Contractual penalty interest claim prescribed; appeal dismissed and res judicata upheld

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal la 02.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 9.961.654,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 13 din contractul nr. x/CEO/19.12.2014, a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către pârâtă, constând în pierderea efectivă şi câştigul nerealizat, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei teritoriale a Tribunalului Gorj şi necompetenţei materiale procesuale a secţiei contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, precum şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 13.02.2019 Tribunalul Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a a aceluiaşi tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa nr. 115/06.09.2023 Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta A. S.A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 98/28.02.2024 Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins apelul, ca nefondat, şi cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin cererea de recurs, reclamanta, subsecvent prezentării situaţiei de fapt şi a motivelor acţiunii sale, a susţinut că decizia atacată nu este legală, întrucât instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere ca prescrisă a acţiunii, reţinând că termenul de prescripţie se calculează de la data de 19.06.2015, dată la care a încetat contractul părţilor, chestiune dezlegată cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 2363/10.11.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

A susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi întrunită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două litigii, întrucât aspectul încetării contractului părţilor nu a făcut obiectul judecăţii în primul proces, ci a fost doar o apărare valorificată ca atare; a arătat că, în prezenta cauză, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, dar în considerente a reţinut argumente vizând excepţia autorităţii de lucru judecat, prin prisma efectului pozitiv, iar curtea de apel a confirmat această soluţie.

În opinia recurentei, cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani, cu respectarea art. 2.517 C. civ., momentul de început al acestui termen fiind data la care a emis factura de penalităţi. A precizat că, în cauză, erau incidente dispoziţiile art. 2.503 C. civ., privind prescripţia prestaţiilor succesive şi cele ale art. 2.523 din acelaşi cod, care instituie regula generală privind naşterea dreptului la acţiune de la data când titularul său a cunoscut sau trebuie să cunoască naşterea lui, în speţă aceasta fiind ziua emiterii facturii.

Recurenta a mai susţinut că decizia atacată este contradictorie şi sumar motivată, întrucât nu cuprinde argumente pentru a justifica de ce factura emisă după încetarea contractului nu poate face obiectul litigiului, atât timp cât sumele facturate privesc debite născute în perioada de valabilitate a contractului.

Potrivit autoarei căii de atac, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la încetarea contractului părţilor, instanţa de apel a omis motivarea corespunzătoare obiectului litigiului, deoarece a pronunţat soluţia fără a cerceta fondul cauzei, evaluare care ar fi relevat împrejurarea că accesoriile au fost generate de raporturile contractuale. Sub acest aspect, a precizat că părţile nu au prevăzut în contract o clauză potrivit căreia penalităţile se pot factura numai pe perioada valabilităţii convenţiei, astfel că instanţa, lipsind hotărârea de argumente asupra acestei chestiuni, i-a conferit un caracter lacunar.

Recurenta a apreciat că aceste critici fundamentează încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Totodată, a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., privind caracterul şi limitele efectului devolutiv al apelului, arătând că instanţa de apel nu a efectuat o nouă judecată asupra fondului, ci a preluat considerentele hotărârii primei instanţe, deşi trebuia să examineze natura juridică a facturii de penalităţi şi să aprecieze dacă încetarea contractului are vreo influenţă asupra acestor accesorii, prin prisma prevederilor legale invocate şi a probelor administrate.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu şi-a expus punctul de vedere.

La termenul din 27.11.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu calea de atac, iar părţile au fost citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil Înalta Curtea notează că dintre motivele de casare invocate de recurentă, va fi analizat, cu precădere, cel întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât subsumează critici referitoare la pretinse vicii de formă ale hotărârii judecătoreşti, care sunt susceptibile, în ipoteza în care ar fi fondate, de a conduce la nulitatea hotărârii recurate.

1. Criticile prin care se invocă nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi primite.

Din perspectiva motivelor pretins contradictorii cuprinse în hotărâre - care vizează ipoteza unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers - Înalta Curte constată că acest caz de nelegalitate a fost invocat formal, deoarece recurenta nu a prezentat argumente prin care să susţină existenţa considerentelor contrare în cuprinsul deciziei recurate, ci numai aspecte legate de o pretinsă motivare necorespunzătoare a hotărârii.

Astfel, invocând încălcarea art. 425 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a indicat temeiul de drept care interzice ca factura să fie emisă după încheierea contractului şi a motivat sumar hotărârea cu privire la situaţia de fapt dedusă din probatoriul administrat prin care a demonstrat că pretenţiile derivau din perioada de valabilitate a contractului cu executare succesivă.

Contrar acestor susţineri, examinarea deciziei recurate relevă împrejurarea că este motivată, prezentând structura tipică actului de procedură examinat, iar prin prisma rigorilor procedurale impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conturează concluziile instanţei de apel, care a evaluat motivele de apel formulate de reclamantă, prezentând argumente din care rezultă dezlegarea dată chestiunilor deduse spre soluţionare.

Observaţiile recurentei privind necercetarea de către curtea de apel a raporturilor contractuale dintre părţi, cu scopul de a stabili cu certitudine izvorul accesoriilor pretinse prin acţiune, sunt lipsite de temei în contextul în care litigiul de faţă a fost soluţionat prin prisma excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pentru stabilirea debutului termenului de prescripţie, judecătorul era obligat să ţină seama de dezlegările cu caracter definitiv dintr-un litigiu anterior, împrejurare în care nu se mai impunea cercetarea fondului cauzei.

Înalta Curte notează că motivul de recurs supus analizei a fost fundamentat pe aspecte care evidenţiază inconveniente cantitative ale motivării, context în care se cuvine subliniat faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, ci obligaţia sa se rezumă la a motiva soluţia asupra fiecărui capăt de cerere, ceea ce, în cazul de faţă, a şi făcut, respectând conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

De aceea, observând că pretinsele vicii de motivare invocate de recurenta-pârâtă vizează, de fapt, modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, iar nu esenţa silogismului judiciar, instanţa supremă reţine că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Criticile prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Preliminar, referitor la criticile prin care se invocă nesocotirea prevederilor art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, încadrate de recurentă în cazurile de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curtea urmează să le reîncadreze în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Odată ce partea invocă încălcarea regulilor care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, criticile acesteia se impun a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de norme de procedură a căror încălcare poate conduce la nulitatea hotărârii.

Analizând decizia criticată Înalta Curte constată însă că instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea acestor texte legale, considerentele expuse relevând împrejurarea că motivele de apel formulate de recurentă au fost examinate în calea ordinară de atac şi respinse motivat de către curte de apel, care a prezentat propriile considerente asupra chestiunilor dezlegate.

Consecvent nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia.

3. Criticile prin care se invocă greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin valorificarea autorităţii de lucru judecat, încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt vădit nefondate.

Înalta Curte aminteşte că autoritatea de lucru judecat este susceptibilă de a produce atât un efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată, presupunând tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză), cât şi un efect pozitiv, reflectând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, care nu mai pot fi contrazise şi care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

În acest context, încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi ori, dimpotrivă, reţinerea nelegală a anumitor aspecte ca fiind deja dezlegate conturează o critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine, contrar criticilor recurentei, că instanţa de apel a valorificat, în speţă, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar nu efectul negativ, astfel că argumentele acesteia privind încălcarea prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîntrunirea cerinţelor triplei identităţi între cele două procese, nu prezintă legătură cu speţa.

4. Criticile prin care se invocă greşita soluţionare a criticilor din apel care au vizat soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Instanţa supremă reţine legalitatea statuărilor curţii de apel, care a constatat că în mod corect s-a calculat termenul general de prescripţie de 3 ani începând de la data la care a încetat contractul părţilor.

Sub acest aspect, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect s-a dat eficienţă puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2363/10.11.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care a stabilit că, faţă de prevederile art. 5 din contractul nr. x/CEO/19.12.2014, potrivit cărora durata lui era de maxim 6 luni de la data aprobării/informării Directoratului/Consiliului de Supraveghere al recurentei, termenul s-a împlinit la 19.06.2015, când contractul a încetat.

Stabilirea momentului de debut al termenului de prescripţie respectă dispoziţiile art. 2.523 C. civ., potrivit cărora "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

În cauză, având în vedere natura dreptului pretins (penalităţi de întârziere datorate neexecutării unor obligaţii ocntractuale), dreptul la acţiune nu se putea naşte decât, cel târziu, la data încetării contractului, când reclamanta, având calitatea de vânzător, cunoştea sau trebuia să cunoască dacă partenerul contractual şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi, în cazul în care avea pretenţii legate de modul de executare a contractului, putea acţiona.

Interpretarea recurentei, potrivit căreia dreptul la acţiune s-a născut la momentul emiterii facturii pentru penalităţi de întârziere, nu poate fi primită, fiind contrară normei de drept evocate, întrucât ar permite ca partea, prin voinţa sa unilaterală, să determine debutul termenului de prescripţie prin simpla emitere a facturii.

De aceea, instanţa de prim control judiciar, în mod corect a reţinut că emiterea facturii la data de 03.07.2015 nu produce niciun efect cu privire la termenul de prescripţie, astfel că era de prisos a analiza dreptul reclamantei de a o emite sau nu după momentul încetării contractului ori de a stabili că sumele pretinse privesc obligaţii născute în perioada de valabilitate a contractului, aceste aspecte fiind fără relevanţă în contextul în care data naşterii dreptului la acţiune este cea împlinirii termenului contractului, respectiv 19.06.2015.

Înalta Curte nu poate reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 2.503 C. civ., întrucât contractul părţilor nu are natura unei convenţii cu executare succesivă, după cum corect a statuat şi instanţa de apel, răspunzând unei critici identice. De altfel, nici într-o asemenea ipoteză, termenul de prescripţie în cauză nu s-ar calcula diferit, având în vedere că aspectul esenţial pentru dezlegarea chestiunii în dispută este data naşterii dreptului la acţiune, care nu poate fi decât cea a încetării contractului, moment stabilit deja, cu caracter definitiv, în litigiul anterior.

Prin urmare, nici criticile circumscrise ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Pe temeiul considerentelor prezentate, nefiind incidente motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce priveşte cererea intimatei - pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată Înalta Curte reţine că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, însă potrivit art. 452 C. proc. civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

În recursul de faţă, deşi ca urmare a respingerii căii de atac promovate de reclamantă, intimata - pârâtă a câştigat procesul, aceasta nu a respectat prevederile art. 452 C. proc. civ. şi nu a prezentat dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse, până la închiderea dezbaterilor.

Pe cale de consecinţă, cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 98/28.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2025.