicio dispoziţie legală sau contractuală; că nu există un prejudiciu, Fondul recuperând sumelor poprite; că nu a fost dovedită nici vinovăţia şi nici legătura de cauzalitate între fapta pretins ilicită şi prejudiciu. De asemenea, recurenta-pârâtă a considerat netemeinice motivele de recurs privind pretinsa nemotivare a soluţiei instanţei de apel.

Prin întâmpinarea formulată în combaterea recursului incident, recurenta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii solicitând, în principal, anularea acestuia ca nemotivat, iar, în subsidiar respingerea, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că art. 12.3 din convenţie sancţionează conduita recurentei-pârâte care, în cunoştinţă de cauză, a încălcat obligaţia de a nu proceda la popriri nejustificate asupra conturilor Fondului.

Susţine că sumele restituite ca urmare a anulării executării silite nu au natura juridică de daune interese, ci reprezintă restituirea unei plăţi silite, care a devenit o plată nedatorată în urma admiterii contestaţiei la executare, moment în care se activează şi art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

Mai arată recurenta-reclamantă că prin decizia civilă nr. 4460 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2019 a fost stabilit cu putere de lucru judecat faptul că înfiinţarea popririi asupra conturilor sale a fost nejustificată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 octombrie 2024, iar prin rezoluţia din 27 noiembrie 2024 a fost stabilit termen de judecată la 6 martie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului incident invocată prin întâmpinare de către recurenta-reclamantă.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând recursurile prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat prezentul litigiu derivă din încheierea, între părţi, a convenţiei-cadru-plafon de garantare nr. 177/01.04.2012, prin care A. S.A., în calitate de finanţator, şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN, au convenit garantarea de către aceasta din urmă, în calitate de fideiusor, a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate de cea dintâi beneficiarilor IMM, din surse proprii, în limita unui plafon de garantare în sumă de 225.000.000 de RON, aprobat de Fond, în termenii Notificărilor de includere în plafonul de garantare, confirmate .

Instanţele de fond au mai notat că recurenta-pârâtă a formulat cererea de plată, însă a fost înştiinţată că aceasta nu a fost aprobată, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 9.3 alin. (2) din convenţia-cadru, dar şi că, în urma cererii recurentei-pârâtei, B. a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor recurentei-reclamante, prin adresa de înfiinţare a popririi din 4 noiembrie 2019 emisă în dosarul de executare nr. 595/2019, până la concurenţa sumei de 612.058,48 RON, executare silită împotriva căreia recurenta-reclamantă a formulat contestaţie, admisă de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă definitivă nr. 4460/10.12.2020.

Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, Fondul a demarat demersul judiciar de faţă, solicitând obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, cererea fiind admisă prin sentinţa primei instanţe, infirmată în apel prin decizia care formează obiect al prezentului recurs.

În acest context factual şi faţă de împrejurarea că prin calea de atac exercitată, pârâta A. S.A. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 461 din C. proc. civ., un recurs la considerente, Înalta Curte consideră că se impune examinarea, cu prioritate, a acestuia.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a considerat că art. 12. 3 alin. (3) din Convenţia cadru reprezintă un mecanism contractual alternativ cererii procedurale de întoarcere a executării silite şi nu o clauză penală.

Potrivit art. 12.3 alin 3 din Convenţia-cadru, În cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în situaţiile în care garanţiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 alin. (1) şi (2), precum şi în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la Capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Examinând decizia atacată, instanţa supremă constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că art. 12.3 alin. (3) este o clauză penală, în sensul art. 1538 C. civ., respectiv o convenţie accesorie prin care părţile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a unei obligaţii asumate de debitor.

Contrar recurentei-pârâte, din conţinutul clauzei rezultă cu evidenţă obligaţia de a nu face asumată, respectiv de a nu demara executări silite, prin înfiinţarea de popriri asupra conturilor, în cazul unui refuz de plată comunicat Băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenţie, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părţile recunoscând practic, prin acordul lor de voinţă, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligaţii asumate de Bancă, constând în blocarea activităţii unei societăţi financiare nebancare.

În acest context, evidenţiază Înalta Curte că susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora clauza penală trebuia prevăzută pentru orice formă de executare nejustificată a patrimoniului Fondului şi că era necesară reglementarea cuantumului acesteia la valoarea sumelor poprite, relevă nemulţumirea faţă de conţinutul clauzei contractuale, însă nu sunt suficiente pentru a justifica admiterea recursului, deoarece clauza în discuţie este rezultatul negocierii părţilor şi nu este contrară legii.

Susţinerea potrivit căreia interpretarea dată acestei clauze ar încălca dispoziţiile art. 1.268 alin. (1) şi art. 1269 alin. (1) C. civ., este nefundamentată juridic, prevederile fiind invocate în mod formal de către recurenta-pârâtă.

Următoarea critică a vizat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor constituţionale şi legale privind la liberul acces la justiţie, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă a susţinut că unicul scop al unei astfel de clauze este descurajarea iniţierii de demersuri judiciare contra reclamantei, cu încălcarea principiului reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţie, de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 6 din C. proc. civ.

Şi aceste susţineri sunt nefondate.

Sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel, în considerentele sale, a arătat că nu este dovedită maniera prin care a fost îngrădit accesul la justiţie, atât timp cât părţile au stipulat numai obligaţia de plată a unor despăgubiri pentru eventualitatea în care exercitarea drepturilor procesuale se dovedeşte a fi neîntemeiată, nicidecum nu s-a prevăzut restrângerea dreptului părţilor de a apela la rezolvarea disputelor de către instanţa de judecată.

Notează Înalta Curte că accesul liber la justiţie, ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere şi implică obligaţia corelativă a statului de a o soluţiona, prin instanţa competentă.

În speţă, contrar celor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiţie, de vreme ce nu fost împiedicată să solicite executarea silită sub forma popririi, cererea de încuviinţare a executării a fost admisă, cu consecinţa înfiinţării popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale recurentei-reclamante, în cadrul dosarului execuţional nr. x/2019, al B., până la concurenţa sumei de 612.058,48 de RON, reprezentând debit principal şi cheltuieli de executare.

În egală măsură, se constată că anularea executării s-a realizat tot în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii, respectiv în cadrul contestaţiei la executare formulate de către reclamantă, în cadrul căreia recurenta-pârâtă a formulat apărări specifice şi chiar a declarat apel.

În plus, executarea silită a fost anulată, în esenţă, pentru lipsa titlului executoriu, iar nu ca urmare a pretinsului efect restrictiv de drepturi al clauzei art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

Suplimentar, se constată că demararea executării silite, în situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, nu reprezintă unica soluţie viabilă pentru unităţile bancare de a beneficia de forţa coercitivă a statului în scopul soluţionării diferendului, nefiind astfel unica manifestare a accesului liber la justiţie, reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanţiei, acest refuz poate fi contestat în justiţie, pe calea unei acţiuni de drept comun în pretenţii.

În acest context, constată Înalta Curte că art. 12.3 alin. (3) instituie o sancţiune pentru bancă în situaţia în care aceasta demarează executarea silită prin poprire, fără a urma în prealabil, etapele de soluţionare a diferendului astfel cum sunt stabilite de clauza contractuală în ansamblul său.

În consecinţă, interpretarea propusă de recurenta-pârâtă în sensul că unicul scop al clauzei în discuţie este descurajarea deferirii către instanţele judecătoreşti a disputelor dintre părţi nu poate fi primită de instanţa supremă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca Banca să nu îşi exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudenţe neunitare, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.

În concluzie, se constată că recurentei-pârâte nu i s-a negat dreptul de acces la justiţie, nici prin clauza penală disputată şi nici prin modul în care instanţele de fond au interpretat această clauză.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a mai afirmat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.353 din C. civ., care interzice cumulul penalităţii cu executarea în natură, apreciind că prin admiterea definitivă atât a contestaţiei la executare, cât şi a cererii de întoarcere a executării silite, intimata a obţinut executarea în natură a obligaţiei principale, ceea ce nu îi mai permite să solicite şi plata penalităţii.

Nici această susţinere nu poate fi primită.

Observă Înalta Curte că instanţa de apel, analizând criticile apelantei privitoare la pretinsa dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu, a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că restituirea sumelor plătite prin poprire este o consecinţă a întoarcerii executării, ca urmare a anulării executării silite înseşi, neputând reprezenta, simultan, şi o reparare a prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia-cadru.

Înalta Curte găseşte judicioase considerentele instanţei de apel.

Observă instanţa supremă că recurenta-pârâtă se prevalează de art. 1.529 şi 1.539 C. civ., afirmând că întoarcerea executării silite reprezintă o executare în natură a prestaţiei principale, constând în obligaţia de a nu face.

În realitate, dat fiind natura juridică a obligaţiei de a nu face, aceasta nici nu este susceptibilă de a fi executată în natură, din moment ce presupune o abţinere din partea debitorului. În aceste condiţii, se constată că obligaţia principală, de a nu face, a fost încălcată în momentul iniţierii executării silite prin înfiinţarea nejustificată a popririi.

Notează Înalta Curte că executarea silită în natură este o consecinţă a principiului pacta sunt servanda, prin care creditorul obţine întocmai obiectul obligaţiei şi este opusă, de principiu, compensării prin despăgubiri, acestea din urmă fiind remediul pentru creditor, atunci când nu poate primi executarea în natură.

În speţă, prin clauza asumată la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia-cadru, pârâta şi-a asumat, cu titlu de prestaţie principală, obligaţia de a se abţine de la a înfiinţa popriri în mod nejustificat, sub sancţiunea de a plăti daune-interese egale cu valoarea sumei obţinute prin poprire.

Obligaţia de abţinere, fiind o obligaţie de a nu face, este imposibil de executat în natură. În consecinţă, în mod greşit susţine recurenta-pârâtă că ar fi executat în natură obligaţia principală.

Se reţine că, într-adevăr, art. 1.539 C. civ., a cărui încălcare o pretinde recurenta-pârâtă, interzice cumulul executării în natură a obligaţiei principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Semnificaţia acestui text de lege este însă aceea că, în caz de neexecutare, creditorul nu poate pretinde atât executarea silită, în natură, a obligaţiei principale, cât şi clauza penală. Or, după încălcarea ei, aşa cum s-a arătat, obligaţia de abţinere nu mai putea fi executată în natură, remediul fiind executarea prin echivalent.

Tot astfel, interzicerea cumulului presupune că patrimoniul debitorului nu poate fi micşorat atât cu prestaţia aferentă obligaţiei principale, cât şi cu penalitatea reprezentând clauza penală.

În cauza pendinte suma poprită nu i-a aparţinut recurentei-pârâte, ci recurentei-reclamante, fiind în patrimoniul acesteia din urmă.

Nu mai puţin, întoarcerea executării este consecinţa anulării executării silite, un remediu pus la dispoziţie de legea procesual civilă pentru ca debitorul executat silit în mod nelegal să poată fi repus în situaţia anterioară.

În egală măsură, reţine Înalta Curte că prin întoarcerea executării silite se restituie plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convenţional şi anticipat de părţi, ce fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, restituirea sumei poprite nejustificat, prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţii instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenţie, nu conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1.539 C. civ., teza dublei reparaţii a aceluiaşi prejudiciu urmând a fi înlăturată.

Potrivit unei alte critici, recurenta-pârâtă afirmă că, prin interpretarea dată clauzei art. 12.3 alin. (3) din Convenţia-cadru, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.353 C. civ.

Nici această susţinere nu poate fi primită, întrucât, în speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, iniţierea de proceduri de executare silită nelegale, astfel cum au fost constatate de instanţa de judecata în dosarul nr. x/2019, nu reprezintă un drept procesual. A mai reţinut instanţa de apel că părţile nu au prevăzut că orice exercitare a dreptului de a iniţia executarea silită se sancţionează cu clauza penală, ci numai înfiinţarea nejustificată de popriri în condiţiile particulare prevăzute de art. 12.3 alin. (3).

În egală măsură, reţine instanţa supremă că părţile nu au condiţionat activarea clauzei penale de existenţa unui abuz de drept sau de eventuala rea-credinţă a băncii, art. 12.3 din convenţie vizând exclusiv ipoteza înfiinţării nejustificate a popririi, iar această cerinţă este îndeplinită.

Astfel, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniţia procedura de executare silită împotriva reclamantei, a fost exercitat nejustificat, concluzie impusă de decizia civilă nr. 4460 din 10.12.2020, definitivă, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a fost anulată executarea silită însăşi, fiind dispusă şi întoarcerea executării silite.

Celelalte susţineri ale recurentei-pârâte, cum sunt cele privind faptul că numeroase contestaţii la executare formulate de reclamantă ar fi fost respinse în alte dosare sau că executarea silită s-a desfăşurat de către executorul judecătoresc, fiind încuviinţată de instanţa de executare, precum şi asemănarea cu reglementarea legală a reţinerii garanţiei de bună conduită - art. 2711 şi art. 2712 din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 51/2014, dispoziţii analizate de Curtea Constituţională prin Decizia CCR nr. 5/2015, sunt motive străine de prezenta cauză şi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, se are în vedere împrejurarea potrivit căreia caracterul nelegal al executării silite prin poprire a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă a cărei legalitate şi temeinicie nu mai pot fi repuse în discuţie, conform art. 430 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică formulată de recurenta-pârâtă nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondată calea de atac exercitată.

Procedând la analiza recursului principal, declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă o lipsă de motivare a deciziei de apel, faţă de împrejurarea că nu s-a arătat pe baza cărui raţionament juridic a reţinut instanţa de apel neîndeplinirea condiţiei prealabile iniţierii procedurii de executare silită de către Fond. Deşi nu a fost invocat, aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Astfel, din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel de către pârâtă.

Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea reprezintă rezultatul unui raţionament logico-juridic, iar soluţia nu a fost pronunţată în mod arbitrar şi discreţionar şi face posibilă realizarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

În prezenta cauză, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a apelului, părţile având posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar fiind posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Împrejurarea că, procedând la analizarea condiţiilor cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale, îi conferă clauzei un alt înţeles decât cel agreat de reclamantă sau reţine incidenţa unor condiţii suplimentare pentru activarea clauzei penale nu înseamnă că instanţa de apel nu a prezentat un raţionament propriu care fundamentează soluţia. Raţionamentul poate fi greşit, dar acest aspect nu poate fi circumscris noţiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanţă.

În plus, instanţa supremă reţine că aceste critici legate de modul în care instanţa de apel a ales să îşi fundamenteze soluţia nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil, iar din susţinerile recurentei-reclamante nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber şi efectiv la un tribunal imparţial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva nemotivării, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Circumscris acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă critică decizia din perspectiva încălcării, respectiv greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1.266-1.268 şi art. 1.272 C. civ., susţinând că instanţa de apel a modificat înţelegerea părţilor şi a lipsit integral de efecte juridice clauza indicată.

Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012, potrivit căreia, în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Astfel cum a fost reţinut anterior, această prevedere are natura unei clauze penale prin care părţile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă în ipoteza înfiinţării nejustificate de popriri de către recurenta-pârâtă.

Analizând conţintului deciziei recurate, instanţa supremă constată că în mod eronat instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor privind activarea clauzei penale prin raportare la data demarării procedurii de încuviinţare silită, respectiv data de 15.10.2019, în cuprinsul clauzei indicate neexistând nicio menţiune din care să rezulte că notificarea refuzului de plată trebuie să fie anterioară demarării procedurii executării silite.

Or, în condiţiile în care voinţa părţilor a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire la un anumit tip de încălcare a obligaţiilor contractuale, respectiv obligaţia de a nu iniţia proceduri de executare silită prin înfiinţarea de propriri asupra conturilor Fondului, adăugarea unei ale condiţii suplimentare prealabile reprezintă o interpretare şi aplicare greşită a legii, contrară dispoziţiilor art. 1266-1268 şi art. 1272 din C. civ., cum corect a susţinut recurenta-reclamantă.

În acest context, reţine Înalta Curte că era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voinţa concordantă a părţilor (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conţinutului contractului, permiţând o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a convenţiei.

Astfel, sensul literal al termenilor utilizaţi este acela că se sancţionează iniţierea de către Finanţator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la Cap. 9 din Convenţie şi a comunicat băncii decizia sa. La sensul literal al termenilor utilizaţi de părţi, care se presupune că exprimă voinţa reală a acestora, instanţa de apel a adăugat o condiţie prealabilă suplimentară, anume ca refuzul Fondului de a plăti garanţia să fie prealabilă demarării procedurii de executare silită.

Or, în realitate, clauza penală din cuprinsul art. 12.3 din Convenţie sancţionează iniţierea de către bancă a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei şi a comunicat băncii decizia sa.

În plus, interpretarea contractului după voinţa reală sau internă a părţilor trebuia realizată de instanţa de prim control judiciar prin raportare la elementele menţionate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C. civ. - scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părţi şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât şi externi convenţiei.

În acest sens, reţine instanţa supremă că scopul clauzei penale trebuie analizat în legătură cu jurisprudenţa în materia executărilor silite pornite de bănci împotriva Fondului. Astfel, la nivelul instanţelor naţionale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare, aspect ce rezultă din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Cu toate că recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca inadmisibil, motivul respingerii nu a fost dat de inexistenţa practicii neunitare, ci de faptul că nu s-a identificat în mod corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudenţă neunitară, respectiv art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Mai reţine Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 1267 din C. civ., normă de drept ce reglementează interpretarea sistematică sau coordonată, era necesar ca analizarea conţinutului alin. (3) din art. 12.3 să se raporteze la contextul întregului articol. Astfel, prin alin. (1) şi (2) ale acestui articol, se instituie obligaţia ca orice neînţelegeri dintre părţi, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluţionate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere şi, în situaţia în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanţelor judecătoreşti competente sau să fie soluţionat prin mediere.

Doar în acest context poate fi stabilit înţelesul alin. (3), care instituie o sancţiune pentru Bancă, în situaţia în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprirea conturilor Fondului, fără a urma, în prealabil, etapele de soluţionare a diferendului stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluţionare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanţelor judecătoreşti, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).

În consecinţă, în mod just a arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a interpretat nelegal clauza contractuală disputată, adăugând o condiţie suplimentară şi modificând înţelegerea părţilor.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă consideră eronată concluzia instanţei de apel în sensul că nu există faptă ilicită întrucât instanţa de executare, constatând lipsa titlului executoriu, nu a mai analizat apărările privind lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.

Cu privire la acest aspect, constată Înalta Curte că prin sentinţa civilă nr. 119/2020 din 8 ianuarie 2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut, pe de o parte, că "nu este suficient ca legea să prevadă că un anumit înscris este titlu executoriu, ci este necesar, în plus, ca acesta să şi conţină o creanţă certă, lichidă şi exigibilă", iar pe de altă parte, că titlu executoriu invocat, în sine, nu dovedeşte existenţa creanţei rezultate din contractul de garanţie în patrimoniul creditorului. În aceste condiţii, instanţa de executare a constatat nelegalitatea încheierii de încuviinţarea a executării silite pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 la data de 11.09.2019, în dosarul nr. x/2019.

Cum statuările din sentinţa evocată anterior au intrat în autoritatea de lucru judecat, prin respingerea apelului declarat de A. S.A., ce a făcut obiectul deciziei civile nr. 4460 din 10 decembrie 2020 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ele nu pot fi repuse în discuţie într-un nou proces, impunându-se respectarea lor în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, trebuie subliniat că hotărârile judecătoreşti produc, în principiu, efecte declarative, în sensul că recunosc sau infirmă drepturi în baza unor situaţii juridice preexistente, acest efect fiind ataşat şi sentinţei prin care instanţa de executare a anulat executarea silită şi a dispus întoarcerea executării.

Întrucât evaluarea condiţiilor cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei A. S.A. presupune reanalizarea situaţiei de fapt şi evaluarea probatoriului, aspecte ce nu se pot realiza în recurs, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de dezlegările date prin prezenta decizie şi va analiza condiţiile răspunderii contractuale din perspectiva acestora.

Raportat la soluţia de admitere a recursului principal şi casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părţi nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Casează decizia civilă nr. 928 din 14 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 928 din 14 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2025.