Nullity of credit and surety contracts based on obstacle error regarding the loan's non-repayable nature

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 09.01.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. - Sucursala Braşov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de facilitate de linie de credit revocabilă nr. x/23.06.2011 şi a contractului de fidejusiune nr. x/23.06.2011, pentru lipsa cauzei şi să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a invocat art. 961 şi art. 966 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 274/C/09.06.2021, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea; totodată, a dispus că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 9.605 RON, acordată reclamantului cu titlu de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de plata taxei judiciare de timbru, conform încheierii din 02.06.2020, rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1302/Ap/28.09.2022, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de facilitate de linie de credit revocabilă nr. x/23.06.2021 şi a contractului de fidejusiune nr. x/23.06.2011; totodată, în temeiul art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat intimata B. S.A. la plata către Statul Român a sumei de 14.407,5 RON, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru aferente judecării cauzei în primă instanţă şi apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a formulat recurs.

Prin decizia nr. 1278/18.05.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 22 alin. (4), art. 13 şi ale art. 14 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, întrucât curtea de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a cauzei de nulitate a convenţiilor, respectiv eroarea obstacol, asupra căreia a statuat doar prin considerentele deciziei pronunţate.

Rejudecând calea ordinară de atac, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a pronunţat decizia civilă nr. 851/Ap/21.05.2024, prin care a respins apelul promovat de reclamantul A., a stabilit că suma de 4.802,50 RON, pentru care acesta a beneficiat de ajutor public judiciar, sub forma scutirii în faza apelului, rămâne în sarcina statului şi a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.902,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza recursului în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi rejudecarea de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii apelului său şi a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a susţinut, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 954 şi ale art. 966 din C. civ. de la 1864, reţinând, în mod greşit, că niciunul dintre motivele de nulitate pe care le-a invocat nu a fost dovedit în cauză.

A imputat curţii de apel omisiunea de a cerceta obstacolul survenit la momentul semnării contractelor prin prisma condiţiilor legale impuse pentru valabilitatea consimţământului, întrucât nu a prezentat argumente în susţinerea concluziei că împrumutatul a înţeles tipul de contract de credit încheiat.

A subliniat faptul că, opus celor reţinute de instanţele de fond, s-a aflat în eroare asupra naturii contractului pe care l-a semnat, având convingerea că accesează un credit pentru fonduri nerambursabile. În susţinerea acestei afirmaţii, a prezentat contextul factual din perioada premergătoare încheierii contractelor, situaţia sa personală şi a societăţii creditate, împrejurările concrete în care au fost semnate cele două convenţii şi a indicat probatoriul relevant administrat în cauză.

Recurentul a susţinut că prevederile art. 954 şi ale art. 966 din C. civ. de la 1864 au fost aplicate cu ignorarea contextului larg, dovedit prin probatoriul administrat, împrejurare ce rezultă din actele pe care instanţa de apel le-a reţinut pentru a justifica înţelegerea de către împrumutat a naturii contractelor încheiate, însă raţionamentul prezentat relevă faptul că nu a avut în vedere modalitate de formare a consimţământului şi nu a observat că esenţial pentru împrumutat a fost caracterul nerambursabil al împrumutului şi faptul că soţii C. urmau să preia firma, pe care, de altfel, o controlau de facto.

Titularul căii de atac a subliniat importanţa dosarului penal nr. x/2015, în care inculpatul C. era cercetat pentru fapte penale decurgând din accesarea mai multor credite acordate în împrejurări similare celui care face obiectul prezentei cauze, prin aceeaşi modalitate de a înfiinţa societăţi pe numele altor persoane, cu concursul angajaţilor băncii intimate.

În opinia sa, contrar statuărilor instanţei de apel, întreg contextul factual în care a semnat contractul de credit, dovedit prin probele administrate în cauză, demonstrează, fără echivoc, faptul că a dorit să încheie un contract de finanţare nerambursabilă.

Recurentul a subliniat că aplicarea greşită a art. 954 din C. civ. de la 1864 rezultă din modul de interpretare a acestei norme de drept, în sensul cerinţei ca eroarea să cadă doar asupra unor contracte complet diferite (precum contractul de vânzare şi cel de întreţinere), fără a recunoaşte incidenţa erorii obstacol în ipoteza contractului de împrumut de consumaţie şi a împrumutului nerambursabil.

A mai arătat că, faţă de specificul erorii obstacol, care vizează ceea ce şi-au dorit părţile la data încheierii contractului în mod subiectiv şi concret, instanţa de apel a omis cercetarea şi evaluarea unor elemente de fapt, dovedite, esenţiale pentru dezlegarea pricinii, precum: calificarea sa profesională fără nicio legătură cu firma înfiinţată, obiectul de activitate al acesteia şi destinaţia creditului, pentru activităţi diferite de cele incluse în obiectul de activitate al societăţii creditate, precum şi împrejurarea că banii împrumutaţi nu au ajuns niciodată la această firmă, ci au fost transferaţi, într-o singură tranşă, direct în contul garantului real, S.C. D. S.R.L. A subliniat că modalitatea de transfer a banilor l-a convins, suplimentar, că este vorba de un credit nerambursabil, întrucât societatea pe care o reprezenta nu primise şi nu utilizase fondurile respective.

Autorul recursului a menţionat că, fiind în situaţia de a nu cunoaşte natura convenţiei încheiate, incidenţa erorii obstacol este evidentă, întrucât a crezut că semnează un contract de împrumut nerambursabil, iar aceasta este o formă de eroare distrugătoare de voinţă, care cade asupra substanţei obiectului convenţiei şi împiedică formarea consimţământului, consecinţa fiind nulitatea absolută a actului juridic încheiat în asemenea împrejurări.

În continuare, a arătat că orice convenţie întemeiată pe o cauză falsă este nulă, deoarece scopul urmărit este altul decât cel la care s-ar fi ajuns dacă părţile ar fi avut în vedere adevărata cauză, deoarece partea contractantă se obligă în considerarea scopului urmărit, iar în speţă, acesta a fost împrumutul nerambursabil, singurul pentru care şi-ar fi dat consimţământul.

Referitor la contractul de fidejusiune, semnat în nume propriu, iar nu în calitate de administrator al S.C. E. S.R.L., a susţinut că, asumarea clauzelor privind renunţarea la beneficiul de diviziune şi discuţiune a fost consecinţa reprezentării pe care o avea, datorită circumstanţelor concrete de la momentul semnării actelor, că va încheia un contract de credit nerambursabil, iar în situaţia în care ar fi înţeles natura reală a actului asumat, nu ar fi acceptat respectiva clauză, în lipsa căreia, putea fi antrenată răspunderea celorlalţi garanţi reali, care au dovedit, cu înscrisuri, că deţin bunuri cu care să garanteze restituirea sumei împrumutate.

A subliniat că, în acest contract, are calitate de consumator în sensul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi că a dovedit, prin proba testimonială, împrejurarea că nu a avut posibilitatea să influenţeze clauzele lui, fiind eronată statuarea instanţei de apel care a apreciat că simpla citire permitea înţelegerea naturii juridice a actelor semnate.

În opinia sa, decizia recurată este nelegală şi din perspectiva examinării motivelor de nulitate exclusiv prin prisma voinţei persoanei juridice împrumutate, deoarece nu se poate pierde din vedere modalitatea de formare a voinţei acesteia, în concret cea impusă de către familia C., nici faptul că recurentul, în calitate de garant, răspunde pentru restituirea creditului.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat prezentul litigiu derivă din încheierea, între B. S.A. şi S.C. E. S.R.L., societate al cărei asociat unic şi administrator era reclamantul A., a contractului de facilitate de linie de credit revocabilă nr. x/23.06.2011, având ca obiect acordarea unei finanţări cu un plafon maxim de 600.000 RON, şi a contractului de fidejusiune nr. x/23.06.2011, dintre aceeaşi bancă şi A., în calitate de fidejusor.

Susţinând că aceste contracte nu reflectă voinţa sa reală, care ar fi fost în sensul obţinerii de către societate a unui împrumut nerambursabil, recurentul a iniţiat demersul judiciar de faţă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit că, în speţă, reclamantul - recurent a invocat două cauze de nulitate absolută, respectiv lipsa cauzei şi eroarea obstacol, întemeiate pe dispoziţiile art. 954 şi ale art. 966 din C. civ. de la 1864, însă a reţinut că acesta nu a făcut dovada motivelor de nulitate indicate, aspectele invocate conturând mai degrabă viciul de consimţământ al dolului. Totodată, a reţinut că probele administrate nu au relevat eroarea în care s-ar fi aflat reclamantul cu privire la actul juridic încheiat sau lipsa intenţiei acestuia de a se obliga juridic.

Înalta Curte precizează că rejudecarea apelului, prin prisma dezlegărilor deciziei de casare şi a cerinţelor art. 501 C. proc. civ., nu trebuie să reprezinte aplicarea formală a statuărilor instanţei de recurs - în speţă punerea în discuţia părţilor a calificării juridice exacte a cauzei de nulitate a convenţiilor, respectiv eroarea obstacol - ci instanţa devolutivă are obligaţia de a judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate prin memoriul de apel.

Din această perspectivă, motivele de nelegalitate formulate de recurent, circumscrise ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează şi aspecte referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns motivelor sale de apel, în baza probatoriului relevat şi a normelor de drept material pretins încălcate, aşadar chestiuni care privesc motivarea hotărârii judecătoreşti şi care vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Consecvent, Înalta Curte va analiza cu prioritate criticile vizând nerespectarea condiţiilor imperative ale art. 425 C. proc. civ. privind conţinutul hotărârii judecătoreşti, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătoreşti un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea şi ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

Înalta Curte reaminteşte, cu acest prilej, că motivarea hotărârii judecătoreşti este un silogism juridic care trebuie să susţină dispozitivul în mod coerent şi consecvent, iar hotărârea judecătorească cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părţilor, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Aceste cerinţe sunt confirmate şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a statuat asupra obligaţiei instanţelor de a-şi motiva deciziile, reţinând că noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Examinarea hotărârii atacate, prin prisma cerinţelor imperative evocate, impuse hotărârii judecătoreşti de art. 425 C. proc. civ. şi de jurisprudenţa C.E.D.O, impune concluzia că nu corespunde acestor exigenţe, întrucât instanţa de apel nu a răspuns argumentelor reclamantului privind împrejurările care l-au împiedicat să cunoască natura actului juridic încheiat şi intenţia sa de a încheia un alt act juridic, prezentate în memoriul de apel în susţinerea incidenţei erorii obstacol şi, în consecinţă, a lipsei cauzei actului juridic încheiat.

Înalta Curte aminteşte că eroarea obstacol, numită şi eroare distructivă de voinţă, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăşi formarea actului juridic, iar în ipoteza în care falsa reprezentare a realităţii cade asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium) - în sensul că partea crede că încheie un alt act decât cel materializat prin înscrisul doveditor - intervine sancţiunea nulităţii actului juridic astfel încheiat. Cererea referitoare la constatarea nulităţii impune în sarcina reclamantului îndatorirea de a dovedi condiţiile erorii asupra naturii juridice a actului încheiat, existenţa convingerii sale greşite că încheie un anumit act juridic, iar nu pe cel încheiat în realitate, iar instanţa sesizată este obligată să cerceteze voinţa internă reală a celui al cărui consimţământ a fost viciat în acest mod, aşadar un element de natură psihologică.

În speţă, reclamantul a relatat împrejurările în care a semnat contractul de împrumut şi pe cel de garanţie, arătând contextul în care a constituit societatea al cărei unic asociat şi administrator a fost şi modul în care a fost informat despre cuprinsul actelor juridice semnate, subliniind că a avut convingerea că a contractat un împrumut nerambursabil şi că, dacă ar fi cunoscut obligaţia de restituire a sumei împrumutate, nu ar fi încheiat contractul. Totodată, a prezentat faptele ulterioare semnării contractului, modalitatea în care a aflat despre caracterul rambursabil al finanţării, prezentând dovezi în susţinerea argumentelor sale.

În acest context, instanţa de apel avea obligaţia de a cerceta atent susţinerile reclamantului şi, pe baza probatoriului administrat, dar şi a oricăror alte probe necesare, de a stabili în mod neechivoc situaţia de fapt şi de a motiva de ce probele sunt sau nu apte să conducă la aflarea adevărului şi legala soluţionare a procesului.

Contrar acestei îndatoriri, curtea de apel, în rejudecare, deşi a suplimentat probatoriul, luând apelantului interogatoriul, a dezlegat problema de drept dedusă judecăţii într-o manieră desprinsă de probatoriul administrat şi susţinerile reclamantului, fără a cerceta, în realitate, voinţa reală a acestuia şi scopul urmărit la încheierea actelor juridice contestate, lipsind din considerentele deciziei recurate motivele pentru care împrejurările relevate de apelant şi probele invocate în susţinerea acestora nu au fost reţinute.

Astfel, circumstanţele personale ale reclamantului, gradul său de pregătire profesională dovedit cu înscrisuri, posibilitatea concretă de a înţelege clauzele şi efectul contractelor încheiate, raporturile de muncă pe care le avea cu persoana indicată a fi coordonat operaţiunea de accesare a finanţării, procedura rapidă de înfiinţarea a societăţii, dar mai ales de obţinere a creditului, obiectul de activitate al societăţii în raport cu destinaţia finanţării, circuitul banilor împrumutaţi, condamnările penale ale persoanelor care au semnat, în numele băncii, contractele atacate, pentru fapte similare de acordarea a unor împrumuturi, legătura dintre persoanele indicate de reclamant că l-au convins, să semneze, fără a citi, contractele asigurându-l că a contractat o finanţare nerambursabilă, reprezintă chestiuni superficial evaluate de către instanţa de apel.

Fără temei însă, aceasta a justificat consimţământul recurentului notând că actele semnate puteau fi înţelese chiar de o persoană fără cunoştinţe juridice, că acesta a semnat, în calitate de reprezentant al societăţii împrumutate, şi alte acte premergătoare, precum şi cererea de acordare a împrumutului care cuprindea toate detaliile, iar argumentul de a nu fi citit actele înainte de semnare a fost calificat drept invocare de către acesta a propriei culpe.

Totodată, curtea de apel a reţinut că motivele de nulitate invocate de reclamant nu rezultă din probele administrate, întrucât depoziţiile martorilor audiaţi în cauză şi răspunsul acestuia la interogatoriu nu au relevat faptul că în formarea voinţei părţilor la încheierea celor două contracte ar fi intervenit vreun element hotărâtor care să-l împiedice pe reclamant să realizeze consecinţele propriilor acţiuni, iar chestiunile cercetate în cauza penală privind înţelegerea frauduloasă care ar fi existat între angajaţii B. S.A. şi numitul C., care l-ar fi influenţat pe A. să semneze contractele în litigiu, nu sunt de natură a demonstra eroarea în care s-ar fi aflat cu privire la natura actului juridic încheiat.

Statuările vizând valoarea juridică a probelor administrate în cauză relevă caracterul pur formal al lipsirii lor de putere doveditoare, întrucât în considerentele deciziei recurate nu au fost expuse motivele care susţin concluzia că dovezile nu ar fi apte să demonstreze eroarea în care s-ar fi găsit reclamantul.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că instanţa devolutivă de control judiciar nu a cercetat corespunzător fondul cauzei, examinând doar sumar motivele de nulitate prezentate de reclamant, fără a evalua şi corobora minuţios probele administrate, în contextul în care sarcina judecătorului era aceea de a identifica voinţa reală, internă, a acestuia la încheierea actului şi măsura în care aceasta a fost alterată astfel încât s-ar fi ajuns la un alt rezultat decât cel urmărit.

De aceea, în rejudecare, instanţa de apel va trebui să facă o astfel de analiză pentru a stabili, fără echivoc, natura actelor juridice pe care reclamantul a urmărit să le încheie, luând în considerare atât circumstanţele personale ale semnatarului, potrivit dovezilor din dosar, cât şi contextul factual concret în care au fost semnate, verificând inclusiv posibilitatea de a se da eficienţă deciziei penale nr. 63/2022, prin prisma prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Desigur instanţa de apel va avea posibilitatea de a administra orice alte probe necesare pentru o corectă şi completă examinare a cauzei, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor esenţiale invocate de reclamant prin memoriul de apel.

În considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte, găsind fondate criticile de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată şi să trimită cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, subliniind că cererea recurentului, de reţinere a cauzei, spre judecare, este o soluţie nereglementată de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 851/Ap/21.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2025.