Claimant's cassation appeal inadmissible; construction subcontract debt and penalties upheld

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 04.06.2021, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A., societate de drept italian, prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREŞTI, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 3.111.078 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin efectuarea lucrărilor de remediere a defectelor la reţelele de apă şi canalizare şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 1851, art. 1852 C. civ.

La data de 13.12.2021, pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, solicitând, în subsidiar, respingerea ca nefondată.

Prin cererea reconvenţională s-a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 3.279.105,70 RON, cu titlu de preţ al lucrărilor realizate şi a penalităţilor de întârziere în valoare de 327.910,57 RON. De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 944 din 12 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L. şi a compensat cheltuielile de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanta A.., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREŞTI, cât şi pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 911 din 12 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul promovat de reclamantă, fiind admis apelul pârâtei şi schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul obligării reclamantei A.., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREŞTI la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 3.279.105,70 RON cu titlu de debit principal şi a sumei de 327.910,57 RON cu titlu penalităţi de întârziere.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 63.117,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată în fond şi apel.

3. La 4 septembrie 2024 reclamanta A.., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREŞTI a formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii, prin care a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat preambulul actului adiţional nr. x/2020, atribuindu-i valoare de normă convenţională, fără a indica temeiurile legale care ar justifica această interpretare. Deşi instanţa a recunoscut, pe baza definiţiei din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, că preambulul are doar un rol explicativ, în mod contradictoriu i-a conferit o forţă juridică superioară.

Potrivit recurentei, această interpretare contravine prevederilor art. 1266 alin. (1) şi (2) şi art. 1270 C. civ., precum şi normelor de tehnică legislativă, ignorând voinţa părţilor, care nu au convenit să acorde preambulului valoare de clauză contractuală. Chiar şi în ipoteza în care părţile ar fi acceptat acest lucru, o astfel de clauză ar fi fost oricum nulă, deoarece contravine normelor imperative privind obligaţiile contractuale. În special, este încălcat principiul conform căruia orice antreprenor în construcţii trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru lucrările executate şi să le garanteze calitatea pentru o perioadă determinată de la recepţie.

De asemenea, a mai arătat recurenta că nu se poate susţine că reclamanta ar fi putut exonera valabil pârâta de răspunderea privind lucrările efectuate, mai ales în condiţiile în care acestea nu fuseseră recepţionate conform contractului. Mai mult, reclamanta a continuat să someze şi să notifice pârâta cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Sub aspectul motivării contradictorii, recurenta-reclamantă critică instanţa de apel pentru faptul că, pe de o parte, a constatat lipsa unui probatoriu adecvat privind neconformităţile lucrărilor executate de pârâta B. S.R.L., iar pe de altă parte, a validat soluţia primei instanţe prin care s-a respins proba cu expertiză tehnică de specialitate, probă esenţială pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei acestor neconformităţi.

Totodată, potrivit recurentei, motivarea instanţei de apel este contradictorie şi ambiguă în ceea ce priveşte identificarea străzilor pe care s-au executat lucrările neconforme. Astfel, deşi iniţial instanţa a reţinut că nu au fost indicate aceste străzi, ulterior a recunoscut că au fost depuse liste conţinând denumirea unor străzi unde au fost constatate avarii şi neconformităţi.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că părţile au semnat protocolul olograf, prin care ar fi agreat o datorie de 8.971.607,66 RON, ignorând argumentele reclamantei. Astfel, contrar prevederilor art. 1270 C. civ., instanţa de control judiciar devolutiv nu a ţinut cont de voinţa părţilor exprimată expressis verbis în conţinutul actului, conform căreia protocolul urma să producă efecte exclusiv după aprobarea sa de către reprezentanţii legali ai societăţii-mamă din Torino, aprobare care nu a fost acordată.

Un alt aspect considerat contradictoriu de către recurentă se referă la aprobarea facturii de către consultantul C.. Instanţa de apel a reţinut că nu era îndeplinită condiţia privind aprobarea consultantului, însă, fără să argumenteze în concret, în mod eronat, a considerat că reclamanta, în calitate de pârâtă-reconvenţională, trebuia să dovedească motivele şi lipsa acestei aprobări, inversând astfel sarcina probei.

Potrivit art. 249 Cod procedură civilă, reclamanta reconvenţională, B. S.R.L., avea obligaţia de a demonstra nu doar executarea lucrărilor, ci şi îndeplinirea tuturor condiţiilor contractuale, inclusiv obţinerea aprobării consultantului - cerinţă expres prevăzută în contractul dintre părţi. Prin urmare, în mod greşit instanţa de control judiciar devolutiv a considerat că recurenta trebuia să probeze neaprobarea facturii, deşi solicitarea de plată aparţinea reclamantei reconvenţionale, care era obligată să demonstreze îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare pentru ca debitul pretins să fie considerat cert, lichid şi exigibil.

În concluzie, recurenta-reclamantă a considerat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind voinţa părţilor contractante, efectele contractelor şi obligaţiile procesuale ale părţilor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 19 septembrie 2024.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului s-a susţinut, în esenţă, că, prin motivele invocate prin memoriul de recurs recurenta a criticat elementele de fapt reţinute de instanţa de apel şi modalitatea în care au fost calificate aceste chestiuni, precum şi dispoziţiile instanţei referitoare la probatoriul administrat în cauză, fiind reiterate aspectele de netemeinicie invocate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă. Prin urmare, în opinia intimatei, sub pretextul invocării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., autoarea recursului a reluat argumentele prezentate în faţa instanţei de apel, fără a invoca un aspect nou care să poată fi încadrat în motivele de nelegalitate stabilite limitativ prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 ianuarie 2025 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 4 martie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare, excepţie care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii era reglementată şi devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul reclamantei A., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREŞTI, instanţa supremă reţine că argumentele formulate de autoarea căii de atac se doresc a fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prevederi legale care vizează exigenţele motivării hotărârii şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte reţine însă că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Astfel, deşi a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, criticile dezvoltate evidenţiază reevaluarea situaţiei de fapt prin reinterpretarea clauzelor convenţionale şi a obligaţiilor părţilor ce decurg din contract, precum şi nemulţumirile recurentei legate de modul de soluţionare a cauzei.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a criticat decizia atacată din perspectiva existenţei unor pretinse considerente contradictorii ce vizează atribuirea forţei juridice a preambulului actului adiţional nr. x/2020 şi măsurile dispuse de instanţă cu privire la probatoriul administrat în cauză.

Susţinerile în legătură cu stabilirea greşită a conţinutului obligaţiilor contractuale, pretinsa valorificare contradictorie a probatoriului privind neconformităţile lucrărilor executate, stabilirea sarcinii probei în raport cu obligaţia pretins neexecutată, contradicţiile legate de indicarea străzilor cu lucrări neconforme care configurează culpa contractuală şi efectele juridice ale protocolului olograf nu au legătură cu motivarea hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ.. Toate argumentele fac referire la concluziile instanţei de control judiciar devolutiv asupra situaţiei de fapt şi a probatoriilor analizate şi valorificate prin considerentele privind desfăşurarea relaţiilor contractuale dintre părţi.

Deşi formal se invocă vicii ale hotărârii atacate sub aspectul considerentelor contradictorii, argumentele prezentate în dezvoltarea acestei critici se referă, în realitate, la elemente factuale ataşate fondului cauzei şi la stabilirea voinţei reale a părţilor la momentul încheierii convenţiei, care au fost deja analizate de instanţele de fond, în urma aplicării regulilor de interpretare a convenţiei şi analizării probatoriilor administrate. În recurs, aceste aspecte depăşesc sfera controlului limitat de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., care circumscrie doar criticile de nelegalitate legate de aplicarea şi interpretarea greşită a regulilor de drept, nu şi celor privind eventuala netemeinicie.

Mai mult, respingerea probei cu expertiză tehnică de specialitate pentru dovedirea neconformităţilor lucrărilor executate a format obiectul apelului declarat de reclamantă, aceeaşi probă fiind solicitată şi în susţinerea căii de atac. Instanţa de control judiciar, în exercitarea competenţei sale devolutive, a respins solicitarea reclamantei, confirmând, totodată, soluţia primei instanţe.

Aşadar, prin criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, de strictă interpretare, recurenta-reclamantă nu vizează existenţa unor contradicţii în cadrul considerentelor hotărârii atacate care să justifice motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ci acestea reflectă nemulţumirea faţă de concluziile instanţei asupra împrejurărilor factuale deduse judecăţii şi nemulţumirea faţă de neînsuşirea punctului său de vedere asupra necesităţii suplimentării probatoriului.

Or, simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, se constată că, în cauză, criticile formulate nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurenta-reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indicat ca temei al memoriului de recurs, presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc.

Prin criticile formulate, în esenţă, a susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a interpretat greşit preambulul actului adiţional nr. x/2020, atribuindu-i valoare de normă convenţională. Potrivit recurentei, această interpretare contravine prevederilor art. 1266 alin. (1) şi (2) şi art. 1270 C. civ., precum şi normelor de tehnică legislativă, ignorând voinţa părţilor, care nu au convenit să acorde preambulului valoare de clauză contractuală.

Totodată, contrar prevederilor art. 1270 C. civ., instanţa de control judiciar devolutiv nu a ţinut cont de înţelegerea părţilor, conform căreia protocolul încheiat la 29.06.2020 urma să producă efecte exclusiv după aprobarea sa de către reprezentanţii legali ai societăţii-mamă, aprobare care nu a fost acordată.

Se observă că, deşi recurenta-reclamantă face trimitere la regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 alin. (1) şi (2) şi art. 1270 C. civ. pentru a contesta forţa juridică a preambulului actului adiţional şi efectele protocolului din 29.06.2020, în realitate, criticile sale nu vizează interpretarea şi aplicarea acestor norme, ci concluziile instanţei de apel în urma aplicării regulilor de interpretare a convenţiei şi a stabilirii conţinutului obligaţiilor contractuale. Astfel, obiecţiile recurentei privesc mai degrabă aspectele de temeinicie ale hotărârii, şi nu chestiuni de nelegalitate care ar putea justifica analiza hotărârii recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, ceea ce se critică, în mod real, nu este interpretarea legii, aşa cum s-a afirmat, ci conţinutul concret al voinţei interne a părţilor, în urma aprecierii instanţei de apel.

Concluzia ce se desprinde din analiza susţinerilor părţii este că recurenta-reclamantă nu supune cenzurii instanţei de recurs modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, ci tinde să dovedească netemeinicia raţionamentului precedentei instanţe. Recursul reprezintă, astfel, expresia nemulţumirii sale în raport cu soluţia instanţei de apel, care a schimbat în parte sentinţa primei instanţe prin admiterea cererii reconvenţionale promovate de pârâta B. S.R.L., obligând reclamanta la plata debitului principal şi a penalităţilor de întârziere, menţinând, totodată, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Controlul judiciar în calea extraordinară de atac nu se poate însă realiza dacă autorul recursului nu formulează critici de nelegalitate apte să fie încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, deşi formal se invocă în cuprinsul memoriului de recurs aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. de către instanţa de apel prin inversarea sarcinii probei, criticile nu vizează neregularităţi de ordin procedural care să fie sancţionate cu nulitatea hotărârii atacate, pentru a putea fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că, sub aparenta nesocotire a regulilor privind sarcina probei, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă vizează tot concluziile instanţei de apel extrase în urma aplicării în cauză a regulilor de interpretare a contractului. Astfel, instanţa de control judiciar devolutiv, examinând conţinutul contractului, în virtutea unei prezumţii a reţinut că din dispoziţiile cuprinse în art. 16 alin. (3) din contractul de subantrepriză nr. x/2017 reiese obligaţia reclamantei-beneficiare de a dovedi confirmarea prealabilă a facturilor prezentate la plată de către consultantul C..

Or, atributul stabilirii situaţiei de fapt în urma interpretării clauzelor contractuale şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, prin criticile invocate în susţinerea recursului, se urmăreşte o reevaluarea situaţiei de fapt prin reinterpretarea clauzelor contractuale, care să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată privind acordarea prejudiciului pretins pentru efectuarea lucrărilor de remediere şi, implicit, la respingerea cererii reconvenţionale.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii căii extraordinare de atac.

Aşadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul reclamantei, urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A., prin SUCURSALA A. TORINO - SUCURSALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 911 din 12 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.