Unpaid public contract services; statutory subrogation of ministry obligations and judicial recognition of legal payment commitments

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Deliberând asupra recursului din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei solicitând:

i. obligarea pârâtului la plata creanţei în sumă totală de 745.209,17 RON reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de societatea reclamantă pentru organizarea şi desfăşurarea participării agenţilor economici din România la Târgurile Internaţionale/Misiunile Economice organizate de Ministrul Economiei în cadrul "Programului de Promovare a Exportului pe anul 2013, după cum urmează: pentru Târgul Internaţional ISH 2013 Frankfurt care s-a desfăşurat în perioada 12-16.03.2013, societatea reclamantă a prestat servicii în sumă de 675.499,22 RON, aşa cum reiese din dosarele de decont şi facturile depuse la sediul pârâtului; pentru Misiunea Economică de la Londra, care s-a desfăşurat în perioada 04-08.03.2013, societatea reclamantă a prestat servicii în sumă de 69.709,95 RON, aşa cum reiese din dosarele de decont şi facturile depuse la sediul pârâtului-debitor.

ii. obligarea pârâtului la plata sumei totale de 191.423,16 RON reprezentând dobânzile legale penalizatoare datorate de acesta pentru întârzierea în plata aferentă perioadei cuprinse între data scadentă a fiecărei facturi neachitate şi până la data de 15.02.2016, compusă din:

- suma de 170.787,36 RON reprezentând dobânzile legale penalizatoare aferente creanţei de 675.499,22 RON datorate pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi transmise pârâtului-debitor şi neachitată până la data de 15.02.2016, aşa cum rezultă din situaţia cuprinsă în anexa 1;

- suma de 20.635,80 RON reprezentând dobânzile legale penalizatoare aferente creanţei în cuantum de 69.709,95 RON datorate pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi transmise pârâtului şi neachitată până la data de 15.02.2016, aşa cum rezultă din situaţia prezentată în anexa 2.

iii. obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale pentru prejudiciul de imagine suferit de reclamantă faţă de partenerii externi cu care a colaborat pe plan local la organizarea celor două evenimente, determinat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de plată de către pârâtul-debitor.

iiii. obligarea pârâtului la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1164, art. 1165, art. 1186, art. 1188 alin. (1) şi (2), art. 1196 alin. (1), art. 1200, art. 1240 alin. (2), art. 1516, art. 1522 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1240 alin. (2) C. civ., art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 raportat la art. 1489 alin. (1) şi art. 1535 alin. (1) C. civ., art. 257 raportat la art. 1531 alin. (3) C. civ.

La 7 martie 2016, reclamanta şi-a precizat cererea sub aspectul modului de calcul al sumelor solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 5653 din 26 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea precizată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 745.209,17 RON reprezentând contravaloare servicii prestate, respingând ca neîntemeiate capetele de cerere privind plata dobânzii penalizatoare calculate de la data scadenţei facturilor la data de 15.02.2016 şi plata daunelor morale. De asemenea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.859,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri (reorganizat în conformitate ce prevederile O.U.G. nr. 55/2015 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative) au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 824 din 10 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. S.R.L., fiind admis apelul declarat de pârâtul Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat (fostul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri), a fost anulată sentinţa apelată şi s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, fiind respinsă, în consecinţă, cererea de chemare în judecată ca având autoritate de lucru judecat.

3. Prin decizia nr. 268 din 09 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul reclamantei declarat împotriva deciziei instanţei de apel, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe de apel, ca efect al înlăturării autorităţii de lucru judecat.

4. Urmare a deciziei de casare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1834 din 18 noiembrie 2022, instanţa de apel, în rejudecare, a admis apelul pârâtului Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat (fostul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri), a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată.

Prin aceeaşi decizie, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

5. La data de 15.04.2024, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei instanţei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prealabil susţinerii motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a precizat că nu înţelege să conteste modalitatea de soluţionare, prin considerente, a excepţiei prescripţiei extinctive, invocată de pârât prin raportare la acţiunea formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, omiţând să se pronunţe asupra tuturor excepţiilor şi cererilor formulate de reclamantă.

În acest sens, a arătat recurenta că, deşi a reiterat prin notele scrise depuse în faţa instanţei de rejudecare necesitatea pronunţării asupra celor două excepţii de ordin public invocate prin întâmpinarea la apelul formulat de partea adversă, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei netimbrării şi excepţiei tardivităţii apelului, încălcând astfel prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) şi art. 22 alin. (2) teza întâi şi alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut titulara memoriului de recurs că instanţa de apel a pronunţat hotărârea rezumându-se doar la apelul declarat de partea adversă, apreciind că nu există temei legal sau contractual pentru obligarea Ministerului Economiei la achitarea contravalorii serviciilor prestate de societatea reclamantă, reţinând că în cauză este incident un contract administrativ, iar în lipsa semnării acestuia solicitările reclamantei sunt neîntemeiate.

S-a mai arătat că instanţa de rejudecare nu a avut în vedere niciunul dintre argumentele reclamantei, soluţia pronunţată fiind rezultatul unui raţionament viciat, incomplet şi părtinitor. Astfel, deşi prin întâmpinare reclamanta a invocat faptul că nu este vorba despre un contract administrativ per se şi a solicitat pronunţarea asupra momentului încheierii acordului de voinţe, instanţa de apel a omis să analizeze aceste aspecte.

De asemenea, nu au fost avute în vedere nici precizările privind recunoaşterea de către partea adversă a serviciilor prestate de către reclamantă, că în perioada 20.02.2013 - 25.03.2013 Ministerul a avut reprezentanţi delegaţi la cele două târguri în discuţie şi că, anterior emiterii Protocolului de preluare a activităţii C.R.P.C.I.S. din 25.03.2013, partea adversă a emis procesele-verbale de îndeplinire a obligaţiilor societăţii reclamante.

Potrivit recurentei, faţă de cele anterior arătate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decizia recurată fiind nemotivată cu privire la mare parte din argumentele arătate şi fără a fi examinate probele încuviinţate în pronunţarea soluţiei.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a invocat titulara memoriului de recurs încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 96/2012, H.G. nr. 47/2013, H.G. nr. 1.431/2009 şi a dispoziţiilor art. 1.178 şi art. 1.182 C. civ.

După expunerea prevederilor legale ale art. 4 alin. (1) şi (2), art. 26 şi art. 27 din O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, a arătat recurenta-reclamantă că legiuitorul a reglementat încă de la finalul anului 2012 înfiinţarea Ministerului Economiei, preluarea de către acesta a activităţii C.R.P.C.I.S. după desfiinţarea acestei autorităţi ce urma să aibă loc la momentul adoptării hotărârii de guvern aferente şi situaţia financiară până la momentul semnării protocoalelor de predare-preluare, care priveau strict preluarea bunurilor mobile şi imobile.

De asemenea, a mai precizat titulara memoriului de recurs că, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.431/2009, Centrul Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine a fost o autoritate subordonată Ministerului Economiei, a cărei activitate a fost finanţată integral prin bugetul Ministerului, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din acest act normativ.

S-a mai arătat, după expunerea prevederilor art. 15 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 47/2013, că din Anexa nr. 4 a acestei hotărâri, rezultă că în administrarea Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului se regăseşte chiar sediul fostului C.R.P.C.I.S., ceea ce denotă preluarea atribuţiilor acestei autorităţi de la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 47/2013 sau chiar anterior.

Recurenta-reclamantă a susţinut că din analiza celor trei acte normative anterior evocate, reiese că Ministerul Economiei a preluat, în integralitate, atribuţiile Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţilor Străine încă de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 96/2012, fiind în mod expres prevăzută subrogarea în drepturile şi obligaţiile instituţiilor ce desfăşurau activitatea astfel preluată.

Potrivit recurentei, contrar concluziei instanţei de apel, semnarea Protocolului de predare-preluare la data de 25.03.2013, ulterior organizării celor două evenimente şi prestării efective a serviciilor de către societatea reclamantă (aspect recunoscut de către pârât) nu poate produce efecte asupra obligaţiei de achitare a acestor servicii, Ministerul Economiei subrogându-se în drepturile şi obligaţiile C.R.P.C.I.S. încă din data de 22.12.2012.

A arătat recurenta că această concluzie este susţinută chiar de către Anexele Protocolului, ce reglementează structurile deja preluate de către intimat, anterior datei de 25.03.2013. Mai mult, activitatea C.R.P.C.I.S. a fost finanţată integral de la bugetul Ministerului Economiei, astfel că preluarea activităţii acestei autorităţi nu poate constitui un refuz de plată a serviciilor prestate.

Într-o altă susţinere a mai învederat titulara memoriului de recurs că protocolul nu este primul act care a emanat de la Minister ulterior H.G. nr. 47/2013, la 18.03.2013 fiind emis Procesul-verbal de îndeplinire a obligaţiilor nr. x/18.03.2013 (aferent târgului de la Frankfurt), iar la data de 11.03.2013, Procesul-verbal de îndeplinire a obligaţiilor nr. x/11.03.2013 (aferent Misiunii economice de la Londra).

În opinia recurentei-reclamante este nelegal raţionamentul instanţei de apel prin care s-a reţinut că nu se poate dispune obligarea Ministerului la plata sumelor pretinse în absenţa unui contract semnat sau a unei norme legale, atâta vreme cât nu sunt întrunite condiţiile Legii nr. 500/2002, nefiind suficient acordul de voinţe asupra aspectelor esenţiale ale contractului pentru a putea aprecia asupra obligaţiei de plată.

În acest sens, s-a arătat că art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 menţionează expres că angajamentul legal presupune şi constatarea prin hotărâri judecătoreşti a obligaţiei de plată, aspect solicitat întocmai prin acţiunea dedusă judecăţii. În acest context, în temeiul dispoziţiilor legale redate prin memoriul de recurs, autoritatea publică avea obligaţia de achitare a contravalorii serviciilor prestate.

A susţinut titulara memoriului de recurs că prevederile art. 1.182 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, întrucât societăţii reclamante i s-a comunicat în mod expres acceptarea celor două oferte la datele de 21.02.2013 şi de 28.02.2013, părţile punându-se de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului.

În final, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel şi încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.178 şi art. 1.186 alin. (1) C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 25 aprilie 2024 sub nr. x/2016*.

Recursul a fost comunicat intimatului potrivit dovezii aflate la dosar.

Prin întâmpinarea înregistrată la 17 iulie 2024, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi art. 78 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 147/2022, să se ia act de transmiterea calităţii procesuale pasive către Agenţia Română pentru Investiţii şi Comerţ Exterior dată fiind reorganizarea ca urmare a divizării parţiale a Ministerului Antreprenoriatului şi Turismului.

De asemenea, pentru acelaşi motiv, a fost invocată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului.

Prin notele scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată prin întâmpinare şi introducerea în cauză a Agenţiei Române pentru Investiţii şi Comerţ Exterior ca fiind tardiv formulată potrivit art. 78 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea acestei excepţii ca neîntemeiată.

De asemenea, invocând prevederile art. 39 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a apreciat recurenta-reclamantă că se impune introducerea în cauză a Agenţiei Române pentru Investiţii şi Comerţ Exterior şi menţinerea Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului în calitate de pârât, hotărârea urmând a fi opozabilă ambelor instituţii.

Instanţa supremă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 octombrie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neexercitându-şi însă acest drept.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2025 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, întrucât acest intimat face parte din cadrul procesual, fiind dispusă, în temeiul art. 38 şi art. 39 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., introducerea în cauză a Agenţiei Române pentru Investiţii şi Comerţ Exterior, căreia i s-au comunicat toate actele procedurale întocmite în cauză.

Prin aceeaşi încheiere a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen de judecată la 4 martie 2025, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că părţile nu au înţeles să conteste modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin decizia recurată, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii ori când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea limitelor rejudecării, întrucât după casare instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiilor netimbrării şi tardivităţii apelului, încălcând prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) şi art. 22 alin. (2) teza întâi şi alin. (6) C. proc. civ.

În legătură cu această critică, Înalta Curte reţine că, potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", iar potrivit alin. (3) "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Prin recursul formulat în primul ciclu procesual reclamanta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva reţinerii greşite a autorităţii de lucru judecat în raport cu litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2014

Apreciind întemeiate criticile reclamantei şi reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa supremă a înlăturat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a casat decizia recurată, motivat de faptul că temeiul juridic al cererilor de chemare în judecată este diferit, în litigiul pendinte pretenţiile privind contravaloarea serviciilor solicitate fiind întemeiate pe dispoziţiile de drept comun ale C. civ.

Întrucât nesoluţionarea prioritară a excepţiilor netimbrării şi tardivităţii apelului în raport cu excepţia autorităţii lucrului judecat nu a fost criticată, nu se mai poate repune în discuţie în al doilea ciclu procesual, după casare reluându-se judecata în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă nemotivarea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere susţinerile şi argumentele reclamantei prin care s-a arătat că pârâta a recunoscut serviciile prestate de reclamantă.

S-a mai reproşat instanţei de rejudecare că nu s-a pronunţat asupra momentului încheierii acordului de voinţă şi că nu a examinat probele depuse la dosar, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătoreşti între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, într-o modalitate care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Înaltă Curte constată că sunt întemeiate criticile prin care se susţine lipsa motivării, examinând totodată şi susţinerile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat, într-o primă critică, încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 96/2012, H.G. nr. 47/2013, H.G. nr. 1.431/2009. Potrivit recurentei, din analiza acestor acte normative reiese că Ministerul Economiei a preluat atribuţiile Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţilor Străine încă de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 96/2012, respectiv la 22.12.2012, fiind în mod expres prevăzută subrogarea în drepturile şi obligaţiile instituţiilor ce desfăşurau activitatea astfel preluată, iar semnarea Protocolului de predare-preluare la data de 25.03.2013, ulterior organizării celor două evenimente şi prestării efective a serviciilor recunoscute de către pârât nu are efecte asupra obligaţiei de achitare a acestora.

Reţine Înalta Curte că Ordonanţa de Urgenţă nr. 96/2012, în vigoare de la 22.12.2012, a fost actul normativ principal prin care Ministerul Economiei a fost reorganizat şi a preluat, printre altele, atribuţiile Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine (C.R.P.C.I.S.), instituţie publică ce se ocupa de promovarea exporturilor şi de participarea României la târguri şi expoziţii internaţionale.

Potrivit art. 4 alin. (2) din acest act normativ, la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei se desfiinţează (...) Centrul Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine.

Hotărârea de Guvern nr. 47/2013 privind implementarea tehnică a reorganizării a intrat în vigoare la data de 20.02.2013, de la acest moment fiind desfiinţat Centrul Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine.

Art. 26 alin. (3) din Ordonanţă reglementează în mod expres că structurile nou înfiinţate sau a celor care au preluat activităţi de la alte instituţii publice se subrogă în drepturile şi obligaţiile instituţiilor care derulau aceste activităţi. Potrivit alin. (4) "În termen de 15 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârilor Guvernului prevăzute la alin. (1), se preiau pe bază de protocol de predare-preluare bunurile mobile şi imobile aflate în administrarea sau, după caz, în proprietatea acestora."

Protocolul de predare-primire a bunurilor dintre C.R.P.C.I.S. şi Ministerul Economiei a fost încheiat la data de 25.03.2013.

Litigiul dintre părţi a fost generat de refuzul Ministerului Economiei de a achita contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă pentru organizarea participării agenţilor economici români la Misiunea Economică de la Londra (4-8 martie 2013) şi la Târgul Internaţional ISH 2013 de la Frankfurt (12-16 martie 2013), evenimente desfăşurate în cadrul Programului de Promovare a Exportului. Până la data de 20.02.2013, programele au fost derulate de către Centrul Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine, instituţie care a selectat reclamanta pentru realizarea evenimentelor, iar ca urmare a modificărilor legislative menţionate anterior, pârâtul a preluat în mod legal atribuţiile Centrului, subrogându-se în toate drepturile şi obligaţiile acestuia.

Examinând considerentele deciziei recurate din perspectiva criticilor subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., pe care le consideră întemeiate, Înalta Curte observă că instanţa de apel a motivat necorespunzător decizia recurată, în sensul că nu a analizat argumentele reclamantei privind efectele actului normativ primar care a reglementat reorganizarea Ministerului Economiei, în vederea identificării corecte a momentului stabilirii raportului convenţional şi a titularului obligaţiei de plată, ceea ce a condus la o aplicare greşită a legii.

Astfel, interpretând formal conţinutul Ordonanţei de Urgenţă nr. 96/2012, instanţa de apel a atribuit alte efecte juridice Protocolului de predare-primire a bunurilor încheiat ulterior la 25.03.2013, reţinând în mod greşit că până la această dată nu s-ar putea considera că ar fi existat un angajament valid pentru obligaţiile de plată rezultate din organizarea evenimentelor de către reclamantă.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile O.U.G. nr. 96/2012 care prevedea în mod expres preluarea activităţilor C.R.P.C.I.S. şi subrogarea în toate drepturile şi obligaţiile acestuia, rezumându-se la argumentele privind lipsa unui contract în formă scrisă sau a unei norme legale care să justifice plata prestaţiilor efectuate, în lipsa convenţiei.

În legătură cu acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază fondate şi criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin s-a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi a art. 1.178, art. 1.182 şi art. 1.186 alin. (1) C. civ.

În acest sens, a susţinut recurenta-reclamantă că art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 menţionează că angajamentul legal presupune şi constatarea prin hotărâri judecătoreşti a obligaţiei de plată asumate convenţional, ceea ce se şi solicită prin acţiunea dedusă judecăţii şi că prevederile art. 1.182 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, întrucât societăţii reclamante i s-a comunicat în mod clar acceptarea celor două oferte la datele de 21.02.2013 şi de 28.02.2013, părţile punându-se de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, care a şi fost executat, aspect în afara disputei în recurs, lipsa unui contract scris nefiind imputabilă reclamantei, ci fiind urmarea directă a culpei pârâtei, în contextul modificărilor intervenite asupra organizării sale interne din aceeaşi perioadă.

Înalta Curte reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii serviciilor prestate, a urmărit pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în scopul recunoaşterii judiciare a obligaţiei de plată, ceea ce echivalează unui angajament legal, în sensul legii.

Prin demersul judiciar anterior al reclamantei, ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, s-a solicitat obligarea pârâtului la încheierea contractelor având ca obiect serviciile pentru târguri de turism, solicitarea reclamantei fiind respinsă ca lipsită de interes, dată fiind prestarea acestor servicii ce formau obiectul înţelegerii dintre părţi, cu consecinţa executării convenţiei, în sensul de negotium.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca argument lipsa unui angajament legal, în justificarea respingerii solicitării reclamantei, de vreme ce prevederile art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 conferă posibilitatea constatării obligaţiei de plată şi prin hotărâre judecătorească.

Totodată, fondat susţine titulara memoriului de recurs că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, contrar îndrumărilor instanţei de casare a omis să verifice susţinerile reclamantei prin prisma probatoriului administrat şi să statueze asupra chestiunilor de fapt privind înţelegerea părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractului, acceptarea celor două oferte de către pârât, recunoaşterea serviciilor prestate cu titlu oneros prin desfăşurarea evenimentelor, cu participarea efectivă prin delegaţi oficiali, existenţa proceselor-verbale de constatare a îndeplinirii obligaţiilor, necontestarea judiciară a prestării serviciilor, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, precum şi inexistenţa unor apărări în sensul executării de către reclamantă a serviciilor cu titlu gratuit.

Se cuvine subliniat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 8 mai 2006), "dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt, într-adevăr, auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile convenţiei impunând instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor, pentru a le aprecia pertinente".

Prin urmare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8, art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1834 din 18 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelurilor, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 18 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.