Limit of cassation review: exclusion of factual reassessment of delictual liability conditions and loss of use valuation

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată la 21.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei, de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna octombrie 2017 şi în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acţiunii, dar şi în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plăţii efective, precum şi penalităţi de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică de la 02.04.2019, reclamanta şi-a precizat acţiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna februarie 2019 şi că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; şi-a menţinut celelalte pretenţii, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.R.L. şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 RON, reprezentând lipsă de folosinţă pentru autoutilitara avariată şi la plata penalităţilor în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităţilor ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, pronunţată de acelaşi tribunal, ca hotărâre definitivă, şi data achitării integrale a debitului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Aceeaşi parte a apelat şi încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 şi până la data plăţii sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare şi până la data plăţii sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menţinut dispoziţiile privind calculul penalităţii, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, de la data comunicării hotărârii definitive.

4. Decizia pronunţată în recurs

A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 (dosar nr. x/2017) şi decizia civilă nr. 123/10.06.2020 (dosar nr. x/2017), pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021, instanţa supremă a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2017.

Prin decizia nr. 2201 din 20 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; totodată, a casat ambele decizii civile atacate şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 56.626 euro, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, precum şi a sumei de 10.505,92 RON (inclusiv TVA) lunar, în perioada 01.07.2016 -15.05.2019, reprezentând lipsă folosinţă; a menţinut restul dispoziţiilor privind obligarea la plata contravalorii TVA şi a serviciilor de tractare şi depozitare, privind procentul de 0,2% pe zi de întârziere, ca penalitate, precum şi cele referitoare la cheltuielile de judecată ce cad în sarcina pârâtei; a obligat intimata C. S.A. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

De asemenea, a respins, ca nefondat, apelul ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii civile nr. 542/12.11.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017. A obligat apelanta reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata pârâtă C. S.A. a sumei de 1.848 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

6. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, pârâta C. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea, respectiv greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1349 C. civ., art. 478 alin. (3) şi art. 501 C. proc. civ.

Astfel, a solicitat a se constata că problemele de drept, ridicate în apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1146 din 25.06.2019, au fost dezlegate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 2201 din data de 20.10.2021, aceasta stabilind că analiza pretenţiilor privind lipsa de venit şi de folosinţă nu trebuia făcută prin raportare la dispoziţiile art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, ci prin raportare la regulile răspunderii civile delictuale.

Întrucât, în primul ciclu procesual, instanţa supremă a statuat cu putere obligatorie că trebuie avute în vedere regulile răspunderii civile delictuale, trebuia observat că, potrivit art. 1349 C. civ., dreptul la despăgubire al persoanei păgubite este condiţionat de îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe, iar pentru a se putea obţine repararea prejudiciului este necesar ca acesta să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, fiind necesar a se distinge între prejudiciul viitor şi prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Or, instanţa de apel a admis pretenţiile reclamantei plecând de la premisa eronată că Înalta Curte a stabilit deja dreptul la despăgubire al intimatei, fără să mai analizeze condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt stabilite prin art. 1349 C. civ.

În concret, raportat la situaţia existentă, trebuia observat că A. S.R.L. solicita repararea unui prejudiciu eventual, iar nu a unui prejudiciu cert, şi că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1349 C. civ. pentru acordarea pierderii de venit şi/sau a lipsei de folosinţă.

Sub acest aspect, a arătat recurenta că, în contra celor reţinute în apel, suma de 56.626 Euro, pretinsă cu titlu de "pierdere de venit", nu este certă şi prin urmare, nu este datorată, neexistând nicio dovadă a faptului că executarea contractului cu D. S.A., cu mijlocul de transport avariat, ar fi adus intimatei un venit în cuantumul pretins. Singurul act încheiat între intimată şi societatea D. S.A. este o convenţie cadru, în care nu se menţionează în concret nici preţul datorat de beneficiar şi nici mijlocul de transport prin intermediul căruia vor fi executate obligaţiile prestatorului.

Aşa fiind, sub un prim aspect esenţial, trebuia observat că intimata nu a făcut dovada venitului lunar pretins de 8.566,74 EUR, dar nici a faptului că acesta ar fi provenit de la unul sau de la mai multe mijloace de transport. De altfel, nu exista un criteriu clar pentru a se stabili o eventuală pierdere de venit în perioada 10.12.2015-30.06.2016.

Deşi, sarcina probei îi revenea, intimata nu a făcut dovada că, ulterior accidentului, a primit comenzi pe care nu le-a putut onora, dar pe care le-ar fi putut executa dacă autoutilitara nu ar fi fost avariată în accident. Practic, nu există nicio dovada că, în lipsa accidentului, intimata ar fi executat pentru D. S.A. sau pentru alţi beneficiari alte servicii decât cele efectiv prestate. Tot astfel, nu exista nicio dovada a faptului că, în lipsa accidentului, ar fi existat o continuitate a comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioada de referinţă.

Suplimentar, trebuie observat că executarea contractelor cu partenerii de afaceri ai intimatei A. S.R.L. nu a fost afectată de avarierea autoutilitarei. Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, intimata a executat fără probleme contractele şi după data de 10.12.2015 la care s-a produs accidentul. În relaţia cu D. S.A., dovada este factura depusă chiar de intimată la dosar. În relaţia cu E., dovada este fişa de cont depusă, de asemenea, de intimată. Aşa fiind, nu doar că prejudiciul pretins nu este cert, dar nici nu există o legătura cauzală între accident şi pierderea de venit invocată. Nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului nu poate fi obligat la plata despăgubirii pusă în discuţie.

În plus, s-a solicitat a se constata că hotărârea recurată nesocoteşte în mod flagrant şi dispoziţiile art. 1955 C. civ., întrucât prejudiciul nu a fost cuantificat de instanţa de apel prin raportare la preţurile stabilite prin contractul de transport sau prin alte acte ulterioare, semnate de expeditor şi transportator.

Situaţia este similară şi pentru suma pretinsă cu titlu de "lipsă de folosinţă" începând cu data de 30.06.2016. Astfel, nu exista nicio dovadă a faptului că folosinţa bunului avariat după data de 30.06.2016 ar fi adus intimatei un venit în cuantumul acordat de instanţa de apel.

Deşi, în cauză, s-a efectuat un raport de expertiză, recurenta a subliniat faptul că acesta a stabilit o lipsă de folosinţă ipotetică, pentru situaţia în care A. S.R.L. ar fi avut un număr de comenzi suficient de mare încât să implice folosirea efectivă a autoutilitarei avariate în accident.

O astfel de împrejurare nu a fost dovedită, neexistând probe din care să rezulte că, în lipsa accidentului, intimata ar fi executat alte servicii decât cele efectiv prestate cu celelalte mijloace de transport deţinute în patrimoniu. În plus, expertul nu a stabilit o lipsă de folosinţă pentru un mijloc de transport şi nici nu a reţinut că reclamanta ar fi închiriat un alt mijloc de transport similar pentru a înlocui mijlocul de transport avariat şi pentru a-şi putea îndeplini obligaţii asumate faţă de terţi.

Nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi avut contracte încheiate şi pentru autoutilitara avariată sau că, în cazul în care accidentul nu s-ar fi produs, ar fi obţinut cu caracter de continuitate aceleaşi tarife pe care le-a obţinut şi în cazul autoutilitarei reţinute în cuprinsul raportului de expertiză. Tot astfel, aşa cum s-a arătat în precedent, nu există nicio dovadă a faptului că în lipsa accidentului, ar fi existat o continuitate a comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioadă de referinţă.

Totodată, recurenta a solicitat a se constata că instanţa de apel a reţinut greşit că decizia pronunţată anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie în ce priveşte perioada pentru care reclamantul apelant poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 501 C. proc. civ. şi a stabilit greşit că apelantul reclamant poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în perioada cuprinsă între 07.07.2015 - 30.06.2016, întrucât această perioadă nu a fost stabilită anterior prin decizia civilă nr. 2201 din data de 20.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această perioadă a fost menţionată de apelantul-reclamant la rejudecarea apelului şi a reprezentat o nesocotire a limitelor judecăţii şi a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a arătat şi prin notele scrise depuse în apel.

A reamintit, recurenta, sub acest aspect, că accidentul de circulaţie s-a produs la data de 10.12.2015, iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă anterior producerii accidentului şi nici nu ar fi putut sa o facă.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor anexate.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a transmis, la 15 iulie 2024, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea, ca nefondate, a excepţiilor şi apărărilor intimatei, respectiv admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

8. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17.04.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa ecris.

9. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la data de 17 iulie 2024, s-a concluzionat că hotărârea ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la data de 24.09.2024, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 26 noiembrie 2024, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 14 ianuarie 2025.

La termenul din 14.01.2025, după dezbateri contradictorii, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâtă C. S.A este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A., fiind schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul obligării pârâtei C. S.A., la plata către reclamantă a sumei de 56.626 euro, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, precum şi a sumei de 10.505,92 RON (inclusiv TVA) lunar, în perioada 01.07.2016 - 15.05.2019, reprezentând lipsă folosinţă. Totodată, au fost menţinute restul dispoziţiilor privind obligarea la plata contravalorii TVA şi a serviciilor de tractare şi depozitare, privind procentul de 0,2% pe zi de întârziere, ca penalitate, precum şi cele referitoare la cheltuielile de judecată ce cad în sarcina pârâtei. A fost obligată intimata C. S.A. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii civile nr. 542/12.11.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017, şi a fost obligată apelanta reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata pârâtă C. S.A. a sumei de 1848 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă C. S.A. invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea în parte a hotărârii atacate şi constatarea netemeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a subliniat că, în ceea ce priveşte apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanţa, raportat la soluţiile pronunţate anterior şi limitele deciziei de casare, perioada pentru care reclamantul apelant poate solicita despagubiri pentru lipsa de folosinţă a autoutilitarei avariate este cea cuprinsă, pe de o parte, în intervalul 07.07.2015-30.06.2016, reprezentând perioada contractuală din contractul de transport încheiat cu societatea D. S.A., iar pe de altă parte, între data de 01.07.2016 şi data de 15.05.2019, reprezentând intervalul de timp cuprins între data expirării contractului de transport sus-menţionat şi data achitării efective de către asigurator a contravalorii autoutilitarei.

De asemenea, cu privire la indicaţia instanţei de casare de a se verifica dacă cele două capete de cerere distincte nu ar fi, în esenţă, aceleaşi, instanta de apel a reţinut că cele două sume solicitate de reclamant ca şi contravaloare a lipsei de folosinţă nu reprezintă o dublă reparare a unuia şi aceluiaşi prejudiciu. Astfel, suma de 56.626 euro reprezintă contravaloare lipsă de folosinţă pentru intervalul de timp iulie 2015 - iunie 2016, dovedită prin contractul de transport încheiat cu societatea D. S.A., iar suma de 10.505,92 RON/lună reprezintă lipsă folosinţă în perioada 01.07.2016 - 15.05.2019, dovedită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că suma de 56.626 Euro reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a autoutilitarei sub forma beneficiului nerealizat în cadrul contractului de transport încheiat cu societatea D. S.A..

În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă cursă în continuare, după data expirării contractului, cuprinsă între data expirării contractului de transport cu societatea spaniolă şi data la care s-a făcut plata efectivă de către asiguratorul pârât a sumei de 10.000 Euro, respectiv 01.07.2016 - 15.05.2019, instanţa a apreciat a fi întemeiate pretenţiile reclamantului, în conformitate cu materialul probator administrat în cauză.

Raportat la apelul formulat împotriva încheierii nr. 542/12.11.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017, în esenţă, instanţa de apel a pronunţat o soluţie de respingere, în acord cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ţinând cont nu numai de limitele casării, ci şi de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată şi de art. 481 C. proc. civ., în aplicarea principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.

Cu titlu prealabil trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Totodată, faţă de conţinutul criticilor susţinute prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că acestea pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurenta pârâtă C. S.A. a susţinut aplicarea greşită a unor norme de procedură civilă, respectiv a art. 501 C. proc. civ., şi a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., şi a invocat greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, s-a susţinut că instanţa de apel a stabilit greşit că apelantul reclamant poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în perioada cuprinsă între 07.07.2015 - 30.06.2016, întrucât această perioadă nu a fost stabilită anterior prin decizia civilă nr. 2201 din data de 20.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte cadrul judecăţii, Înalta Curte reţine că reclamantul a formulat o acţiune în răspundere contractuală, solicitând pârâtei (recurenta) despăgubiri privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosinţă şi penalităţi.

În primul ciclu procesual, acţiunea a fost respinsă de instanţa de apel, care a menţinut sentinţa primei instanţe, de admitere în parte a acţiunii şi a lămurit dispozitivul sentinţei primei instanţe, privind modul de aplicare a penalităţilor.

Deciziile instanţei de apel, atât în ceea ce priveşte fondul cauzei, cât şi în ceea ce priveşte lămurirea de dispozitiv au fost casate de Înalta Curte, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată, iar prin decizia recurată s-a admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtei la plata sumelor de 56.626 euro, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, precum şi de 10.505,92 RON (inclusiv TVA) lunar, în perioada 01.07.2016 -15.05.2019, reprezentând lipsă folosinţă, şi a fost respins apelul privind încheierea 542/12.11.2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, vizând lămurirea de dispozitiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., la care face referire recurenta, judecata în fond după casare se face în limitele casării, după cum casarea a fost totală sau parţială. Astfel, procesul se rejudecă, din nou, în întregime, dacă este vorba de o casare totală şi doar în limitele casării dacă este parţială, restul hotărârii dobândind autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit în mod corect limitele casării, prin examinarea motivelor de casare.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a stabilit în mod corect perioada cuprinsă între 07.07.2015 - 30.06.2016 pentru care s-au acordat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, plecând de la solicitările părţii şi statuarea instanţei supreme în sensul că nu îi sunt aplicabile speţei limitările prevăzute de dispoziţiile art. 46 din Norma A.S.F., în cazul daunei totale, despagubirile fiind datorate de către asigurător până la momentul plăţii efective a contravalorii autovehiculului avariat şi având în vedere, totodată, dezlegarea şi modul de interpretare a art. 26 alin. (1) lit. c) din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., realizată de instanţa supremă pentru a da eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului.

Înalta Curte reţine că în mod corect cererile privind despăgubirile pentru beneficiul nerealizat şi lipsa de folosinţă au fost soluţionate, ţinându-se seama de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de motivele invocate înaintea instanţei de apel a cărei hotărâre a fost casată.

Astfel, instanţa de apel, prin decizia recurată, a soluţionat pricina conform celor stabilite prin decizia de casare, modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie, fiind obligatoriu.

Prin prisma acestor dezlegări, statuarea instanţei privind perioada pentru care se pot acorda despăgubirile şi penalităţile, în speţă judicios şi legal stabilite, ţine de situaţia de fapt a cauzei, care este lăsată în deplina apreciere a instanţei de apel.

Prin urmare, în cauză, nu au fost nesocotite prevederile art. 501 C. proc. civ., criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind nefondate.

Prin prisma perioadei pentru care au fost acordate despăgubirile şi penalităţile, recurenta a invocat şi presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., susţineri, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Conceptul de "cerere nouă" se raportează, cu necesitate, la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel, pretenţie ce nu a format obiect al judecăţii în primă instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.

Având în vedere şi cele deja expuse anterior, cu privire la perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi penalităţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură menţionate în cuprinsul cererii de recurs, câtă vreme nu s-a pronunţat în afara limitelor învestirii şi nici asupra unor pretenţii noi formulate direct în apel. Dezlegările instanţei de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.

Toate celelalte susţineri ale recurentei, vizând pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1955 C. civ., se referă la chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.. Deşi, formal, recurenta, a invocat o pretinsă încălcare a unor dispoziţii de drept material, în realitate, criticile formulate reprezintă veritabile critici de netemeinicie a deciziei recurate, neputând face, astfel, obiectul analizei în faza procesuală a recursului, care urmăreşte să supună instanţei competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând doar aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt în cauză.

Susţinerile recurentei privind neanalizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma art. 1349 C. civ., şi analiza existenţei şi întinderii prejudiciului vizează exclusiv o reanalizare a situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs, fiind critici care exced motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarant de recurenta pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentei pârâte, Curtea va obliga pe acesta să plătească intimatei reclamante A. S.R.L. suma de 9.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat conform chitanţelor seria x nr. x din 27.03.2024 şi seria x nr. x din 07.04.2024, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 202/LP din 27 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.A. la plata sumei de 9.800 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2025.