Nullity of recourse for failing to develop legal grounds: substantive criticism of abusive clause assessment under Law 193/2000 and CJEU C-621/17

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Timiş, sub număr de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C.-Agenţia Arieş, au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/28.09.2007: clauza prevăzută la art. 4 pct. 4.3, teza a doua şi art. 1 din actul adiţional încheiat la data de 17.12.2013, cu privire la posibilitatea de a fi majorată dobânda, peste procentul de 3.9°/o prevăzut în contract, clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.1, privind comisionul de procesare a dosarului în cuantum de 1,5%, aplicat la valoarea creditului, clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.3, referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,2% din soldul creditului şi respectiv clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.4, privind comisionul de risc suplimentar, în cuantum de 5%, perceput în primul an de creditare.

Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, comision de procesare, comision de administrare şi comision suplimentar de risc plus dobânda legală aferentă de la data efectuării plăţii şi până la data restituirii.

Prin cererea înregistrată la 7 noiembrie 2017, reclamanţii şi-au redus pretenţiile în ceea ce priveşte restituirea comisionului de procesare, la suma de 3358,04 CHF.

De asemenea, reclamanţii au completat cererea introductivă, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit, să dispună stabilizarea cursului valutar, începând cu 28.09.2017 şi până la 31.05.2017, având în vedere cursul valutar aplicabil la data încheierii contractului de credit, precum şi să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferenţele de curs valutar plus dobânda legală aferentă de la data efectuării plăţii şi până la data restituirii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 451 şi următoarele C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată de către reclamanţi şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza a Ii-a din contractul de credit x/28.09.2007, dispunându-se restituirea sumelor încasate peste procentul de dobândă de 3,9 % pe an, plus dobânda legală aferentă, de la data efectuării plăţii până la data restituirii acestora şi respectiv a clauzelor prevăzute la art. 6, pct. 6.1, 6.3 şi 6.4 din acelaşi contract, dispunându-se restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de procesare, comision de administrare şi comision de risc suplimentar plus dobânda legală aferentă, de la data plăţii până la data restituirii acestora.

S-a respins în rest acţiunea.

Totodată, s-a respins ca nefondată cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1049/PI din 5 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a dispus completarea sentinţei civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1 din actul adiţional datat 17.12.2013.

Împotriva sentinţei nr. 645/PI din 20 iunie 2018 a declarat apel pârâta C. S.A.

De asemenea, împotriva sentinţei nr. 1049/PI din 5 decembrie 2018 au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 48I/A din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a H-a Civilă, s-a respins apelul declarat de către pârâta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 645/PI, pronunţate la 20 iunie 2018 şi, de asemenea, s-a respins apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1049/PI din 5 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând, în esenţă, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului băncii şi al respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă, comisionul de procesare, comisionul de administrare, comisionul de risc, respectiv al celui privind restituirea sumelor percepute în temeiul acestor clauze.

Prin decizia nr. 996 din 14 aprilie 2021, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a admis recursul pârâtei C. S.A., s-a casat decizia civilă nr. 481/A din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În rejudecare, cauza fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 58/A din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a Ii-a Civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a Ii-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, la 14 martie 2022, pârâta C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului în ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare - art. 6.1, comisionul de administrare - art. 6.3 şi comisionul de risc - art. 6.4.

De asemenea, s-a solicitat constatarea desfiinţării de drept a actelor de executare şi restituirea sumelor executate.

Prin decizia nr. 383 din 28 februarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a 11-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 58/A din 3 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a Ii-a Civilă, a fost casată hotărârea atacată şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

A fost respinsă cererea recurentei-pârâte privind întoarcerea executării.

Prin decizia civilă nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 645/PI din 20 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, având ca obiect acţiune în constatarea clauzelor abuzive - rejudecare.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respins capătul de cerere din acţiunea reclamanţilor referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.4 din Contractul de credit x, privind comisionul suplimentar de risc, şi la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestei clauze.

S-au menţinut dispoziţiile sentinţei apelate sub aspectul capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.1 din Contractul de credit x, privind comisionul de procesare, şi de la art. 6.3 din Contractul de credit x, privind comisionul de administrare, precum şi la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestor clauze.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi A. şi B. la plata către apelanta-pârâtă C. S.A. a sumei de 3.037,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta C.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a interpretării dată de CJUE în cauza C-621/17.

Arată că instanţa de apel a fost învestită cu rejudecarea capetelor de cerere privind caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor contractuale ce stabilesc obligaţia intimaţilor-reclamanţi de a plăti comisionul de procesare, comisionul de administrare şi comisionul de risc suplimentar.

Or, instanţa de apel, apreciază recurenta, în rejudecare, deşi aparent pare că a făcut această analiză, a reluat în mare parte, sub o altă formă, aceleaşi argumente ca şi în decizia casată, concluzionând că este temeinică şi legală hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare, admiţând apelul pârâtei numai în privinţa comisionului de risc.

Consideră că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la apelul C. S.A. referitor la capetele de cerere privind clauzele 6.1 şi 6.3 din contractul de credit este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000, precum şi cu ignorarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea interpretării dată de CJUE în cauza C-621/17 şi, fără a ţine cont de prevederile art. 501 pct. 3 C. proc. civ., a ignorat indicaţiile instanţei de casare, făcând aceleaşi aprecieri ca şi în decizia casată, respectiv cele referitoare la mărimea costurilor şi la lipsa unei dări de seama a activităţilor desfăşurate pentru fiecare cost în parte.

Pornind de la caracterul obligatoriu al hotărârii Curţii din 3 octombrie 2019 data în cauza C-621/17, se impunea ca instanţa de apel să analizeze dacă clauzele în discuţie sunt clare şi inteligibile, respectiv dacă precizează cuantumul exact al comisionului, metoda lui de calcul şi data de exigibilitate respectiv posibilitatea ca natura serviciilor să fie înţeleasă sau dedusă din contract şi consumatorul să poată verifica dacă există anumite suprapuneri între costuri sau între serviciile pe care le plăteşte.

Instanţa de apel creează aparenţa analizării cauzei prin prisma celor reţinute de CJUE în Cauza C-621/17, reţinând că aceasta a statuat într-adevăr că nu este necesară detalierea serviciilor furnizate, însă premisele acelei analize au fost acelea că respectivele comisioane au acoperire în contraprestaţii furnizate de bancă.

Totodată, recurenta-pârâta critică soluţia instanţei de apel, motivat de faptul că instanţa nu a aplicat corect dispoziţiile prevăzute art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Apreciază că, fiind vorba de clauze exprimate clar şi inteligibil, acestea sunt excluse de la control, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

în plus, instanţa îşi fundamentează soluţia pe mărimea costurilor, contrar celor statuate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi dispuse de instanţa de casare.

Clauzele referitoare la comisionul de procesare şi cel de administrare sunt exprimate într-un mod clar şi inteligibil, intimaţilor-reclamanţi nefiindu-le ascunsă inserarea lor în contract, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor sunt clari şi apţi de a fi înţeleşi de către orice consumator de nivel mediu.

Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a explicitat la fila x din decizia de casare, care sunt elementele concrete care trebuie examinate.

Conform prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., problemele de drept dezlegate de către instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa care rejudeca pricina, însă, dincolo de considerentele instanţei de trimitere, cu privire la modul în care trebuie să se verifice de către instanţa de judecată caracterul clar şi inteligibil al unei clauze, instanţa de apel în rejudecare a fost învestită să analizeze clauzele prin prisma clarităţii şi inteligibilităţii acestora.

Dacă ar fi reanalizat probele administrate în cauză, în raport de indicaţiile instanţei de trimitere, instanţa de apel ar fi avut toate elementele pentru a reţine ca dispoziţiile contractuale care prevăd comisionul de procesare şi cel de administrare sunt clare şi inteligibile, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a naturii contra prestaţiilor, nefiind utilizaţi termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu şi avizat să înţeleagă din chiar denumirea comisioanelor, ca şi din celelalte clauze ale contractului, care sunt prestaţiile echivalente ale părţilor, chiar dacă operaţiunile nu au fost descrise exhaustiv şi că aceste costuri nu se suprapun, astfel cum a indicat instanţa de trimitere.

Aşadar, instanţa de trimitere a arătat că problematica a fost clarificată cel mai recent în Decizia CJUE pronunţată în cauza nr. C-621/2017, Kiss vs. CIB Bank -pe care instanţa de apel, însă, a ignorat-o cu desăvârşire, deşi trebuia să facă aplicarea dreptului european şi a hotărârilor interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie.

Menţionarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul şi a datei scadente, sunt condiţii suficiente pentru a aprecia că respectiva clauză nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind necesară o detaliere a activităţilor prestate de banca în cadrul clauzei respective.

Or, în speţă, toate aceste condiţii sunt îndeplinite. Procentul, metoda de calcul, cuantumul şi scadenta acestor comisioane sunt informaţii cuprinse în contractul de credit şi în graficul de rambursare, care face parte integrantă din acesta, ambele asumate prin semnătura de către intimaţii-reclamanţi.

Noţiunea de acordare a creditului are acelaşi înţeles ca în vorbirea curentă, presupunând analiza cererii depuse de consumatori, întocmirea dosarului de credit şi a contractului, verificarea documentelor şi a garanţiilor prezentate de consumatori, informarea consumatorilor. Este evident, susţine recurenta, că termenul folosit nu prezintă dificultăţi de înţelegere pentru consumatori, nefiind utilizaţi termeni tehnici sau noţiuni complexe.

Aşa cum rezultă chiar din contractul de credit şi din celelalte probe administrate că prestaţiile propriu-zise ale băncii au fost de analiză a cererii de credit, de întocmire a unei oferte, de întocmire a dosarului de credit, verificarea informaţiilor furnizate de intimaţii-reclamanţi, a garanţiilor, întâlniri şi discuţii anterioare încheierii contractului de credit, inclusiv negocieri pentru derogări.

De asemenea, noţiunea de administrare a creditului se referă la gestionarea dosarului de credit, ce presupune calculul dobânzilor, procesarea tranzacţiilor, verificarea periodică a respectării de către client a obligaţiilor asumate şi a garanţiilor, raportarea informărilor la Centrala Riscurilor Bancare, termenii neavând alt înţeles decât cel din vorbirea curentă.

Şi în acest caz, este evident care sunt prestaţiile executate de bancă, respectiv calculul dobânzilor, înştiinţarea împrumutaţilor cu privire la valoarea prestaţiilor lunare, verificarea plăţilor efectuate de clienţi, a menţinerii garanţiilor pe parcursul derulării contractelor, analiza cererilor şi a propunerilor de modificare a contractelor, încheierea actelor adiţionale, elaborarea situaţiilor de plată.

Aşadar, subliniază recurenta, rezulta că împrumutaţii au fost în măsură să aprecieze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă din contract.

Nu s-a dovedit, astfel, niciun dezechilibru semnificativ între prestaţiile dintre părţi sau reaua-credinţă a băncii.

In acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-415/11 Mohamed Aziz din 14.03.2013 şi cauza Constructor Principado S.A. împotriva Jose Ignacio), noţiunea de dezechilibru semnificativ trebuie apreciată la momentul încheierii contractului, avându-se în vedere atât celelalte clauze contractuale, cât şi legislaţia naţională şi nu se raportează la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între prestaţiile corelative ale părţilor.

Din această perspectivă, prin clauzele analizate nu se aduc restrângeri ale drepturilor intimaţilor-reclamanţi şi nu se stabilesc obligaţii suplimentare pentru aceştia, care nu ar fi fost prevăzute de legislaţia naţională.

Nu în ultimul rând, şi în privinţa condiţiei negocierii, instanţa a aplicat greşit prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel, se reţine că C. S.A. nu deţine dovezi care să ateste negocierea contractului, în întregul său, nici negocierea în mod particular a clauzelor în discuţie, or, chiar înscrisul care atestă negocierea comisionului de risc (aspect confirmat de instanţa prin soluţie), atesta negocierea contractului în întregul sau întrucât pe lângă negocierea cu privire la acceptare unei garanţii neconforme şi stabilirea condiţiilor asigurării conformităţii ulterioare, banca a negociat şi cu privire la gradul de îndatorare al împrumutaţilor.

Solicită admiterea recursului şi judecarea cauzei şi în lipsă.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi judecarea cauzei şi în lipsă.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut, în esenţă, că recursul este admisibil în principiu.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 25 februarie 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

În speţă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în expunerea argumentelor, criticând hotărârea recurată sub aspectul comisionului de procesare şi de administrare.

Argumentele expuse sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate, recurenta-pârâtă urmărind să obţină o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Ca atare, invocarea de către recurentă a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, referirile la art. 501 C. proc. civ. etc. sunt formale.

Recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, cele susţinute de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcţie a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situaţiei de fapt şi pe o simplă înşiruire şi redare a textelor legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la argumentele care au format convingerea instanţei nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 493/A din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.