Partnership investment disputes on public land: quashed and remanded for violation of procedural limits and expert incompetence

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 1 aprilie 2016 sub dosar nr. x/2016, societatea reclamantă A., în contradictoriu cu pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE - DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a solicitat ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de: 381.768 RON, reprezentând investiţii realizate la bunurile aduse ca aport în asociere de către pârâtă; 1.632.328 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate pentru asigurarea drumurilor, împrejurimilor şi utilităţilor pe terenul adus în asociere de pârâtă; 809.460 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de ridicare a unei hale multifuncţionale pe terenul adus în asociere de pârâtă; 236.914 RON, reprezentând contravaloare puţuri forate şi 1.022.433 RON, reprezentând contravaloare cultură lucernă înfiinţată pe terenul adus în asociere de pârâtă. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, invocată de societatea reclamantă A. S.R.L. A fost respinsă excepţia de nelegalitate privind autorizaţiile nr. 89/205 şi 28/2015, invocată de pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA.

Prin sentinţa nr. 377/FCiv din 30 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, a fost admisă acţiunea restrânsă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma totală de 2.612.032 RON, reprezentând despăgubiri constând în valoarea rămasă neamortizată a investiţiilor realizate în baza contractelor de asociere în participaţiune nr. 691/2006 şi nr. 1258/2010.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 58.022 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 105/A din 30 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA împotriva încheierii de şedinţă din 09.10.2019 şi a sentinţei civile nr. 377/FCiv din 30 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. S.R.L. Brăila şi CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA.

A fost schimbată în parte încheierea de şedinţă din data de 09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul x/2016 şi, în rejudecare: a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA cu privire la autorizaţia de construire nr. x/12.05.2015 şi autorizaţia de construire nr. x/28.10.2015, eliberate de Consiliul Judeţean Brăila.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii de şedinţă apelate.

A fost schimbată sentinţa civilă apelată şi, în rejudecare: a fost admisă în parte acţiunea restrânsă formulată de societatea reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 417.320 RON, reprezentând despăgubiri constând în valoarea rămasă neamortizată a investiţiilor realizate în baza contractului de asociere în participaţiune nr. x/22.02.2006. Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei, ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.254,09 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate la fond.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 36.955,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând: 430,92 RON, cheltuieli de transport, 8.645 RON, onorarii experţi şi 27.879,29 RON, onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

A fost obligat intimatul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 9.849,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând: 430,92 RON, cheltuieli de transport şi 9.418,34 RON, onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâţii au formulat cereri de recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-reclamantă A. S.R.L. arată că, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată de STAŢIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLA BRĂILA, dreptul de administrare este prevăzut, în primul rând, de art. 136 alin. (4) din Constituţie.

Referitor la acest drept real constituit în favoarea STAŢIUNII DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLA BRĂILA în anul 2006, având în vedere succesiunea de legi, au existat prevederi cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 215/2001, cu acelaşi obiect de reglementare, precum şi în Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Ambele acte normative au fost abrogate prin Codul administrativ.

Mai susţine recurenta-reclamantă că noul C. civ. reglementează dreptul de administrare într-o întreagă secţiune a Titlului VI, consacrat dreptului de proprietate publică (art. 867-870) şi că entităţile juridice titulare ale dreptului de administrare au drepturi şi obligaţii care determină însuşi conţinutul acestui drept.

Din acest punct de vedere, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de însuşi actul de constituire a acestui subiect de drept.

Potrivit dispoziţiilor art. 867 alin. (1) noul C. civ., "dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local".

Constituit pe temeiul proprietăţii publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept real, opozabil, ca orice drept real, erga omnes, în raporturile de drept civil.

Conţinutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.

Înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., o dispoziţie de principiu era înscrisă în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, text în prezent abrogat, potrivit cu care titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare.

Astfel cum precizează recurenta-reclamantă, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare, în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.

Posesia semnifică elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său şi nu diferă de cel al titularului dreptului de proprietate publică ce aparţine statului. Cât priveşte elementul psihologic al atributului posesiei, acesta este corespunzător dreptului de administrare, şi nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.

Atributul folosinţei formează substanţa dreptului de administrare. El permite titularului bunurilor astfel primite să îşi realizeze scopurile pentru care îşi desfăşoară activitatea, ţinând seama de uzul şi de utilitatea publică a bunurilor încredinţate.

Cât priveşte atributul dispoziţiei, în raport de art. 868 alin. (2) C. civ., recurenta-reclamantă apreciază că acesta trebuie interpretat în sensul că are în vedere dispoziţia materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinaţiei lor.

Mai susţine recurenta-reclamantă că dispoziţiile legale anterior menţionate sunt aplicabile în prezenta cauză în considerarea normelor de drept intertemporal prevăzute la art. 6 alin. (6) noul C. civ., care prevăd că dispoziţiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Potrivit recurentei-reclamante, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 867 alin. (1) şi art. 868 alin. (2) noul C. civ., rezultă că dreptul de administrare, ca drept real corespunzător proprietăţii publice, poate lua naştere prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, permiţând titularului său să folosească şi să dispună material de bunul primit în administrare în condiţiile stabilite de lege sau de actul de constituire.

Astfel, prin hotărâre de Guvern, care reprezintă actul de constituire a dreptului de administrare, se stabileşte unilateral conţinutul acestui drept real, inclusiv în privinţa întinderii sale.

Având în vedere că determinarea conţinutului dreptului de administrare este în atribuţia exclusivă a celui care îl constituie, rezultă că acest drept real poate viza un bun, în materialitatea sa, fie integral, fie parţial.

În condiţiile în care prin H.G. nr. 1460/2006, recurentei-reclamante i-a fost dat în administrare imobilul din prezenta cauză, rezultă că aceasta este titulara unui drept de administrare al cărui conţinut, inclusiv în privinţa întinderii sale, a fost stabilit prin respectivul titlu.

Având în vedere temeiurile legale invocate mai sus, prin raportare la cele două contracte încheiate de părţi, recurenta-reclamantă apreciază că STAŢIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLA BRĂILA, titular al dreptului de administrare, a avut calitatea de a transmite dreptul de folosinţă asupra terenului către asocierea constituită cu A. S.R.L., iar în numele asocierii se putea obţine autorizaţia de construire.

Apreciază recurenta-reclamantă că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că, deşi dreptul de folosinţă este un drept real, titularul dreptului de administrare nu putea obţine autorizaţia de construire.

Potrivit recurentei-reclamante, titularul dreptului de administrare nu mai avea obligaţia de a obţine suplimentar de aprobarea obţinută de la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti" la data semnării contractului şi acordul titularului dreptului de proprietate asupra terenului la data formulării cererii de emitere a autorizaţiei de construire.

În această situaţie, recurenta-reclamantă apreciază că trebuia respinsă apărarea conform căreia au fost încălcate prevederile Legii nr. 50/1991, instanţa de fond reţinând în mod corect prevederile art. 1 alin. (1) conform căruia: "Autorizaţia de construire sau de desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil teren şi/sau construcţii, ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare".

Cu privire la art. 61 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 aprobate prin Ordinul nr. 839/12.10.2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, reţinut de instanţa de apel, conform căruia pe terenul aparţinând domeniului statului pot fi realizate, în interes privat, numai construcţii cu caracter provizoriu autorizate în condiţiile legii, recurenta-reclamantă precizează că există o strânsă legătură între conceptul de interes privat şi conceptul de interes public.

Definirea conceptului de interes privat permite delimitarea acestuia de interesul public, dar şi identificarea unor mecanisme/prevederi legale prin care acest interes să fie protejat.

În România, legiuitorul nu defineşte expres ce reprezintă interesul privat. Potrivit art. 602 din C. civ. "Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat. Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul părţilor".

Mai precizează recurenta-reclamantă că în doctrină este definit interesul privat ca fiind interesul protejat legal care aparţine indivizilor sau grupurilor sociale, în acelaşi sens fiind interesele unui cetăţean individual (individ), familie, grup de cetăţeni, o organizaţie care nu aparţine sferei publice.

Recurenta-reclamantă precizează că STAŢIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA este o unitate de interes public subordonată Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti" Bucureşti, care la rândul său este subordonată Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, conform H.G. nr. 727/2019.

În raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 4 din H.G. nr. 727/2019 şi de cele ale contractelor de asociere în participaţiune, recurenta-reclamantă arată că scopul a fost de cercetare în domeniul agriculturii ameliorative şi al tehnologiilor de cultura plantelor de câmp şi furaje, producerea de seminţe din categorii biologice superioare la culturi de câmp şi furaje şi producerea şi creşterea animalelor de rasă pentru reproducţie pentru asigurarea sprijinirii şi îndrumării efective a agricultorilor din zona deservită, precum şi pentru desfăşurarea în zona de influenţă a unei agriculturi performante care să răspundă cerinţelor tehnice, economice şi de productivitate ale economiei de piaţă.

Recurenta-reclamantă face trimitere şi la art. 45 din Legea nr. 45/2009 care prevede:

"1) Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi instituţiile de învăţământ agricol şi silvic îşi pot realiza obiectivele de investiţii specifice şi valorificarea rezultatelor cercetării acestora, în condiţiile reglementate de Codul comercial cu privire la asocierea în participaţiune şi de Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pe terenurile pe care le au în administrare, potrivit legii".

Mai precizează recurenta-reclamantă că la baza semnării contractului nr. x/2006 s-a aflat planul de afaceri ce constituie anexă a contractului, că acesta reprezintă un studiu complex elaborat în vederea începerii afacerii, modernizării tehnologiei de lucru prin "efectuarea unor investiţii", pentru ca la pct. 4. Proiectarea (evaluarea) activităţii viitoare să se indice necesitatea "realizării unor spatii corespunzătoare de păstrare" pentru producţia de sămânţă.

Recurenta-reclamantă arată că, potrivit structurii organizatorice a S.C.D.A. Brăila la data de 01.01.2023, la punctul de lucru A. se afla atât B. nr. 1, cât şi Laboratorul de Agrofitotehnia culturilor pe solurile zonale, din plaşele foto anexate recursului putând fi observat stadiul de degradare în care au fost lăsate toate spaţiile de cercetare după data rezilierii contractelor şi predării construcţiilor.

Recurenta-reclamantă susţine că nici aceasta, nici Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Brăila nu avea obligaţia obţinerii unui alt acord suplimentar de la statul român, prin instituţiile sale, în condiţiile în care prin planul de afaceri şi prin contract erau deja stabilite ca obiective aceste investiţii în noi spaţii de depozitare, pentru care avea acordul de obţinere a autorizaţiilor şi avizelor necesare.

O altă critică vizează faptul că soluţia dată de instanţa de apel cererii deduse judecăţii este nelegală, în condiţiile în care pentru analizarea cauzei instanţa de apel a reluat toată procedura de verificare a investiţiilor realizate asupra imobilelor aduse în asociere şi a celor nou ridicate prin dispunerea efectuării unei alte expertize tehnice de către un expert tehnic care nu deţinea toate competenţele necesare pentru a putea exprima un punct de vedere ştiinţific legal.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a respins solicitarea sa de numire a unui expert care să deţină competenţe în rezistenţa construcţiilor şi a desemnat un expert în specializarea construcţii civile, industriale şi agricole şi evaluarea proprietăţii imobiliare.

Mai mult, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, expertul, cu ocazia răspunsului la obiecţiunile sale a adus la cunoştinţă instanţei că nu deţine competenţe pentru a răspunde obiectivului referitor la starea drumurilor expertizate, însă instanţa, şi de această dată a respins solicitările sale de desemnare a unui expert cu competenţe care să se poată pronunţa din punct de vedere tehnic asupra investiţiilor sale.

În această situaţie, apreciază că instanţa a încălcat prevederile legale, neavând o bază ştiinţifică pentru aplicarea măsurilor juridice privind determinarea valorii rămase neamortizate.

Mai mult, recurenta-reclamantă susţine că instanţa nu a fost consecventă în aplicarea raţionamentului juridic pentru care a admis unele cheltuieli pentru investiţiile realizate şi a respins altele, criteriul aplicat fiind, fie existenţa autorizaţiei de construire, fie interesul apreciat de instanţă. Astfel, pentru unele lucrări de investiţii pentru care erau obţinute autorizaţii de construire pe numele unei alte societăţi din grup ce ulterior a facturat către Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Brăila investiţiile efectuate nu a admis obligarea la plata valorii rămase neamortizate, iar pentru alte lucrări efectuate fără autorizaţie, pe care însă instanţa le-a apreciat necesare şi utile, a admis solicitarea sa de obligare a pârâtei la plata valorii rămase neamortizate.

Recurenta-reclamantă arată că, analizând fiecare obiectiv în parte, la pag. 44-47 din decizie, instanţa în mod nelegal a apreciat asupra investiţiilor prin raportare la asigurarea condiţiilor de utilizare a imobilelor, aceasta situaţie fiind verificată de către expert la o perioada de 7 ani de la data la care a eliberat aceste clădiri, neavând astfel posibilitatea de a le întreţine în continuare aşa cum a făcut-o pe perioada de derulare a contractului nr. x/2006. După încetarea contractului, STAŢIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a abandonat întregul imobil, acesta neavând pază şi nefiind utilizat nici în prezent, situaţie care a dus la degradarea sa, însă nu din culpa recurentei-reclamante.

Cu privire la contractul de asociere în participaţiune nr. 1258/2010, recurenta-reclamantă arată că soluţia este nelegală, în condiţiile în care instanţa de apel a dispus compensarea între două obligaţii având temeiuri diferite, fără să existe o solicitare pe cale de cerere reconvenţională a intimatei-pârâte.

Recurenta-reclamantă arată că suma solicitată reprezenta valoarea rămasă neamortizată, iar suma analizată de instanţa de apel în temeiul expertizei efectuate reprezintă valoarea unei culturi recoltate, apreciată ca abuzivă de către intimata-pârâtă.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă apreciază că valoarea rămasă neamortizată, pe care a solicitat-o nu putea fi compensată în lipsa unei solicitări formulate în limite procedurale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA sunt următoarele:

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă arată că recursul este formulat exclusiv împotriva unora dintre considerentele în baza cărora a fost admisă excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2015 şi a autorizaţiei de construire nr. x/28.10.2015, fără a tinde la schimbarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate, precum şi împotriva deciziei civile nr. 105/A din 30 martie 2023, în ceea ce priveşte soluţia prin care a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată la plata de despăgubiri în cuantum de 417.320 RON, în temeiul contractului de asociere în participaţiune nr. x/22.02.2006.

În ceea ce priveşte unele dintre considerentele reţinute pentru admiterea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2015 şi a autorizaţiei de construire nr. x/28.10.2015, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi a încălcat/a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, în soluţionarea excepţiei, instanţa de apel a reţinut la pag. 40 din decizia atacată că este nefondată afirmaţia sa conform căreia autorizaţiile de construire au fost emise în mod nelegal, având ca titular pe societatea A. S.R.L., considerând că, potrivit art. 5.1.2 lit. e) din contractul de asociere în participaţiune nr. 691/2006, reclamanta avea obligaţia de a obţine aprobările, avizele şi autorizaţiile pentru funcţionarea asociaţiei în conformitate cu cerinţele reglementărilor în vigoare, iar conform art. 44 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, solicitarea emiterii unei autorizaţii de construire poate avea loc şi prin împuternicit.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că aprobările, avizele şi autorizaţiile prevăzute la art. 5.1.2 lit. e) din contract privesc exclusiv funcţionarea asociaţiei, nicidecum nu privesc operaţiunile de demolare sau construire a imobilelor, astfel că intimata-reclamantă nu avea dreptul de a solicita autorizaţiile de construire.

În al doilea rând, dispoziţiile de drept material care au fost greşit aplicate şi interpretate de instanţa de apel, sunt reprezentate de art. 44 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, în raport de care recurenta-pârâtă arată că instanţa a ajuns la concluzia că solicitarea emiterii autorizaţiei se poate face prin orice împuternicit persoană juridică în numele titularului dreptului real asupra imobilului.

În realitate, în opinia recurentei-pârâte, dispoziţiile legale prevăd faptul că solicitarea emiterii unei autorizaţii se poate face de către un împuternicit persoană juridică numai dacă aceasta are în obiectul de activitate managementul sau proiectarea lucrărilor de construcţii.

În cauză, solicitantul a fost A. S.R.L., prin C., nicidecum asociaţia, prin A. S.R.L., deci intimata- reclamantă a acţionat în nume propriu, nu în calitate de împuternicit al titularului unui drept real asupra imobilului. În acelaşi mod a fost solicitată şi modificarea autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2015, respectiv de A. S.R.L., în nume propriu, fără nicio menţiune despre asociaţie.

Oricum, chiar dacă s-ar presupune că a solicitat emiterea autorizaţiei în calitate de împuternicit al asociaţiei, pentru a putea face acest lucru ar fi trebuit, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, să aibă în obiectul de activitate managementul sau proiectarea lucrărilor de construcţii, condiţie pe care instanţa nu a analizat-o, aplicând în mod greşit dispoziţiile legale indicate mai sus.

În plus, potrivit recurentei-pârâte, instanţa a omis condiţia existenţei unei împuterniciri din partea titularului dreptului real, care în cazul de faţă nu se verifică, de vreme ce asociaţia nu a împuternicit pe A. S.R.L. să solicite autorizaţiile de construire.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că autorizaţiile de construire au fost emise în mod nelegal, având ca titular societatea A. S.R.L.

Un alt motiv de casare invocat vizează faptul că, în raport de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele instanţei sunt contradictorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanţa a reţinut la pag. 40 din decizie că, potrivit art. 44 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, solicitarea emiterii unei autorizaţii de construire poate avea loc şi prin împuternicit, susţinând ideea că A. S.R.L. a acţionat în calitate de împuternicit al Asociaţiei. Or, pentru a fi valabilă această ipoteză, în opinia recurentei-pârâte, se impune ca cel care a împuternicit pe A. S.R.L. să poată obţine şi în nume propriu autorizaţiile, condiţie care nu se verifică, exact cum a reţinut şi instanţa la pag. 39 din decizie.

Aşadar, iniţial instanţa a reţinut că niciuna dintre părţi nu era titulara unui drept care să permită solicitarea emiterii unei autorizaţii de construire, astfel că nu putea fi transmis un astfel de drept către Asociaţie, iar la următoarea pagină din decizie, în mod contradictoriu, a reţinut că A. S.R.L. a acţionat în calitate de împuternicit al Asociaţiei.

Recurenta-pârâtă invocă şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a reţinut la pag. 40 din decizie că este neîntemeiată afirmaţia sa prin care a susţinut că autorizaţiile de construire au fost emise după rezilierea contractelor, de vreme ce sentinţa civilă prin care s-a dispus rezilierea nu era definitivă la data de emiterii autorizaţiilor.

În opinia recurentei-pârâte, acest considerent a fost reţinut cu încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 430 C. proc. civ., deoarece prin sentinţa civilă nr. 6131/29.12.2014, pronunţată de Judecătoria Brăila, s-a dispus rezilierea contractelor de asociere în participaţiune nr. 691/2006 şi 1258/2010, ceea ce înseamnă că, începând cu data de 29.12.2014, în temeiul art. 430 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească prin care s-a reţinut lipsa existenţei unui dreptului real asupra imobilului se impunea cu autoritate de lucru judecat provizorie.

Mai precizează recurenta-pârâtă că ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 6131/29.12.2014, respectiv la data de 12.05.2015, a fost emisă autorizaţia de construire nr. 28 privind construirea halei multifuncţionale, iar la data de 28.10.2015 a fost emisă autorizaţia de construire nr. 89, prin care a fost modificată autorizaţia de construire nr. x/12.05.2015.

La data de 17.12.2015, Tribunalul Brăila a pronunţat decizia nr. 299/17.12.2015, prin care a menţinut soluţia pronunţată de Judecătoria Brăila, deci s-a consolidat efectul provizoriu al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 6131/29.12.2014.

Aşadar, atât la momentul depunerii cererilor pentru emiterea autorizaţiilor, cât şi la momentul emiterii celor două autorizaţii, soluţia de reziliere a contractelor de asociere se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie, ceea ce înseamnă că nu era îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991.

În concluzie, instanţa trebuia să dea eficienţă autorităţii de lucru judecat (chiar dacă aceasta era provizorie) şi să reţină în cadrul considerentelor că autorizaţiile de construire au fost emise după rezilierea contractelor de asociere.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a dispus în mod nelegal admiterea în parte a acţiunii şi obligarea sa la plata despăgubirilor în cuantum de 417.320 RON în baza contractului de asociere în participaţiune nr. 691/2006.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanţa a reţinut la pag. 42 din decizie că, potrivit probelor administrate în cauză, intimata-reclamantă nici nu a făcut dovada ţinerii evidenţei contabile potrivit obligaţiilor ce îi reveneau prin contract şi nici nu a realizat investiţiile pretinse cu acordul consiliului de administraţie.

De asemenea, a reţinut şi faptul că intimata-reclamantă are dreptul la plata contravalorii lucrărilor de investiţii cu condiţia să fi servit, în mod evident, scopului asocierii. În plus, instanţa a constatat că pentru investiţiile identificate pe terenul aparţinând societăţii pârâte şi care au servit scopului asocierii, apelanta-pârâtă nu va putea fi exonerată de plată contravalorii acestora, în caz contrar putându-se reţine îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia, chiar dacă în cauză aceste investiţii nu au fost efectuate în condiţiile stipulate în contract, întrucât au rămas în patrimoniul acesteia după încetarea contractului.

Analizând aceste considerente, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a reţinut faptul că trebuie să achite contravaloarea investiţiilor în temeiul unor presupuse obligaţii contractuale, chiar dacă aceste lucrări nu au fost realizate conform înţelegerii părţilor din contract pentru că, în caz contrar, s-ar putea reţine îmbogăţirea fără justă cauză, de vreme ce aceste investiţii ar fi rămas în patrimoniul său.

Deşi intimata-reclamantă a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri în temeiul unor dispoziţii contractuale, instanţa a admis în baza unei alte instituţii de drept, cu încălcarea limitelor învestirii şi fără a fi pusă în discuţia părţilor, încălcând, astfel dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) şi art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă.

Mai susţine recurenta-pârâta că hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa a reţinut la pag. 43 din decizie că pârâta nu poate fi exonerată de la plata, în temeiul art. 9.5 din contract, a contravalorii investiţiilor, dar a reţinut şi faptul că aceste investiţii nu au fost efectuate în condiţiile stipulate în contract.

Aşadar, pe de o parte, instanţa a reţinut că intimata-reclamantă a efectuat presupusele investiţii cu încălcarea prevederilor contractuale, deci este evident faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi obligată la plata de despăgubiri, iar, pe de altă parte, a reţinut că pârâta nu poate fi exonerată de la plata contravalorii investiţiilor, concluzia fiind în totală contradicţie cu primul considerent reţinut.

Recurenta-pârâtă expune detaliat aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la lucrările de investiţii şi concluzionează în sensul că, deşi pentru unele dintre construcţii (în mod eronat) singurul criteriu pentru care au fost considerate investiţii a fost existenţa autorizaţiei de construire, fără a fi luate în calcul alte circumstanţe, pentru alte lucrări, instanţa, în mod corect, a reţinut că existenţa autorizaţiei de construire şi faptul că aceste lucrări au fost executate pe terenul deţinut în administrare de pârâtă nu este de natură să conducă la concluzia ca reprezintă o investiţie.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a făcut distincţia dintre venituri şi fondurile proprii ale Asociaţiei, având o reprezentare greşită a fondurilor de care a dispus Asociaţia în ceea ce priveşte investiţiile, fapt cauzat de încălcarea dispoziţiilor legale privind definirea veniturilor în comparaţie cu fondurile proprii.

În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere la Secţiunea 2.1 pct. 9 alin. (2) din Anexa 1 la Reglementările Contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate: "veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori reduceri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor".

În speţă, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa a considerat că noţiunea de veniturile Asociaţiei este echivalentă cu cea de fondurile proprii ale Asociaţiei, ignorând definiţia veniturilor, astfel cum este redată supra, respectiv faptul că veniturile sunt în strânsă legătură cu activitatea economică desfăşurată, pe când fondurile proprii nu.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa, prin aplicarea dispoziţiilor legale din Reglementările Contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, ar fi trebuit să reţină faptul că lipsa beneficiilor din activitate nu înseamnă că Asociaţia nu a avut fonduri proprii, presupusele investiţii având ca sursă exact aceste fonduri.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit contractului, fondurile proprii ale Asociaţiei erau asigurate de către intimata-reclamantă.

Aşadar, considerând că Asociaţia nu a desfăşurat activitate care să producă beneficii economice (venituri) nu înseamnă că a fost lipsită de fonduri proprii, ci fondurile proprii au constat în contribuţia intimatei-reclamante, astfel cum părţile au stabilit în cadrul contractului, iar tocmai din aceste sume au fost realizate investiţiile invocate de reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA sunt următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. x/12.05.2015 şi a autorizaţiei de construire nr. x/28.10.2015, recurentul-pârât arată că hotărârea recurată este nelegală şi neîntemeiată, fiind pronunţată pe baza unor motive contradictorii şi cu încălcarea, respectiv greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial aplicabile în cauză, în mod special cu încălcarea prevederilor art. 551, art. 1949 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Recurentul-pârât arată că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 50/1991, "autorizaţia de construire sau desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil şi/sau construcţii, ori a unui alt act care conferă dreptul de construire sau desfiinţare".

Din interpretarea raţională şi teleologică a art. 1 din Legea nr. 50/1991, rezultă că autorizaţia de construire se poate obţine şi pe baza unui alt act care conferă dreptul de construire.

Or, din lecturarea hotărârii atacate se poate constata că instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale reţinute, respectiv art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Astfel, instanţa de apel, în mod nelegal, s-a limitat în a analiza excepţia de nelegalitate doar sub aspectul existenţei titlului de proprietate, fără a avea în vedere că legiuitorul a prevăzut posibilitate obţinerii unei autorizaţii de construire şi în baza unui alt act care îi conferă acest drept.

Plecând de la acesta premisă a controlului judiciar doar sub aspectul existenţei sau nu a unui titlu de proprietate, recurentul-pârât arată că, în cauză, deşi instanţa de apel a reţinut, în principal, că potrivit legii, nu puteau fi emise autorizaţiile de construire, întrucât solicitantul acestora nu avea dreptul de a le obţine, totuşi în considerente a apreciat că reclamanta avea obligaţia de a obţine aprobările, avizele şi autorizaţiile pentru funcţionarea asociaţiei în conformitate cu cerinţele reglementărilor în vigoare (alin. (2), fila x din hotărâre).

De asemenea, deşi a reţinut că "dreptul de folosinţă este un drept real potrivit C. civ..", totuşi a apreciat succint că acest drept nu conferă dreptul de a obţine o autorizaţie de construire, întrucât cel care l-a transmis este titularul unui drept de administrare, fără însă a mai cerceta şi constata că asupra unei părţi din terenul pentru care s-a solicitat autorizaţia de construire intimata A. S.R.L. deţine un drept de proprietate, din totalul suprafeţei terenului, doar suprafaţa de 1,43 ha aparţinând S.C.D.A. Brăila, respectiv că obţinerea autorizaţiei de construire era de esenţa îndeplinirii obiectivelor din contractul de asociere în participaţiune.

Pornind de la raţionamentul contradictoriu al instanţei de apel, potrivit căruia "chiar dacă dreptul de folosinţă este un drept real potrivit C. civ., cel care l-a transmis este titularul unui drept de administrare ce nu îi conferă, potrivit legii speciale, dreptul de a obţine o autorizaţie de construire", ar însemna că, contractul de asociere dintre cele două părţi este nul, întrucât, văzând principalele efecte ale asocierii în participaţiune cât şi scopul/obiectivele inserate în cuprinsul contractului, S.C.D.A. nu avea posibilitate să aducă aport un bun asupra căruia are doar un drept de administrare.

Mai mult decât atât, raţionamentul instanţei contravine înţelegerii părţilor, în sensul în care prin contractul de asociere în participaţiune, intimata s-a obligat să obţină toate autorizaţiile/avizele necesare funcţionării acesteia şi îndeplinirii obiectivelor pentru care s-a încheiat acest contract.

Recurentul-pârât invocă şi prevederile art. 1.170, coroborat cu art. 1.270 C. civ., concluzionând în sensul că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că intimata A. S.R.L. nu avea dreptul de a obţine autorizaţia de construire, respectiv că excepţia de nelegalitate este întemeiată.

Făcând trimitere la art. 1.949 şi la art. 1.953 alin. (3) din C. civ., recurentul-pârât susţine că printre principalele efecte ale contractului de asociere în participaţiune se numără obligaţia de aport, care reprezintă contribuţia fiecărui asociat după cum s-a stabilit prin contractul de asociere.

Prin urmare, instanţa de apel, în mod nelegal, nu a avut în vedere că nu este posibilă încheierea altor tipuri de contracte prin care să fie cedată folosinţa asupra bunurilor din domeniul public către societăţi comerciale private, decât în modalităţile expes prevăzute de lege.

De asemenea, instanţa de apel în mod greşit nu a avut în vedere că Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti, în subordinea căreia a fost înfiinţată Staţiunea de Cercetare Agricolă Brăila, şi care reprezintă statul român în relaţiile ştiinţifice în domeniile sale de activitate a avizat contractul de asociere în participaţiune.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora " (...) fiind proprietatea publică a statului, pe acesta nu putea fi edificată o contrucţie definitivă, cum este hala în discuţie, caracterul definitiv al acestuia rezultând atât din expertiza tehnică în construcţii efectuată în apel cât şi din menţiunile din cele două autorizaţii de construire", recurentul-pârât arată că în documentaţia tehnică aferentă documentaţiei autorizaţiei de construire nu se specifică caracterul permanet al halei multifuncţionale.

Mai mult, din probatoriile administrate în cauză, respectiv în expertiza tehnică judiciară se arată că lucrările de construire au fost realizate cu respectarea autorizaţiilor de construire şi cu respectarea prevederilor legale. Totodată, în expertiza tehnică judiciară se arată:

"construirea halei a fost pentru mărirea suprafeţelor de depozitare a produselor agricole, seminţelor şi materiale pentru preparare furaje în corelaţie cu prevederile "Planul de afaceri al Asociaţiei constituite de SCDA Brăila şi S.C. A. S.R.L. pe baza contractului de asociere în participaţiune nr. x/22.02.2006 privind proiectul de exploatare în participaţiune a spaţiilor şi terenului din perimetrul Punct de lucru A. şi a programelor de afaceri aferente contractelor ulterioare".

Cu privire la considerentul instanţei potrivit căruia, conform art. 61 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/12.10.2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, în condiţiile legii, pe terenurile aparţinând domeniului public persoanele fizice sau juridice pot realiza, în interes privat, numai construcţii cu caracter provizoriu, autorizate în condiţiile legii, pe amplasamente stabilite în baza reglementărilor documentaţiilor urbaniste, recurentul-pârât consideră că şi acesta este neîntemeiat, prevederile legale menţionate nefiind incidente în cauză, întrucât pe de o parte lucrarea nu a fost realizată în interes privat, iar pe de altă parte, această lucrare s-a realizat în beneficiul unei instituţii aparţinând statului român.

Argumentelor de mai sus li se poate adăuga şi interpretarea per a contrario din analiza cadrului normativ privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii ca nefiind identificat vreun impediment legal pentru autoritatea administrativă competentă de a elibera autorizaţia de construire dacă sunt îndeplinite toate cerinţele tehnice şi de urbanism.

În consecinţă, fără a aduce atingere dreptului de proprietate a statului român prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 50/1991, cât şi la art. 1.949 C. civ., autorizaţiile de construire au fost eliberate în mod legal, atât timp cât S.C. A. a făcut dovada că avea dreptul de a obţine autorizaţia de construire în baza contractului de asociere, aspect pe care instanţa de apel, în mod nelegal, l-a trecut cu vederea, limitându-se doar la analiza fracţionată a textului de lege incident în cauză.

Cu privire la admiterea apelului pe fondul cauzei, recurentul-pârât înţelege să critice decizia sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material în ceea ce priveşte obligarea sa la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 9.849,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, având în vedere calitatea pe care a avut-o în prezenta cauză, apreciază că nu se află în culpă procesuală, în acest sens nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cum în mod nelegal a dispus instanţa de apel.

Potrivit recurentului-pârât, lipsa culpei procesuale reiese chiar din considerentele hotărârii, în momentul în care însăşi instanţa retine că, deşi constată că autorizaţia de construire nu este legală, totuşi produce efecte juridice în continuare.

În consecinţă, nefiind o parte căzută în pretenţii, recurentul-pârât apreciază că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este vădit neîntemeiată.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 50/1991, la care a făcut referire în cuprinsul acesteia.

Pârâtul CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA a formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamantă şi de pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA.

A solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, în principal CA inadmisibil şi lipsit de interes, iar în subsidiar respingerea ca nefondat şi admiterea recursului reclamantei.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, pârâtul arată că, astfel cum s-au exprimat în mod constant instanţele de judecată, poate fi obiect al apelului/recursului doar dispozitivul sentinţei în condiţiile în care considerentele hotărârii au exclusiv rol de interpretare a dispozitivului şi deţin putere de lucru judecat doar prin dispozitivul pe care îl explică, excepţia fiind reprezentată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În speţă, pârâtul susţine că recurenta nu a dovedit, concret, nici care sunt problemele de drept dezlegate de instanţa de fond ce nu au legătură cu judecata, nici care ar fi dezlegările greşite date unor probleme de drept. De asemenea, nu se demonstrează nici care sunt acele constatări de fapt care o prejudiciază pe recurentă.

Potrivit pârâtului, singurul motiv invocat în promovarea recursului la considerentele dispozitivului sentinţei de apel prin care excepţia de nelegalitate a fost admisă constă în faptul că instanţa de apel a reţinut că autorizaţiile se pot solicita şi prin împuternicit, respectiv că unele susţineri invocate de S.C.D.A. Brăila sunt neîntemeiate.

Faţă de cele mai sus arătate, susţine că argumentele invocate de S.C.D.A. Brăila în cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi încadrate în cazurile prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. pentru a atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

În al doilea rând, pârâtul susţine că recurenta nu a făcut dovada interesului său în promovarea recursului la considerentele dispozitivului hotărârii din apel, prin care excepţia sa de nelegalitate a autorizaţiilor de construire nr. 89 şi nr. 28 a fost admisă, condiţie legală, necesară şi obligatorie, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei lipsei de interes.

Astfel, din motivele de recurs invocate de către S.C.D.A. Brăila rezultă că, deşi soluţia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi îi este favorabilă, recurenta este nemulţumită de considerentele sentinţei pronunţate a căror schimbare o solicită.

Pe fond, susţine netemeinicia recursului declarat de pârâtă.

În ceea ce priveşte recursul formulat de A. S.R.L., arată că aceasta invocă, faţă de soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate a autorizaţiilor de construire, aceleaşi critici pe care le-a susţinut/dezvoltat şi pârâtul în cererea sa de recurs, astfel că în situaţia dată, achiesează la acestea şi solicită admiterea lor în sensul casării sentinţei recurate, şi în rejudecare să se constate temeinicia încheierii Tribunalului Brăila din data de 09.10.2019, prin care s-a dispus respingerea excepţiei de nelegalitate a autorizaţiilor de construire nr. 28 şi nr. 89, ca neîntemeiată.

Cu privire la celelalte motive de recurs invocate de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 105/2023, având în vedere poziţia procesuală pe care instituţia Consiliul Judeţean Brăila o are în cadrul prezentei cauze, solicită admiterea acestora aşa cum au fost formulate.

Pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE SI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA, prin care a solicitat respingerea recursului.

Pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a formulat răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat respingerea ca lipsite de interes, respectiv ca neîntemeiate a apărărilor şi argumentelor invocate de CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA şi de A. S.R.L. prin întâmpinările formulate şi admiterea recursului pe care l-a declarat.

Pârâtul CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA şi admiterea recursului pe care l-a declarat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 iunie 2024, au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză, fiind fixat termen de judecată la 30 octombrie 2024.

La 29 octombrie 2024, recurentul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA a depus precizări prin care a arătat că deţine calitate procesuală pasivă numai cu privire la capătul de cerere incidental prin care s-a invocat excepţia de nelegalitate a autorizaţiilor de construire, prin urmare criticile sale privesc două aspecte: nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei de nelegalitate a celor două autorizaţii şi nelegalitatea soluţiei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

La 29 octombrie 2024, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise.

Prin încheierea din 30 octombrie 2024, pentru a da posibilitatea recurentei-pârâte STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA să ia cunoştinţă de conţinutul precizărilor depuse de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA, având în vedere şi acordul tuturor părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 221 C. proc. civ., s-a dispus amânarea judecării cauzei la 22 ianuarie 2025. S-a prorogat discutarea excepţiei tardivităţii precizărilor depuse de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA, invocată de recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA pentru termenul următor.

La 13 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a depus la dosar note scrise cu privire la precizările recurentului-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA.

Prin încheierea de şedinţă din 22 ianuarie 2025, instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunţarea cauzei la data de 5 februarie 2025, iar ulterior la 12 februarie 2025.

La 3 februarie 2025, recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA a depus la dosar concluzii scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele care urmează:

Prioritar se impune a se arăta că, pentru o judecată unitară, Înalta Curte va analiza recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi recursul declarat de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA din perspectiva criticilor referitoare la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la excepţia de nelegalitate a autorizaţiilor de construire nr. x/12.05.2015 şi, respectiv, nr. 89/28.10.2015.

Totodată, faţă de precizările depuse de recurentul-pârât CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA la 29 octombrie 2024 şi combătute de recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA prin concluziile depuse la dosar la 13 ianuarie 2025, Înalta Curte arată că limitele învestirii, în care va fi efectuată analiza instanţei, sunt cele trasate prin motivele de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs formulată de recurentul-pârât.

Analizând decizia recurată, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la excepţia de nelegalitate a autorizaţiilor de construire nr. x/12.05.2015 şi, respectiv nr. 89/28.10.2015, Înalta Curte reţine că analiza efectuată de Curte este incompletă.

Dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. impun ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept ale cauzei.

Astfel, obligaţia instanţei este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel a reţinut că pârâta a transmis asocierii folosinţa asupra unui teren pentru care deţinea dreptul de administrare, fapt ce nu îi conferea calitatea de a obţine o autorizaţie de construire şi, că, mai mult decât atât, terenul fiind proprietatea publică a statului, nu se putea autoriza efectuarea unei construcţii definitive pe acesta, fără acordul titularului dreptului.

Totodată, în raport de art. 61 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/12.10.2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, instanţa de apel a arătat că, pe terenurile aparţinând domeniului public, persoanele fizice sau juridice pot realiza, în interes privat, numai construcţii cu caracter provizoriu, autorizate în condiţiile Legii, pe amplasamente stabilite în baza reglementărilor documentaţiilor urbanistice aprobate.

Înalta Curte reţine că Staţiunea de Cercetare, Dezvoltare Agricolă Brăila este organizată şi funcţionează în temeiul Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Şişeşti", modificată şi completată prin Legea nr. 147/2004, acte normative care arată în art. 7 alin. (1) că unităţile de cercetare - dezvoltare prevăzute în anexe se reorganizează ca instituţii publice cu personalitate juridică.

Ulterior, prin art. 1 din H.G. nr. 1460 din 18 octombrie 2006 se stabileşte înfiinţarea staţiunilor de cercetare-dezvoltare agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp, prevăzute în anexe (între care şi Staţiunea de Cercetare, Dezvoltare Agricolă Brăila), ca instituţii publice cu personalitate juridică, finanţate potrivit prevederilor legale din venituri proprii, în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu - Şişeşti", actul normativ conţinând întreaga procedura de înfiinţare.

Totodată, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din H.G. nr. 727/2019, "Se reorganizează Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Brăila, cu sediul în municipiul Brăila, judeţul Brăila, în instituţie de drept public organizată ca instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti", având ca obiect principal activitatea de cercetare-dezvoltare în domeniul culturii plantelor de câmp, astfel cum reiese din art. 3 alin. (1).

În ceea ce priveşte realizarea unor proiecte şi lucrări în domeniul agricol, art. 4 din H.G. nr. 727/2019 dispune în sensul că Staţiunea se poate asocia cu alte unităţi de cercetare-dezvoltare de interes public sau privat, cu instituţii de învăţământ acreditate şi cu operatori economici din ţară sau străinătate, potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 45/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte reţine că analiza instanţei de apel din perspectiva posibilităţii titularului dreptului de administrare de a obţine autorizaţia de construire este incompletă, câtă vreme aceasta a omis a stabili, în raport de prevederile H.G. nr. 727/2019, consecinţele juridice ce rezultă din caracterul pârâtei de instituţie de drept public organizată ca instituţie publică cu personalitate juridică.

Totodată, deşi instanţa de apel a identificat terenurile cu privire la care asociatul secund - pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA - s-a obligat să transfere în favoarea Asociaţiei dreptul de folosinţă, nu a expus niciun argument pentru care a reţinut că, în realizarea construcţiei, interesul este unul privat, limitându-se la a arăta că, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/12.10.2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, pe terenurile aparţinând domeniului public, persoanele fizice sau juridice pot realiza, în interes privat, numai construcţii cu caracter provizoriu.

Înalta Curte arată că se impune ca instanţa de apel, în raport de actele normative indicate mai sus, precum şi de prevederile contractelor de asociere în participaţiune şi a anexelor la acestea, să stabilească dacă recurenta-pârâtă, titular al dreptului de administrare, a transmis Asocierii dreptul de folosinţă asupra unui teren cu privire la care deţinea calitatea de a obţine autorizaţia de construire şi dacă interesul urmărit este privat sau public.

Continuând analiza motivelor de recurs dezvoltate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că s-a invocat nelegalitatea deciziei de apel şi pentru că instanţa a validat proba cu expertiza întocmită de către un expert care nu deţinea competenţele necesare pentru a putea exprima un punct de vedere ştiinţific în mod legal.

Înalta Curte reţine că în apel, faţă de nota de probatorii formulată de apelanta-pârâtă, Curtea, prin încheierea de şedinţă din 3 iunie 2020, a admis proba cu expertiza tehnică în construcţii şi proba cu expertiza contabilă, stabilind obiectivele acestora.

Prin încheierea de şedinţă din 10 iunie 2020, a fost desemnat ca expert D., specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole, expert care a întocmit raportul de expertiză în cauză şi cu privire la care, atât apelanta-pârâtă, cât şi intimata-reclamantă au formulat obiecţiuni.

Prin răspunsul la obiecţiuni formulat de expertul desemnat, acesta a precizat că, în ceea ce priveşte hala metalică, este necesară opinia unui expert structurist atestat MLPAT în domeniul structuri metalice, iar cu privire la drumul de exploatare şi la platforma de 4.800 mp, a arătat că nu este atestat în specialitatea drumuri, motiv pentru care opiniile exprimate în raportul de expertiză se limitează la nivelul cunoaşterii generale a acestor domenii.

În raport de răspunsul la obiecţiuni formulat de expert, apelanta-pârâtă a solicitat, cu privire la hala metalică, suplimentarea probatoriului cu opinia unui expert structurist atestat MLPAT în domeniul A2 - structuri metalice, iar în ceea ce priveşte platforma de 4.800 mp. a arătat că înţelege să lase la aprecierea instanţei oportunitatea numirii unui expert în specialitatea drumuri.

Prin încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2021, instanţa de apel a respins solicitarea de efectuare a unei noi expertize de către un expert structurist, acordând termen în vederea expunerii punctului de vedere de către expert, atât cu privire la solicitările instanţei, cât şi cu privire la obiectivele stabilite şi în raport de care acesta şi-a declinat competenţa, referitoare la hala metalică şi la cele două drumuri.

La data de 8 noiembrie 2021 au fost depuse la dosar de către expertul desemnat completările la răspunsul la obiecţiuni, solicitarea apelantei-pârâte ca expertul să completeze acest răspuns fiind respinsă de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 330 alin. (1) şi art. 331 alin. (2) C. proc. civ., atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor sau din oficiu, unul sau 3 experţi, stabilind prin încheiere obiectivele asupra cărora aceştia urmează să se pronunţe şi termenul de efectuare a expertizei. Aşadar instanţa poate să dispună efectuarea unei expertize, ori de câte ori este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt ce necesită anumite cunoştinţe de specialitate.

Reiese, în raport de dispoziţiile procedurale anterior arătate că obiectul expertizei îl constituie împrejurările de fapt asupra cărora expertului i se cere să îşi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul acţiunii şi ajută la soluţionarea acesteia.

Se impune a se mai arăta şi faptul că, în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, "(1) Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată. (2) Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti".

Înalta Curte reţine că, în stabilirea cuantumului investiţiilor, instanţa de apel a valorificat concluziile expertizei, dându-le semnificaţie în planul stării de fapt, deşi expertul desemnat nu deţinea competenţele necesare efectuării expertizei. Or acest fapt constituie o încălcare a dispoziţiilor procedurale anterior menţionate, câtă vreme expertul desemnat de instanţă a efectuat raportul de expertiză în specialităţi pentru care nu este atestat.

Ca atare, validarea de către instanţa de apel a opiniilor expertului cu privire la hala metalică şi la cele două drumuri s-a făcut încălcarea dispoziţiilor ce reglementează probaţiunea judiciară.

Reţinându-se nelegalitatea deciziei instanţei de apel ca urmare a incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte arată că nu se mai impune a fi analizate celelalte motive invocate atât de recurenta-reclamantă, cât şi de recurentul-pârât, în memoriile de recurs.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA, Înalta Curte va analiza prioritar criticile de nelegalitate ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a principiilor fundamentale ale procesului civil.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Înalta Curte arată că principiul disponibilităţii este specific procesului civil.

Potrivit art. 9 alin. (2) Cod procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Reiese, în raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate că, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părţile, obiectul şi cauza acesteia, precum şi a fazelor şi etapelor sale.

Se impune a se arăta, de asemenea, că potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, efectul devolutiv al apelului constând în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecării în această cale de atac litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă.

Una dintre limitele efectului devolutiv este, însă, determinată de ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe - tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, apelul reprezintă un mijloc procedural de continuare a procesului, iar nu unul de dezvoltare a cadrului procesual. Ca atare, acest cadru, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor rămâne cel care a fost stabilit înaintea primei instanţe.

Articolul 478 alin. (3) C. proc. civ.. statuează în mod expres că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Aşadar, pe lângă calitatea părţilor, în apel nu se poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, respectiv cauza actului de procedură ce are această natură juridică.

Sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu permite ca acesta să fie schimbat în apel, neputând fi formulate pretenţii care nu au fost supuse judecăţii primei instanţe.

Totodată, prevederile art. 479 Cod procedură civilă obligă instanţa de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu.

În speţa de faţă, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, această concluzie fiind susţinută şi de temeiul de drept invocat de către reclamantă în susţinerea demersului său judiciar, respectiv art. 969 C. civ.

Analizând decizia recurată, reiese că instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte investiţiile care au fost identificate pe terenul aparţinând societăţii pârâte şi care au servit scopului asocierii, aceasta nu va putea fi exonerată de plata contravalorii lor, în temeiul art. 9.5 din contract, în caz contrar putându-se reţine îmbogăţirea sa fără justă cauză. A mai apreciat instanţa de apel că, deşi investiţiile nu au fost efectuate în condiţiile stipulate în contract, obligaţia de plată a contravalorii acestora îi incumbă pârâtei, întrucât au rămas în patrimoniul său după încetarea contractului.

Înalta Curte subliniază că instanţa era obligată să statueze numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii, fără a putea depăşi, cu excepţiile prevăzute de lege, cadrul procesual stabilit de acestea. Ca atare, fiind învestită cu o acţiune în temeiul răspunderii civile contractuale, nu putea extinde sfera analizei din perspectiva unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la schimbarea cadrului procesual sub aspectul cauzei şi obiectului, fapt ce contravine prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi constituie o încălcare a principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi, respectiv, de art. 22 alin. (6) Cod procedură civilă.

Constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce impune casarea hotărârii, Înalta Curte arată că nu mai poate face obiectul analizei restul criticilor şi argumentelor expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea recursului declarat.

Înalta Curte va trimite cauza spre o nouă judecată, pentru soluţionarea căii de atac în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi a temeiului de drept invocat şi în funcţie de aplicarea dispoziţiilor legale incidente. Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată şi să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenţii-pârâţi STAŢIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE AGRICOLĂ BRĂILA şi CONSILIUL JUDEŢEAN BRĂILA împotriva deciziei civile nr. 105/A din 30 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 105/A din 30 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.