Scope of annulment of arbitral award: exclusion of merits review and imperative nature of contract clauses under Art. 608 CPC

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 98/15.12.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în nume propriu şi în numele asocierii A. - B. - C. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., astfel cum a fost precizată, şi a revizuit determinarea Inginerului D. nr. GD00667/5R3/01(i)/0337 din 09.06.2022, prin care s-a stabilit culpa antreprenorului constând în întârziere în execuţia lucrărilor de 34 de zile şi o penalitate în sarcina acestuia de 4.998.457,98 RON, în sensul că nu există întârzierea de 34 de zile imputabilă antreprenorului A. şi, în consecinţă, pârâta nu este îndreptăţită la penalităţile stabilite de Inginer prin determinarea menţionată, a obligat pârâta să restituie reclamantei garanţia de bună execuţie nr. K046249/830 în termen de 5 zile de la comunicarea sentinţei, precum şi la plata costurilor de menţinere a acesteia în vigoare de către reclamantă, respectiv a sumei de 428.239,65 RON şi a dobânzii legale de 55.955 RON, calculată pentru perioada 11.03.2022 - 19.10.2023 şi, în continuare, până la plata debitului principal de către pârâtă, a revizuit determinările Inginerului D. nr. GD00667/53R/01(i)0331/04.01.2022, nr. GD00667/53R/01(i)0332/04.01.2022, nr. GD00667/53R/01(i)0333/04.01.2022 şi nr. GD00667/53R/01(i)0334 din data de 04.01.2022 şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 196.886,70 RON plătită de acesta la data de 15.02.2022 în baza celor patru determinări, precum şi a dobânzii legale în cuantum de 45.405 RON, calculată până la 19.10.2023 şi în continuare până la plata debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 246.745,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat acţiune în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2024.

Prin sentinţa civilă nr. 70/21.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea în anulare, ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.804,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, în esenţă, curtea de apel a reţinut că motivul de anulare prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs împotriva hotărârii curţii de apel, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, în cazul rejudecării de către instanţa de recurs, admiterea acţiunii în anulare şi, în consecinţă, desfiinţarea sentinţei arbitrale.

Prin memoriul său, subsecvent prezentării situaţiei de fapt, a raporturilor juridice contractuale născute între părţile litigiului şi a etapelor procesuale anterioare, recurenta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea nu este motivată, întrucât nu cuprinde analiza completă a criticilor circumscrise ipotezei reglementate de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., normă de drept pe care şi-a întemeiat acţiunea în anulare, apreciind că i-a fost încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil şi la egalitate de tratament.

În opinia sa, contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin sentinţa recurată, curtea de apel a analizat doar o parte dintre criticile formulate prin acţiunea în anulare, după ce, mai întâi, a apreciat că argumentele prezentate vizează temeinicia hotărârii arbitrale şi, în consecinţă, nu sunt admisibile.

A susţinut că această modalitate de examinare a motivelor acţiunii în anulare - apreciate inadmisibile, dar analizate ulterior, în parte, pe fond - confirma caracterul contradictoriu al hotărârii, precum şi nesiguranţa judecătorului dedusă din lipsa motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi, în consecinţă, neclaritatea raţionamentului logico-juridic.

Recurenta a subliniat că aceste vicii de motivare conduc la nesocotirea principiilor procesului civil, întrucât omisiunea de a califica exact cererea dedusă judecăţii împiedică aflarea adevărului în cauză şi încalcă dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În continuare, a prezentat modalitatea de încheiere a contractului părţilor, precum şi normele de drept incidente şi a susţinut că, fiind un contract de achiziţie publică, având ca obiect proiectarea şi execuţia unor lucrări de interes public naţional, iar clauzele lui fiind aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, rezultă că valoarea clauzelor contractuale este aceea a unor norme juridice imperative.

Sub acest aspect, reiterând criticile pe care le-a formulat prin acţiunea în anulare promovată împotriva sentinţei arbitrale, a susţinut că nu putea fi obligată să plătească daune în contextul în care s-a dovedit şi culpa antreprenorului şi a trebuit extinsă garanţia de bună execuţie, însă instanţa arbitrală nu a avut în vedere aspectele învederate şi a pronunţat sentinţa arbitrală cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri, respectiv a principiilor echităţii, imparţialităţii şi independenţei, precum şi al aflării adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, în mod nelegal, instanţa de fond a conchis că sentinţa arbitrală nu încalcă principiul aflării adevărului, întrucât, în realitate, prevederile art. 22 C. proc. civ. impun judecătorului, deci şi arbitrilor, să nu se limiteze la explicaţiile părţilor şi la probele administrate de ele, ci, în situaţia în care le apreciază insuficiente, să solicite suplimentarea acestora, stăruind prin orice mijloace legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Titulara căii de atac a susţinut că, nesocotind principiile procesului civil, curtea de apel a încălcat art. 575 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs subsecvent, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea prevederilor art. 1.166, art. 1.179, art. 1.182 şi ale art. 1.270 C. civ.

A arătat că instanţa de fond a reţinut eronat întrunirea cerinţelor răspunderii civile contractuale a beneficiarului cu privire la executarea cu întârziere a obligaţiilor, fără a avea în vedere conduita antreprenorului, precum şi dispoziţiile contractuale care reglementau drepturile şi obligaţiile părţilor, cu caracter imperativ, în contextul aprobării contractului prin H.G. nr. 1405/2010.

Potrivit recurentei, instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că nu este incident art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deşi prevederile sub-clauzei 20.1 din Condiţiile speciale ale contractului au caracter imperativ, asemenea normelor de drept care reglementează principii fundamentale ale procesului civil, invocate, de asemenea, prin acţiunea în anulare.

În continuare, recurenta a reiterat critici privind vicii de motivare ale hotărârii atacate, arătând că aceasta trebuia să cuprindă o analiză mai aprofundată a argumentelor sale şi a înscrisurilor depuse, să explice de ce au fost înlăturate normele de drept invocate, de ce criticile de netemeinice vizând sentinţa arbitrală nu pot face obiectul examinării în acţiunea în anulare şi să verifice dacă tribunalul arbitral a respectat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

În finalul memoriului său, a imputat curţii de apel modul de soluţionare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, prin prisma art. 452 coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că suma acordată cu acest titlu este disproporţionată faţă de complexitatea cauzei şi munca depusă de avocatul pârâtei.

La 22.11.2024, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimată, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că nu este motivat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în acord cu prevederile art. 248 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Înalta Curte subliniază că recursul nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ prevăzute de lege, că niciunul dintre acestea nu permite reexaminarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, precum şi faptul că simpla reluare a unor dispoziţii legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aplicând aceste considerente teoretice recursului declarat de recurentă se constată că aceasta a criticat sentinţa primei instanţe prin raportare la modul în care s-a făcut interpretarea şi aplicarea anumitor dispoziţii de drept procedural şi material, precum şi pentru insuficienta motivare şi prezentarea unor considerente contradictorii.

Toate aceste critici pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., corect indicate şi de parte, motiv pentru care excepţia nulităţii recursului urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Recurenta a indicat prin memoriul de recurs că decizia curţii de apel nu cuprinde analiza tuturor criticilor sale prezentate în cuprinsul acţiunii în anulare, nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate, context în care nu respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind şi contradictorie, întrucât argumentele sale au fost calificate inadmisibile, iar ulterior, analizate, în parte, pe fond.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în anulare, întemeiată pe art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reclamanta a afirmat că instanţa arbitrală a încălcat dispoziţii imperative ale legii, cu referire la clauzele contractului încheiat de părţi, pe care recurenta le-a asimilat unor norme imperative, susţinând că sunt cuprinse într-un contract administrativ în care voinţa autorităţii publice a fost impusă prin caietul de sarcini, iar clauzele au fost aprobate prin H.G. nr. 1405/2010. Totodată, a indicat drept norme cu caracter imperativ încălcate şi prevederile art. 1.169, art. 1.179, art. 1.270 C. civ., ale art. 22 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Această critică a fost înlăturată de curtea de apel, care a stabilit că textele legale menţionate nu au caracter imperativ, deoarece reglementează modul de executare a obligaţilor contractuale şi răspunderea contractuală, precum şi principii ale procesului civil, iar prevederile convenţionale nu pot fi astfel calificate, prin urmare nu se poate reţine încălcarea unor norme de drept imperative sau o atingere adusă ordinii publice, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Criticile recurentei mai vizează şi faptul că instanţa de fond nu a motivat de ce argumentele sale sunt de netemeinicie şi nu pot face obiectul examinării în acţiunea în anulare, nici nu a calificat juridic cererea arbitrală pentru a putea stabilit situaţia de fapt şi a putea aprecia asupra administrării unor probe suplimentare sau solicitării unor explicaţii părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei, examinarea sentinţei atacate conduce la concluzia caracterului nefondat al acestora, faţă de considerentele explicite ale curţii de apel asupra scopului acţiunii în anulare şi naturii criticilor ce pot fi încadrate în motivul de anulare pe care l-a invocat.

În acest context, se impune precizarea că acţiunea în anulare este calea de atac împotriva unei hotărâri pronunţate într-o procedură distinctă de cea jurisdicţională statală, fiind caracterizată prin reguli specifice, menite să asigure o anumită celeritate în soluţionarea cauzei, care presupun o singură judecată în fond urmată de căi de atac restrictive, acţiunea în anulare şi recursul, în cadrul cărora este exclus controlul devolutiv.

Înalta Curte subliniază că, din reglementarea legală a acţiunii în anulare, care poate fi exercitată doar pentru cazurile expres şi limitativ indicate de legiuitor, rezultă că acest mijloc procedural este incompatibil cu invocarea unor aspecte de temeinicie, întrucât acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv, neputând conduce la reanalizarea situaţiei de fapt determinate pe baza probatoriului administrat, nici la reevaluarea raţionamentului logico-juridic prin care instanţa arbitrală a aplicat, la faptele cauzei, dispoziţiile legale apreciate relevante. Deci instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii arbitrale nu poate examina nicio chestiune de temeinicie care a stat la baza raţionamentului determinant al soluţiei pronunţate.

În contextul considerentelor anterior prezentate, şi faţă de conţinutul art. 608 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate reţine obligaţia curţii de apel de a explica suplimentar de ce argumentele vizând netemeinicia hotărârii arbitrale nu pot fi supuse cenzurii pe calea acţiunii în anulare, prin intermediul căreia pot fi deduse judecăţii numai criticile care se circumscriu motivelor expres enumerate de norma legală menţionată.

Cu privire la pretinsa motivare contradictorie a sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că observaţiile recurentei nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează situaţia unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată. Curtea de apel, evocând criticile formulate de reclamantă în motivarea acţiunii în anulare a reţinut că nu îndeplinesc cerinţele legale pentru a fi circumscrise cazului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., oferind argumentele corespunzătoare acestei statuări. Aşadar, prima instanţă nu a reţinut expres, mai întâi, caracterul inadmisibil, iar ulterior, nefondat, al criticilor formulate, ci le-a evaluat global prin prisma aptitudinii lor de a fi subsumate cazului prevăzut de textul legal anterior evocat. De altfel, chiar în situaţia în care ar fi procedat conform susţinerii recurentei, nu s-ar putea imputa primei instanţe motivarea contradictorie a hotărârii, întrucât concluzia la care a ajuns instanţa este aceea a inaptitudinii criticilor de a fi încadrate în ipoteza invocată şi de a conduce la desfiinţarea hotărârii arbitrale.

Înalta Curte reţine că sentinţa atacată cuprinde considerente clare prin care au fost analizate motivele acţiunii în anulare întemeiate pe art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., fiind prezentate argumente proprii ale curţii de apel asupra chestiunilor combătute de recurentă, raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei, precum şi motivarea conformă în fapt şi în drept. Cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, precum şi calitatea acestora, relevă o motivare corespunzătoare şi o aplicare corectă a normelor de procedură ce reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluţia pronunţată asupra acţiunii în anulare nu echivalează cu lipsa analizei criticilor sale, de natură a conferi hotărârii judecătoreşti un viciu de motivare, în contextul în care din aceasta rezultă în mod clar şi coerent argumentele pronunţării soluţiei, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Subliniind că exigenţele motivării nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărui argument adus de către părţi, iar decizia recurată cuprinde considerente suficiente care să fundamenteze soluţia pronunţată, să răspundă motivelor şi apărărilor părţilor şi să permită acestora şi instanţei de control judiciar să verifice argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate, Înalta Curte nu poate reţine nicio încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

2. Criticile prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 575 alin. (2) C. proc. civ. şi a principiilor echităţii, imparţialităţii, independenţei şi aflării adevărului, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt, de asemenea, fondate.

Din perspectiva nesocotirii dispoziţiilor art. 575 alin. (2) C. proc. civ., instanţa supremă notează că această normă de drept impune arbitrilor care soluţionează disputa părţilor anumite repere obligatorii, în concret fiind vorba despre respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, obligaţia trasată de textul legal invocat vizând procedura de judecată a cererii arbitrale de către tribunalul arbitral, iar nu judecata acţiunii în anulare, astfel încât nu se poate reţine încălcarea ei de către curtea de apel.

În susţinerea criticilor vizând încălcarea principiilor echităţii, imparţialităţii, independenţei şi aflării adevărului, recurenta a invocat încălcarea de către curtea de apel a caracterului imperativ al clauzelor contractuale, reluând chestiuni intrinseci raporturilor juridice ale părţilor şi modului de executare a convenţiei încheiate, iar nesocotirea principiilor enumerate apare a fi o consecinţă a respingerii acţiunii în anulare cu efectul confirmarea hotărârii arbitrale, aşadar titulara căii de atac a invocat aceleaşi argumente care au fost supuse cenzurii curţii de apel şi au fost înlăturate motivat.

Totodată, nu se poate imputa curţii de apel concluzia greşită asupra respectării de către tribunalul arbitral a rolului activ, în modalitatea indicată de recurentă, întrucât instanţa de fond, examinând hotărârea arbitrală prin prisma art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a stabilit că art. 22 din acelaşi cod nu reprezintă o normă imperativă încălcată în cauză, ci reglementează principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instituind o facultate a acestuia de a cere explicaţii părţilor şi de a pune în dezbatere orice chestiune, dacă apreciază necesar.

Prin urmare, având în vedere considerentele primei instanţe, precum şi lipsa altor critici punctuale, explicite, referitoare la încălcarea principiilor procesului civil şi a drepturilor sale procesuale, independente de legătura cauză-efect dintre respingerea criticilor sale din acţiunea în anulare şi încălcarea principiilor menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susţinerilor recurentei, reţinând că acţiunea în anulare a fost soluţionată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale prevăzute de lege, incidente prezentei cauze.

3. Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi primite.

Referitor la argumentele prezentate prin memoriul de recurs, vizând conduita contractuală a părţilor, drepturile şi obligaţiile lor, precum şi interpretarea conferită acestora de instanţa arbitrală, fundamentul pretenţiilor disputate în cauză, prezentate în susţinerea cazului de casare anterior analizat, reluate şi în dezvoltarea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că reprezintă aspecte de fond a căror analiză nu mai poate fi efectuată în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac o natură nedevolutivă.

Nici criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1.169, art. 1.179 şi ale art. 1.270 C. civ. nu sunt fondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părţi, cu trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză, iar titulara recursului nu a prezentat argumente privind nelegalitatea hotărârii curţii de apel, prin care să demonstreze că prima instanţă, în examenul propriu, a ignorat încălcarea, de către tribunalul arbitral, a ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se referă la accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc inderogabil modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul relaţiilor socio-juridice. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deşi trasează, la rândul său, o conduită, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între părţi, adică obligaţia acestora de a se conforma întocmai regulilor convenite de şi între ele.

Prin urmare, conduita părţilor, contrară clauzelor contractuale, nu poate fi echivalată cu încălcarea unei norme imperative a legii, deoarece se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acţiunea în anulare, impus prin art. 608 C. proc. civ.

De altfel, toate aceste chestiuni, invocate şi prin acţiunea în anulare, au fost examinate de curtea de apel, care a răspuns criticilor formulate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, se referă la aspecte de netemeinicie a hotărârii arbitrale şi le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât sunt nefondate criticile recurentei prin care a susţinut că ele nu au fost avute în vedere.

De asemenea, nici critica vizând cuantumul pretins disproporţionat al sumei la plata căreia a fost obligată de prima instanţă, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu poate fi luată în analiză, întrucât aduce în discuţie o chestiune de eventuală netemeinicie, iar nu una de nelegalitate.

Se cuvine subliniat şi că, prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în interesul legii, că o critică adusă modalităţii în care instanţele se pronunţă asupra proporţionalităţii onorariului avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Reţinând culpa procesuală a recurentei a cărui cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.883,23 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimata-pârâtă.

Înalta Curte reţine că dovada cheltuielilor de judecată s-a făcut prin prezentarea facturii fiscale nr. x/21.11.2024 în care se menţionează prezentul dosar şi faza procesuală a recursului şi a extrasului de cont, care atestă achitarea sumei indicate în factură.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei, numărul de termene acordat şi munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezenţa avocatului în faţa instanţei, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimata -pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 70/21.06.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.883,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2025.