Timber contract debt: Recurs annulled for failing to establish legal error rather than factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 23.11.2020, reclamantul Ocolul Silvic Codrii Cetăţilor R.A. a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 222.102 RON, contravaloarea masei lemnoase adjudecată conform contractului nr. x/16.01.2019, precum şi a sumei de 50.639,25 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate de la data scadenţei şi până la introducerea acţiunii, precum şi în continuare până la data plăţii efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 401/C/26.07.2021, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 222.102 RON, contravaloare masă lemnoasă adjudecată conform contractului nr. x/16.01.2019, de 50.639,25 RON, cu titlu de penalităţi contractuale calculate de la 23.11.2020 până la data stingerii debitului şi de 7.664 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 744/Ap/26.04.2024, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1.351 alin. (2) şi (4) C. civ., referitoare la forţa majoră, în contextul pandemiei Covid-19, precum şi celor de la art. 1.634 alin. (1) şi art. 1.507 C. civ.

Recurenta a arătat că obiectul contractului îl reprezintă adjudecarea partizilor nr. 1795 şi nr. 1796, precizând că, în raport cu prevederile art. 6 şi art. 22 din contract, precum şi ale Anexei nr. 2.1, au rămas sume neachitate, însă care nu îi pot fi imputate.

În ceea ce priveşte partida nr. 1795, recurenta a susţinut că intimatul-reclamant nu putea, de la sine putere şi fără a o înştiinţa, să dispună ca din suma totală achitată de 104.000 RON doar 90.434 RON să fie considerată ca plată a facturii pentru masa lemnoasă, iar diferenţa de 13.677 RON să fie reţinută cu titlu de garanţie.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1.507 C. civ., potrivit căruia debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Or, în condiţiile în care plata masei lemnoase se datorează anticipat exploatării şi emiterii autorizaţiei, intimatul-reclamant nu putea face imputaţia plăţii fără respectarea semnificaţiei din cuprinsul ordinului de plată ce apare şi în extrasul de cont.

În ceea ce priveşte partida nr. 1796, recurenta a arătat că a achitat cele două facturi, iar diferenţa rămasă de achitat de 694 RON putea fi imputată de reclamant fie din plăţile efectuate ulterior, fie din executarea garanţiei de participare, care potrivit art. 22 din contract se transformă în garanţie de cauţiune, context în care nici nu generează penalităţi de întârziere, cum nelegal a reţinut curtea de apel.

Recurenta a mai afirmat că la art. 22 din contract părţile au stipulat achitarea eşalonată şi că prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a reţinut că din cei 821 mc din această partidă s-au exploatat 791 mc şi au rămas pe picior 30 mc; or, intimatul nu a livrat nici măcar 1 mc din cei 821 mc, deşi prima factură fusese achitată, acesta reţinând masa lemnoasă ca obligaţie de plată garantată de rezerva dreptului de proprietate. De altfel, în cadrul partidei nr. 1796, unde masa lemnoasă era achitată, apreciază că blocarea masei lemnoase rămase în teren de 121 mc de către reclamant este nejustificată.

Următoarea critică invocată vizează nemotivarea hotărârii pronunţate de curtea de apel, recurenta susţinând că în condiţiile în care în cuprinsul acesteia nu există nicio referire cu privire la conţinutul şi concluziile raportului de expertiză, probă încuviinţată de instanţa de apel.

Totodată, a invocat nelegalitatea hotărârii şi din perspectiva nereţinerii existenţei unui caz de forţă majoră, generat de pandemia Covid 19, susţinând că instanţa de apel a făcut o confuzie gravă între activitatea de exploatare şi cea de transport material lemnos; în acest sens, a arătat că în perioada respectivă, activitatea de transport a fost posibilă, însă nu şi cea de exploatare a arborilor pe picior ce trebuie tăiaţi, curăţaţi şi deplasaţi de la locul în care sunt doborâţi în rampa primară de către o întreagă echipă de muncitori.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 14.10.2024, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că hotărârea a fost comunicată recurentei la 29.07.2024, iar recursul a fot depus la 03.09.2024, fiind depăşit termenul de 30 de zile; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., asupra cărora reţine următoarele:

Excepţia tardivităţii declarării căii de atac este neîntemeiată, deoarece termenul de recurs de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ. a fost respectat, având în vedere că hotărârea atacată i-a fost comunicată recurentei la 29.07.2024, iar recursul a fost expediat prin poştă la 29.08.2024.

Examinând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla relatare a situaţiei de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părţi nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situaţia de fapt şi nu are caracter devolutiv, astfel că recurenta trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea părţii faţă de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat una din cele trei ipoteze, respectiv insuficienta motivare a deciziei, susţinând că instanţa de apel nu a făcut referire la conţinutul raportului de expertiză, probă administrată în cauză; însă, sub aparenţa incidenţei acestui motiv de recurs şi invocarea lui formală, recurenta urmăreşte să pună în dezbatere chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în raport cu probele administrate şi aprecierea acestora.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmaţii ale recurentei nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată, aceea a lipsei motivării.

Totodată, în memoriul său de recurs, recurenta a evidenţiat o serie de presupuse încălcări şi aplicări greşite ale normelor de drept material în cauză; acestea vizează, în special, art. 1.351 alin. (2) şi (4), art. 1.634 alin. (1) C. civ. şi art. 1.507 C. civ., iar argumentele sale vizează, în esenţă, nerespectarea de către intimat a obligaţiilor contractuale şi imposibilitatea acestuia de a imputa unilateral o parte din sumele achitate de recurentă. Astfel, recurenta a susţinut că facturile aferente partidei nr. 1796 au fost achitate şi că acestea nu ar putea genera penalităţi de întârziere, iar în privinţa partidei nr. 1795 a afirmat că nu poate fi obligată la plata sumei de 207.731 RON, reţinută de instanţa de apel ca rest de plată, în condiţiile în care nu i-a fost livrat nici măcar 1 mc. Totodată, invocă incidenţa cazului de forţă majoră în contextul pandemiei Covid-19, arătând că instanţa de apel a făcut o confuzie între activitatea de exploatare şi cea de transport material lemnos.

Instanţa supremă constată că toate aceste chestiuni se întemeiază exclusiv pe premisele situaţiei de fapt desprinse din administrarea probatoriului - în principal raportul de expertiză şi înscrisurile contabile. Recurenta nu propune un raţionament care să invalideze aplicarea normelor de drept de către instanţa de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmăreşte o reevaluare a materialului probator în cauză, exprimându-şi dezacordul faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat probele şi faptul că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată.

Prin urmare, aceste susţineri nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele anterior expuse, cum analiza criticilor invocate a condus la concluzia că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 744/Ap/26.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ocolul Silvic Codrii Cetatilor R.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2025.