Annulment of cassation appeal for failure to distinguish factual re-evaluation from substantive grounds of illegality in contract rescission and restitution

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanţii A. şi B. S.R.L. au chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului încheiat de pârât cu reclamantul A. în data de 04.10.2013, obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de 75.638,1 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei - respectiv 04.03.2013 - până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea către reclamanta B. S.R.L. a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunţării sentinţei până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea în natură către societatea reclamantă a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colţ cu două uşi, vitrină cu două uşi şi două sertare, librării, vitrină pe colţ, birou cu două sertare, scăriţe, în valoare totală de 10.277,88 RON, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au depus la dosarul cauzei cerere de modificare a acţiunii, prin care au arătat că înţeleg să detalieze capetele de cerere nr. x şi 4 în sensul că, alături de pretenţiile iniţiale, pe care le menţin în aceeaşi formă, formulează: în subsidiar - pentru ipoteza în care instanţa ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la plata către reclamantul de rândul 1 a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei, până la plata efectivă; în subsidiar - pentru ipoteza în care instanţa ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamantul de rândul 1 a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colţ cu două uşi, vitrină cu două uşi şi două sertare, librării, vitrină pe colţ, birou cu două sertare, scăriţe, în valoare totală de 10.277,88 RON.

Prin încheierea din 9 martie 2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 656 din 30.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj s-a respins acţiunea formulată de reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte cererea formulată şi modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C..

S-a dispus rezoluţiunea Contractului intitulat "Contract de vânzare-cumpărare" încheiat între reclamant şi pârât la data de 04.10.2013.

A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a sumei de 83.743,7 RON cu dobânda legală de la data de 04.10.2013 şi până la plata efectivă. A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a sumei de 151.182 RON cu dobânda legală de la data de rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă. A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colţ cu două uşi, vitrină cu două uşi şi două sertare, librării, vitrină pe colţ, birou cu două sertare, scăriţe în valoare de 2310 EUR enumerate la Secţiunea a II-a punctele 17-22 din cererea de chemare în judecată.

S-a dispus restituirea către pârâtul C. a sumei de 400 RON achitate cu chitanţa nr. x/1 la data de 22.03.2017 cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D. S-a dispus restituirea către reclamantul A. a sumei de 400 RON achitate cu chitanţa nr. x/1 la data de 13.04.2017 cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D.

A fost obligat pârâtul C. la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 18887,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 8097 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 3525 RON reprezintă onorariu achitat în contul domnului expert E., iar suma de 7265,29 RON reprezintă partea din onorariul avocaţial corespunzător pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel C..

Prin decizia civilă nr. 103 din 17.02.2022, pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de C. împotriva sentinţei civile nr. 656 din 30.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, care a fost schimbată în sensul că: s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului C. şi au fost păstrate restul dispoziţiilor primei instanţe. A fost obligat intimatul A. să plătească apelantului C. suma de 21.792,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând casarea hotărârii atacate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 656/2021, pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către recurent; cu obligarea, totodată, a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1664 din 20.09.2023, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul C. împotriva sentinţei civile nr. 656 din 30 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, pe care a păstrat-o în întregime; totodată, a fost obligat apelantul să plătească intimatului A. suma de 10.357,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pârâtul C. a formulat recurs indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat teza existenţei motivelor contradictorii, susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

S-a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 309 C. proc. civ. şi faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată cu privire la aspecte esenţiale de fapt şi de drept, ceea ce echivalează cu nejudecarea, devenind incidente prevederile art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ.

Conform art. 309 C. proc. civ., proba cu martori poate fi primită pentru lămurirea clauzelor actului juridic (alin. (1) coroborat cu alin. (5) şi alin. (4) pct. 6 ale art. 309 C. proc. civ.), iar art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu se aplică în cauză raportat la teza probatorie dezvoltată prin apărările pârâtului apelant.

Astfel, prin martori s-a tins la dovedirea executării contractului (inclusiv a alegatelor neexecutări arătate de către părţi), care nu are legătură cu încheierea ca atare a actului juridic.

Mai mult, poate fi primită proba cu martori nu pentru dovedirea unui contract constatat printr-un înscris, ci pentru lămurirea clauzelor acestuia, după cum prevede art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ., respectiv pentru verificarea executării prestaţiilor asumate prin respectivul act juridic.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat, pentru început, succesiunea înţelegerilor dintre părţi/conţinutul acestora, respectiv aspecte legate de interpretarea contractului izvorâte din analiza voinţei părţilor litigante şi elemente necesare calificării actului juridic încheiat între părţi, susţinând că, în opinia sa, trebuie aplicate dispoziţiile art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1267 C. civ. şi art. 1268 din acelaşi cod.

Referitor la nelegalitatea deciziei recurate, recurentul a invocat existenţa unor calificări criticabile date de instanţa de fond şi de instanţa de apel, după rejudecare, actului supus judecăţii.

În acest context, recurentul a susţinut că, potrivit analizei pieselor dosarului şi din interpretarea contractului dintre părţi, acordul dintre părţi îmbracă forma promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare.

Cât priveşte data de 30.12.2014 inserata în contract, aceasta reprezintă doar data limită la care obligaţia intimatului trebuia realizată şi nu poate fi interpretată ca fiind data la care trebuia realizat transferul dreptului de proprietate. De altfel, dat fiind specificul înţelegerii agreate, data la care ar fi trebuit să se realizeze transferul dreptului de proprietate nici nu putea să coincidă cu data stabilită pentru realizarea lucrărilor de tâmplărie faţă de unicitatea acestora, respectiv necesitatea predării şi integrării acestora în imobilul recurentului. Suplimentar, faţă de modalitatea convenită de plată a preţului, este evident că lucrările executate trebuiau şi evaluate de către părţi pentru a conchide, în final, dacă într-adevăr acestea se cifrează la suma convenită ca preţ al vânzării.

Relativ la obligaţia sa, asumată prin contractul de vânzare cumpărare din 04.10.2013, recurentul a precizat faptul că, specific promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, este obligaţia ambelor părţi de a încheia un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică. Aşadar, până la acest moment, promitentul-vânzător, prin încheierea promisiunii, nu a vândut, ci a promis că vinde în viitor, iar promitentul cumpărător nu a cumpărat, ci a promis că va cumpăra în viitor, ambii obligându-se numai să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Mai mult, în lipsa existenţei în cuprinsul promisiunii a unei date la care obligaţia de perfectare a contractului autentic să devină exigibilă, instanţa a înţeles că aceasta nu se poate realiza doar anterior realizării obligaţiei corelative de plată a preţului. Or, din cuprinsul înscrisurilor asumate de către ambele părţi, rezultă că, la data de 27.08.2014, nici una dintre cele doua obligaţii interdependente, respectiv plata preţului şi transferul dreptului de proprietare, nu erau îndeplinite.

Recurentul a susţinut că are o importanţă deosebită ca un act juridic să fie analizat în funcţie de voinţa părţilor, redând aspectele care, în opinia acestuia, derivă din întrunirea acordului de voinţe.

Aşa fiind, având în vedere termenul până la care trebuiau executate lucrările, contractul apare ca sinalagmatic, cu obligaţii bilaterale şi corelative, fapt ce duce la calificarea corectă, de promisiune bilaterală de vânzare.

Recurentul a susţinut că este criticabilă varianta aleasă de instanţa de apel, în sensul de a califica actul juridic drept o promisiune unilaterală de vânzare, din moment ce apare clar (a) un termen asumat de intimat, promitent cumpărător, de executare integrală a obligaţiei de plată a preţului, prin mai multe prestaţii, nedeterminate cu exactitate prin contract, însă determinabile de către părţi sub aspectul (b) valorii până la concurenţa sumei de 33.000 euro, respectiv (c) a prestaţiilor sale (lucrări de tâmplărie).

În continuare, recurentul a invocat greşita interpretare a clauzelor contractului încheiat între părţi sub aspectul ordinii de executare a obligaţiilor.

S-a arătat că între părţile litigante s-a încheiat un contract sinalagmatic, promisiune de vânzare-cumpărare, supus dispoziţiilor art. 1171 teza I si urm. C. civ.

Or, prin sentinţa apelată, contrar stării de fapt neechivoce ce rezultă din actele emanate de la părţi, instanţa de judecată a reţinut că ceea ce s-a "voit" prin actul încheiat era doar asumarea unei obligaţii din partea recurentului, în timp ce cealaltă parte şi-ar fi păstrat libertatea de a avea obligaţii sau nu. In continuare, instanţa a reţinut în sarcina vânzătorului o culpă în neexecutarea obligaţiei unilateral asumate.

Recurentul a susţinut că nu poate fi de acord cu raţionamentul şi concluzia instanţei de judecată, întrucât chestiunea referitoare la interpretarea contractului de vânzare cumpărare "ca fiind o promisiune unilaterală de vânzare" şi nu un act bilateral însuşit de ambele părţi, a fost invocată de către intimat printr-o apreciere greşită a textelor legale aplicate interpretării contractului.

Instanţa analizează într-un mod formal, rupt de realitate, modalitatea de executare a obligaţiilor derivând din promisiunea de vânzare cumpărare. Pe de o parte, se recunoaşte existenţa clauzelor anticipatorii în prezentul contract (executarea unor prestaţii de către intimat predarea posesiei imobilului) însă se neagă, într-un mod artificial, posibilitatea ce reiese din contract ca preţul să fie achitat, prin intermediul acestor prestaţii de tâmplărie, fără ca aceste prestaţii să fie legate de momentul preconizatei transmisiuni a dreptului de proprietate.

Altfel spus, instanţa de apel consideră că există clauze anticipatorii doar pentru câteva dintre obligaţiile promitentului cumpărător, cum ar fi plata unei părţi din preţ (lucrările de tâmplărie deja executate la momentul semnării actului) precum şi pentru o parte din prestaţiile promitentului-vânzător (predarea posesiei asupra bunului), însă, în mod criticabil, se consideră că restul prestaţiilor care trebuiau executate ar fi trebuit prestate doar la data la care s-ar fi încheiat contractul de vânzare având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra celor două parcele.

Pe de altă parte, o atare interpretare comportă un raţionament fracturat şi incompatibil cu voinţa reală a părţilor.

În acest context se impune precizarea că, prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri privind rezoluţiunea contractului încheiat la data de 04.10.2013 cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Pentru a se dispune rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, or, în prezentul dosar obligaţia asumată prin promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare născută în sarcina recurentului nu a ajuns la termen, neexistând în cuprinsul contractului vreo menţiune privind data la care părţile ar fi urmat să încheie contractul de vânzare cumpărare în formă autentică. Chiar şi în situaţia în care s-ar admite raţionamentul instanţei, referitor la aspectul că obligaţia recurentului a devenit scadentă la data de 30.12.2014 prin raportare la caracterul uno ictu al contractului de vânzare-cumpărare, acest fapt nu este imputabil recurentului, promitent vânzător, din moment ce s-a făcut dovada că la această dată exista "act pentru încheierea contractului în forma autentica", iar intimatul pretinde că neîncheierea contractului în formă autentică s-a datorat tocmai faptului că recurentul nu ar fi avut cartea funciară pentru suprafeţele de teren ce urmau a fi vândute.

In acelaşi sens, reţinerea unei culpe în sarcina recurentului, ca temei al pronunţării rezoluţiunii, nu este posibilă şi motivat de faptul că a invocat excepţia de neexecutare a contractului anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi a reiterat-o pe parcursul prezentului litigiu.

In esenţă, obligaţiei recurentului de transferare a dreptului de proprietate îi corespunde obligaţia corelativă a intimatului de plată a preţului. A precizat anterior faptul că, la data de 30.12.2014, la care devenea scadentă obligaţia de plată a preţului, s-a încheiat Anexa la contractul de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia, părţile au procedat la o evaluare a lucrărilor executate din punct de vedere pecuniar.

Prin ignorarea acestei părţi din antecontract, tribunalul nu a verificat în mod temeinic dacă se punea problema aplicării art. 1556 C. civ. şi nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În speţă, trebuiau administrate probe suplimentare pentru lămurirea situaţiei de fapt a plăţii preţului.

Decizia recurată este criticabilă şi sub aspectul analizării efectuării plăţii de către reclamant, a mai susţinut recurentul.

Astfel, raportat la plată, trebuie verificat cum se realizează plata în situaţia dedusă judecăţii şi cum se poate considera, în acest caz, că aceasta a fost făcută.

Tocmai că, nefiind vorba despre o sumă de bani, se aplică prevederile art. 1469 alin. (2) teza finala C. civ. (executarea oricărei prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei).

Mai mult, potrivit art. 1480 C. civ., debitorul este ţintit să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. Având în vedere faptul că intimatul este un reputat fabricant şi creator de mobilă, se aplică executării obligaţiilor sale prevederile art. 1480 alin. (2) C. civ. ce stipulează că în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.

Este evident că într-o atare situaţie instanţa fondului trebuia să valorifice răspunsurile la interogatorii, depoziţiile martorilor precum şi expertiza tehnică din care rezultă insuficienţa şi neconformitatea executării prestaţiilor de către reclamantul-intimat.

În orice situaţie, indiferent dacă ar fi calificate prestaţiile intimatului ca fiind de plată a preţului, derivate din promisiunea bilaterală de vânzare sau acte constituente ale unei obligaţii de antrepriză, rămâne datoria acestuia de a garanta pentru viciile şi neconformităţile produselor livrate.

Prin urmare, se poate considera că obligaţia de rezultat a intimatului nu a fost executată. Conform art. 1490 alin. (1) C. civ., creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă; or, a susţinut recurentul, prin probaţiunea administrată în cauză s-a demonstrat că acesta a fost nemulţumit şi a contestat calitatea lucrărilor de tâmplărie executate de intimat.

De asemenea, recurentul a calificat ca fiind criticabilă înlăturarea de către instanţa de apel a apărării sale referitoare la invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

În acest sens, recurentul a susţinut că, aşa cum se poate observa, atât din starea de fapt, din probatoriul administrat şi din susţinerile părţilor, în mod îndreptăţit era îndrituit să invoce excepţia de neexecutare a contractului, condiţiile de invocare ale excepţiei de neexecutare a contractului fiind îndeplinite în cauză.

Mai mult, recurentul a arătat că a fost gata să îşi execute obligaţia de a încheia un contract de vânzare, sens în care în cursul anului 2014 l-a convocat de două ori pe intimat la a se prezenta la notar pentru transmiterea proprietăţii, comportament ce a fost dovedit prin depoziţia martorului F.. Continuând pe aceeaşi idee, nu există nicio probă din care să reiasă că, după ce a fost pus în posesie de către recurentul pârât, reclamantul intimat şi-ar fi manifestat intenţia de a încheia contractul de vânzare, neputând proba în niciun fel că l-ar fi convocat, verbal sau în scris, la notar pentru redactarea contractului şi transmiterea proprietăţii.

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 5 noiembrie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurentul a depus punct de vedere la raport prin care a arătat, în esenţă, că recursul este admisibil în principiu.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 25 februarie 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Întreaga construcţie a recursului pârâtului vizează exclusiv situaţia de fapt şi greşita interpretare a probelor de către instanţa de apel, motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind invocate doar cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor şi să reevalueze situaţia de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nefiind necesară o redare exhaustivă a argumentelor recurentului, acestea fiind deja evidenţiate anterior, Înalta Curte reţine, în esenţă, că, în speţă, deşi se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se indică, în mod concret, în ce constă ipoteza motivelor contradictorii şi nici în ce măsură instanţa de apel nu a respectat exigenţele motivării hotărârii pronunţate, faţă de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Ceea ce invocă recurentul este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile formulate nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

În egală măsură, deşi se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul tinde, în fapt, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul critică modul în care instanţa de apel a apreciat probele, tinzând, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 1267 C. civ. şi art. 1268 din acelaşi cod, art. 1171 teza I şi urm. C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De altfel, în privinţa recursului dedus judecăţii ne aflăm în faţa unei duplicări a susţinerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs şi de apel formulate de aceleaşi parte în cauză. În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, faţă de respingerea celui dintâi. Aceleaşi motive care vizează netemeinicia au fost deduse Curţii de Apel Cluj spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului, trecând peste evidenţa procedurală că instanţa supremă nu poate fi, în mod legal, învestită cu soluţionarea unor astfel de aspecte, întrucât nu ne aflăm înaintea celei de-a treia instanţe a fondului.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul-pârât nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 159/2024 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2025.