Tax refunds under lease agreement: conventional limitation of legal interest through partial settlement overrides statutory default

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Asupra recursului, reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la data de 12.11.2021, sub nr. de dosar x/2021, ca urmare a declinării competenţei de la Tribunalul Bucureşti, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta SIMULTAN S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei la restituirea sumei de 762.391,63 RON, împreună cu dobândă legală datorată, calculată până la achitarea integrală a debitului; actualizarea sumei cu rata inflaţiei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 09.07.2021, prin care a solicitat admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anilor 2017 şi 2018 şi respingerea, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin precizarea de acţiune formulată la data de 14.10.2021, reclamanta A. S.R.L. a învederat că şi-a fundamentat acţiunea pe temeiul răspunderii contractuale, iar, în subsidiar, pe temeiul răspunderii delictuale, respectiv pe plata nedatorată, ca fapt juridic licit, care a dobândit caracterul unei fapte ilicite extracontractuale, prin acceptarea de către pârâtă a unei plăţi nedatorate.

Prin notele scrise formulate la data de 05.04.2022, pârâta Simultan S.R.L. a solicitat admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anilor 2017 şi 2018; admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată privind angajarea răspunderii civile delictuale; respingerea cererii de chemare în judecată că nefondată.

La data de 12.09.2023, reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar o precizare, prin care a arătat că pretenţiile solicitate în prezenta cauză, în urma semnării tranzacţiei intervenite, sunt următoarele:

1. cheltuieli în cuantum de 195.633,94 de RON, care au fost calculate cu titlu de taxe şi impozite şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei;

2. dobânda legală aferentă sumei de la pct. 1, în cuantum de 3.481,67 de RON (a menţionat faptul că pentru suma iniţială totală, în cuantum de 762.391,63 RON, dobânda legală solicitată a fost în cuantum de 13.568,20 RON), calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată;

3. dobânda legală aferentă sumei de la pct. 1, calculată de la data introducerii acţiunii până la data de 31.08.2020, în conformitate cu petitul cererii de chemare în judecată;

4. plata cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu.

La data de 12.10.2023, pârâta Simultan S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente anilor 2017 şi parţial 2018 (ianuarie - martie), în cuantum total de 4.441,17 RON şi respingerea cererii de chemare in judecată, ca nefondată.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 896/PI din data de 27 octombrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plăţile efectuate de către reclamantă anterior datei de 05.02.2018 şi solicitate prin cererea introductivă, respingând, ca prescrisă, cererea de restituire a plăţilor efectuate anterior acestei date şi a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 325/A din 25 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Simultan S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 896/27.10.2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a respins excepţia prescripţiei, invocată de către pârâta Simultan S.R.L.; a admis acţiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Simultan S.R.L. şi a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 195.633,94 RON, actualizată cu rata inflaţiei, împreună cu dobânda legală aferente acestei sume, în cuantum de 3.481,67 RON, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată (5.04.2021) şi, în continuare, până la data restituirii integrale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.017,68 RON, taxă timbru în primă instanţă, şi 2.508,84 RON taxă timbru în apel.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a declarat recurs pârâta SIMULTAN S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, foarte pe larg, situaţia în fapt a cauzei şi a criticat decizia recurată, ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând, în esenţă, următoarele motive de recurs:

O primă critică de nelegalitate a privit soluţionarea declarării sumelor aferente perioadei 2017 - februarie 2018 ca nefiind prescrise - motiv de casare instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a redat conţinutul art. 2500 alin. (1), art. 2517 şi art. 2540 C. civ., arătând că în mod corect instanţa de apel aplică prevederile instituite de Decretul nr. 195/2020, respectiv nr. 240/2020, privind suspendarea prescripţiei pe durata stării de urgenţă, coroborat cu art. 2537 C. civ. şi stabileşte că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 16.11.2020, 29.11.2020, respectiv 19.12.2020, dar, cu toate acestea, instanţa reţine aplicând greşit normele de drept material (art. 2540 C. civ.) că notificarea din data de 05.10.2020 poate fi circumscrisă procedurii de punere în întârziere.

C. civ. defineşte situaţiile şi modalităţile de punere în întârziere de către creditor, articolul 1522 din Cod reglementând explicit această situaţie la alin. (1) - (4) şi consideră recurenta-pârâtă că înscrisul intitulat notificare nu reprezintă un înscris emis în procedura punerii în întârziere, în condiţiile în care vizează clarificarea situaţiei şi naturii creanţelor, şi nicidecum o solicitare a creditorului formulată către debitor pentru executarea obligaţiei.

Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că atât timp cât lipseşte o notificare scrisă, prin care creditorul solicită debitorului executarea obligaţiei, instanţa în mod greşit a aplicat norma de drept material instituită de art. 2540 C. civ., deşi era obligată a constata lipsa cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei, ceea ce coincidea cu observarea legalităţii soluţiei de menţinere a declarării sumelor aferente perioadei 2017 - februarie 2018 ca fiind prescrise, cererea de chemare în judecată fiind promovată după împlinirea termenului de prescripţie.

Recurenta consideră îndeplinite condiţiile stipulate pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv situaţia în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în speţă, dă eficienţă unei norme generale, în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Recurenta-pârâtă a criticat pentru nelegalitate soluţia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi cu privire la obligarea sa la restituirea sumei de 195.633,94 RON, actualizată cu rata inflaţiei, dobânda legală aferentă debitului, calculată până la data introducerii acţiunii, în cuantum de 3.481,67 de RON, şi până la plata efectivă, considerând incident motivul de casare instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi, în subsidiar, de pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, printr-o primă critică formulată, a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care considerentele deciziei instanţei de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de părţi cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de apel arătând doar, în termeni generali, că pârâta nu are nici temei contractual, şi nici legal pentru a primi plata sumelor, deşi cu un alineat mai sus reţine caracterul neuzual al clauzei de la art. 6 din contractul de închiriere, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai susţinut că, în speţă, instanţa de apel a reţinut că în baza contractului de închiriere din data de 31.01.2007 recurenta-pârâtă, prevalându-se de conţinutul art. 6, a refacturat impozitele către intimata-reclamantă, folosind o clauză cu caracter neuzual şi, de asemenea, se reţine că, fiind clauze care nu se regăsesc în mod obişnuit în contracte, s-ar impune să fie redactate mai clar.

Ca atare, instanţa reţine, pe de o parte, că există o clauză contractuală în baza căreia a refacturat creanţa ce face obiectul prezentului litigiu, iar, pe de altă parte, stabileşte că nu există niciun temei contractual sau legal pentru refacturarea sumei reprezentând impozit, starea de fapt stabilită de instanţa de apel fiind una contradictorie.

Recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270, art. 1350, art. 1271, art. 1272, art. 1266 şi art. 1267 din C. civ., considerând că soluţia pronunţată de instanţă asupra fondului cauzei a fost dată cu încălcarea acestor dispoziţii legale.

A mai arătat că, deşi instanţa de apel pretinde că, în speţă, reclamanta nu s-a obligat şi nu se putea obliga la plata accesoriilor de natura impozitului, trebuie observat că, potrivit art. 1268 alin. (4) din C. civ., contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi, iar unul dintre aceste lucruri se referă la plata obligaţiilor accesorii chiriei, reprezentate de costurile de administrare, în care este enumerat şi impozitul.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 1266 din C. civ., în opinia recurentei fiind ignorat comportamentul reclamantei ulterior încheierii contractului de închiriere, care ar confirma voinţa concordanta a părţilor în sensul asumării de către intimata-reclamantă a obligaţiei de plată a creanţelor accesorii chiriei.

În acest sens, consideră că instanţa de apel în mod greşit nu a analizat şi nu a avut în vedere conduita părţilor ulterioară încheierii contractului, în condiţiile în care acest aspect reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanţa poate determina sensul corespunzător voinţei reale a părţilor.

În fine, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270, art. 1350 prin raportare la obligarea sa la plata dobânzii legale, calculată de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, şi nu până la data de 31.08.2020.

În acest sens, a arătat că la dosarul Tribunalului Timiş se regăseşte depusă, la data de 12.09.2023, tranzacţia încheiată de părţi la 31.03.2023, precum şi precizarea de acţiune privind cuantumul pretenţiilor.

La art. 1 ultima teză s-a statuat între părţi că dobânda legală va fi solicitată pentru un interval stabilit de la data introducerii prezentei acţiuni până la 31.08.2020, aspect care se regăseşte menţionat şi în art. 5 din tranzacţie.

Ca atare, nesocotind conţinutul tranzacţiei încheiate de părţi la data de 31.01.2023, instanţa de apel dispune, peste acordul părţilor şi în dezacord cu prevederile art. 1270 C. civ., obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale calculate până la plata efectivă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 28.08.2024, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în recurs

La data de 14.09.2024, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, anularea recursului şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală.

III. Procedura de soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 09 aprilie 2021, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 11 decembrie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 25 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, analizând recursul, în limitele controlului de legalitate, constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succedă.

Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei 2017 - februarie 2018, susţinând că notificarea din 05.10.2020 nu ar reprezenta un înscris emis în procedura punerii în întârziere şi nu ar întrerupe prescripţia, întrucât nu s-a solicitat, prin intermediul acesteia, şi executarea obligaţiei, invocându-se aplicarea greşită de către instanţa de apel a normei de drept material instituită de prevederile art. 2540 C. civ.

Critica de nelegalitate este nefondată şi nu poate fi primită.

Potrivit art. 2540 C. civ., "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Conform art. 1522 alin. (1) C. civ., "debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă, prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată".

Interpretând coroborat aceste prevederi legale reiese că o notificare de punere în întârziere, care trebuie să îmbrace forma scrisă şi să conţină solicitarea creditorului de executare a obligaţiei, are efect întreruptiv de prescripţie, dacă este urmată de chemarea în judecată a debitorului în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

În prezenta cauză, contrar susţinerilor din recurs, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, intimata-reclamantă a notificat-o pe recurenta-pârâtă la data de 05.10.2020 cu privire la plata unor sume nedatorate potrivit prevederilor contractuale, arătând că beneficiază de dreptul la restituirea acestor sume şi că înţelege să invoce compensaţia legală.

Aşa fiind, văzând conţinutul notificării de la dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iniţial sesizat, nu se poate considera că intimata-reclamantă, în calitate de creditor, nu ar fi solicitat şi executarea obligaţiei, cum nefondat susţine recurenta, soluţia instanţei de apel sub acest aspect fiind legală şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 2540 C. civ. Este evident că, invocând compensaţia legală şi dreptul său la restituirea sumelor, intimata-reclamantă a solicitat executarea obligaţiei ce formează obiectul prezentului dosar.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv care, de asemenea, se găseşte a fi nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, considerentele reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei de obligare a acesteia la restituirea sumei nu sunt contradictorii, ci converg către soluţia din dispozitiv, iar motivarea instanţei este făcută cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se reţine că întreaga motivare, pe larg prezentată la paginile 10 şi 11 din decizia recurată, s-a făcut prin prisma clauzelor contractuale şi a analizei acestora, conform regulilor generale de interpretare a contractelor, instanţa de apel realizând o evaluare corectă a clauzelor de la art. 6 şi art. 49, respectiv art. 55 din contractul de locaţiune încheiat la data de 31.01.2017 de către părţi.

În prezenţa unor clauze contradictorii ale contractului de locaţiune (art. 6 făcând vorbire de o obligaţie a chiriaşului de a suporta un cost estimativ al cheltuielilor administrative, în condiţiile modificării, printre altele, a impozitelor, în vreme ce art. 49 şi 55 din acelaşi contract prevăd obligaţia locatorului de a achita impozitele aferente imobilului închiriat), instanţa de apel a făcut, în mod judicios, aplicarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 şi urm. C. civ., expunând, argumentat, concluzia care a rezultat în urma acestui raţionament. Prin urmare, nu considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, ci clauzele contractuale interpretate în cuprinsul deciziei instanţei de apel. Ca atare, acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270, art. 1350, art. 1271, art. 1272, art. 1266 şi art. 1267 din C. civ., Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată.

Trecând peste aspectele de fapt, pe larg reluate de către recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că, aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel, obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor aferente spaţiului închiriat aparţine societăţii recurente-pârâte, aşa cum părţile au stipulat la art. 49 şi art. 55 din contractul de locaţiune încheiat, instanţa de apel respectând pe deplin prevederile de drept material indicate de recurentă, inclusiv sub aspectul principiului enunţat de art. 1270 C. civ., precum şi regulile de interpretare a contractului, instituite de art. 1266 şi urm. C. civ.

Înalta Curte observă, contrar susţinerilor recurentei, că decizia recurată nu încalcă dispoziţiile legale evocate, întrucât instanţa de control judiciar a considerat esenţială interpretarea contractului după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi, şi a explicat, pe temeiul clauzelor contractuale asumate de părţi, care a fost voinţa comună ce a format obiectul contractului încheiat între acestea.

Cât priveşte referirile recurentei-pârâte la dispoziţii din Codul fiscal, Înalta Curte reţine că acestea sunt lipsite de relevanţă, întrucât în cauză nu se pune în discuţie interpretarea acestor dispoziţii legale, ce privesc raporturile juridice dintre stat şi contribuabil, ci conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, rezultate din contractul de locaţiune.

Înalta Curte urmează a înlătura şi critica formulată de recurenta-pârâtă prin care aceasta susţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1266 C. civ., cu referire la pretinsul comportament al intimatei-reclamante ulterior încheierii contractului de închiriere, care ar confirma, în opinia recurentei, asumarea de către intimată a obligaţiei de plată a creanţelor accesorii chiriei. Un astfel de comportament nu poate fi reţinut ca reper de interpretare a clauzelor contractuale, atât timp cât intimata-reclamantă a înţeles să invoce caracterul nedatorat al plăţii sumelor pretinse în prezentul litigiu. Prin urmare, chiar dacă a achitat sumele ce solicită a fi restituite, această atitudine a intimatei-reclamante nu poate fi echivalată cu recunoaşterea acestora, atât timp cât, ulterior, a solicitat restituirea pe motivul efectuării unor plăţi nedatorate.

Ca atare, şi această critică se găseşte a fi nefondată, urmând a fi respinsă.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, prin care a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270 şi 1350 C. civ., prin raportare la obligarea sa la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, şi nu până la data de 31.08.2020, cum s-a stabilit prin tranzacţia încheiată între părţi, se constată a fi întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Într-adevăr, potrivit art. 1350 C. civ., în raporturile dintre părţi, forţa obligatorie a contractului implică şi regula conformităţii executării, ceea ce presupune, pe lângă dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă (conformă) a obligaţiilor, şi dreptul său la remedii în caz de neexecutare.

Urmărind a stabili un cuantum al prejudiciului suferit de către intimata-reclamantă, care să aibă un efect compensatoriu, dar şi obţinerea unui raport de proporţionalitate între prejudiciul reclamat şi cuantumul sumelor acordate, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a contestat modul de calcul al sumelor solicitate de către reclamantă a-i fi restituite, şi nici cel al dobânzii pretinse.

Astfel, a obligat pârâta să-i restituire reclamantei suma de 195.633,94 RON, actualizată cu rata inflaţiei, împreună cu dobânda legală aferente acestei sume, în cuantum de 3.481,67 RON, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată (5.04.2021), şi în continuare, până la data restituirii integrale, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 1535 C. civ.

Înalta Curte constată, însă, că, în speţă, s-a făcut dovada stabilirii convenţionale a întinderii daunelor moratorii, potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ., prin contractul de tranzacţie parţială din 31.01.2023, încheiat între părţi .

Astfel, prin art. 1 din tranzacţie, A. S.R.L., reclamantă în prezenta cauză, a înţeles să renunţe la o parte din pretenţiile sale ce fac obiectul dosarului de faţă (nr. x/2021), stipulând în mod expres că "va solicita instanţei exclusiv restituirea sumelor achitate societăţii Simultan S.R.L. cu titlu de impozite în cuantum de 195.634 RON, împreună cu dobânda legală calculată până la data de 31.08.2020."

Potrivit art. 2267 alin. (1) C. civ., "tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor dreptul de la una la cealaltă".

Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, părţile litigante au înţeles să încheie contractul de tranzacţie din 31.01.2023, în cuprinsul căruia este menţionată o renunţare a intimatei-reclamante la pretenţiile sale constând în dobândă legală calculată ulterior datei de 31.08.2020, partea restrângându-şi, în acest mod, cuantumul sumei pretinse.

Or, instanţa de apel a ignorat această menţiune din cuprinsul tranzacţiei deşi, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", aceste prevederi legale fiind pe deplin aplicabile şi în cazul unui contract de tranzacţie.

Din această perspectivă, fiind încălcate dispoziţiile art. 1535 alin. (1) teza I şi art. 1270 alin. (1) C. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se vădeşte a fi fondat şi va determina, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., admiterea recursului pârâtei, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în privinţa capătului de cerere având ca obiect dobânda legală.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată a apelului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 896/PI din data de 27 octombrie 2023 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, exclusiv cu privire la capătul de cerere privind dobânda legală, urmând a ţine seama de dezlegările date în recurs de prezenta instanţă, prin raportare la contractul de tranzacţie parţială din 31.01.2023 încheiat între părţi şi depus la dosarul de fond.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, Înalta Curte constatând că celelalte motive de recurs invocate de către recurenta-pârâtă, anterior analizate, nu au caracter fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SIMULTAN S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 325/A din 25 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în privinţa capătului de cerere având ca obiect dobânda legală.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 februarie 2025.