Military court martial jurisdiction over a service member's civil liability for negligence

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 5 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 341.775,36 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 9 iunie 2020 şi nr. 123599 din 11 iunie 2020, şi a sumei de 12.245,76 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate de la data scadenţei debitului principal în sumă de 211.498,41 RON aferent facturii nr. x din 9 iunie 2020, până la data de 2 februarie 2021, precum şi contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1.535 C. civ., art. 95 pct. 1, art. 107 alin. (1) şi ale art. 194 şi următoarele C. proc. civ.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a art. 7 alin. (7).2 din contractul nr. x din 12 august 2015, astfel cum a fost completat prin art. 5 din actul adiţional nr. x din 19 septembrie 2019, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 235 din 29 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata sumelor de bani pretinse de reclamantă.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtă.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 8.395,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, în considerarea menţiunii din dispozitivul hotărârii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, cale extraordinară de atac ce a fost respinsă ca inadmisibilă, prin decizia nr. 16 din 28 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de la comunicarea căreia a curs termenul pentru exercitarea apelului, conform art. 457 alin. (3) C. proc. civ.

3. La 27 martie 2024, pârâta B. S.R.L. a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024.

Prin decizia nr. 234 din 26 iunie 2024, pronunţată de această instanţă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 10.065,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Împotriva acestei decizii pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea situaţiei de fapt, a istoricului litigiului şi a unui extras al clauzelor contractului x din 12 august 2015, reluând majoritatea criticilor din apel, recurenta a susţinut că prin decizia atacată s-a încălcat principiul consensualismului, reglementat de art. 1.178 C. civ.

Sub acest aspect, s-a argumentat că în cauză nu sunt incidente nicio eroare umană pertinentă strecurată în aplicaţia C., şi nici prevederile art. 15 alin. (15).1 din contract ori ale Regulamentului privind furnizarea gazelor naturale la clienţii finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/2016, întrucât părţile au ajuns la un acord tacit, ulterior încheierii actului adiţional nr. x din 19 septembrie 2019, prin care s-a stabilit noul preţ contractual în cuantum de 107 RON/MWh.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi prin prisma încălcării regulilor de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266, art. 1.268 alin. (2) şi art. 1.272 C. civ., susţinând că în mod greşit a fost obligată la plata sumei de 211.498,41 RON, conform facturii nr. x din 9 iunie 2020, în condiţiile în care din voinţa reală şi concordantă a părţilor rezultă că modificarea preţului de vânzare a gazelor prin ultimul act adiţional a inclus serviciile de transport şi de distribuţie, astfel că această sumă este mai mare decât cea negociată şi stabilită prin actul adiţional nr. 6.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, titulara memoriului de recurs a mai susţinut că instanţa de apel, constatând că factura care cuprinde debitul principal conţine toate elementele obligatorii, a încălcat prevederile art. 1.270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor, deşi, de fapt, aceasta nu prevede perioada de facturare şi denumirea fiecărei obligaţii de plată.

A mai susţinut autoarea căii de atac că prin hotărârea atacată au fost încălcate dispoziţiile art. 1.350 C. civ., arătându-se că instanţa de apel nu a efectuat o analiză concretă privind îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale, având în vedere că societatea B. S.R.L. nu a comis nicio faptă ilicită, deoarece acesteia nu îi revenea nicio obligaţie valabilă, rezultând că nici celelalte condiţii ale răspunderii contractuale nu erau îndeplinite în cauză.

Decizia instanţei de apel a fost criticată şi din cauza încălcării dispoziţiilor art. 1.269 C. civ., recurenta-pârâtă susţinând că actul juridic încheiat între părţi are natura juridică a contractului de adeziune, iar denunţarea unilaterală a contractului a fost întemeiată pe clauza de la art. 9.3, nu pe dispoziţiile art. 7.2 introdusă prin actul adiţional nr. x, care nu a fost negociată de părţi, astfel cum rezultă din corespondenţa purtată între acestea.

S-a mai susţinut că art. 7 alin. (7).2 din contract este o clauză neuzuală, care nu produce efecte juridice, fiind considerată nescrisă, conform art. 1.203 C. civ., normă care a fost încălcată prin decizia recurată, întrucât această prevedere contractuală nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către recurenta-pârâtă, ceea ce are drept consecinţă inversarea sarcinii probei a pretinselor negocieri.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel, arătând că în etapa procesuală anterioară au fost încălcate dispoziţiile art. 1.247 C. civ. şi ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

Dezvoltând această critică, s-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 72/2013 nu sunt incidente în cauză, întrucât pârâta nu are calitate de creditor, acest considerent fiind apreciat ca fiind irelevant de către autoarea recursului, care a invocat calitatea sa de client îndreptăţit la despăgubiri în cazul în care se constată existenţa unei clauze abuzive lovită de nulitate absolută, cum este cea introdusă prin actul adiţional nr. x, raportat la scopul adoptării acestui act normativ.

În completarea aceleiaşi teze, s-a susţinut că intimata-reclamantă a abuzat de poziţia dominantă pe care o are în raport cu recurenta-pârâtă, iar, raportat la prevederile art. 143 alin. (1) lit. g) şi art. 145 alin. (4) lit. h) din Legea nr. 123/2013, se poate constata că dispoziţiile art. 7.2, completat prin art. 5 din ultimul act adiţional, contravin dreptului clientului final de a denunţa, cu titlu gratuit, fără a fi obligat la o contraprestaţie, contractul de furnizare a gazelor naturale, cu condiţia acordării termenului de preaviz de 21 de zile, care a fost respectată de cumpărătoare.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, pentru motivele reţinute în practicaua acestei decizii, iar după acordarea cuvântului în dezbateri, în cadrul cărora recurenta-pârâtă şi-a menţinut solicitarea privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar intimata-pârâtă a precizat că le va solicita pe cale separată, cauza a fost reţinută în pronunţare asupra recursului.

5. Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, recuranta-pârâtă B. S.R.L. şi-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că primul motiv de casare pe care recurenta şi-a întemeiat calea de atac este invocat formal, fiind doar enunţat, fără a fi relevate elemente concrete care să atragă o examinare în recurs din această perspectivă, în absenţa dezvoltării corespunzătoare a vreunei critici întemeiate pe această dispoziţie legală.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, care urmează a fi analizat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depăşesc cadrul examinării recursului, vor fi înlăturate.

O primă critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la încălcarea de către instanţa de apel a principiului consensualismului, prevăzut de art. 1.178 C. civ., susţinându-se că, ulterior încheierii actului adiţional nr. x din 19 septembrie 2019, între părţi a intervenit înţelegerea tacită, prin care s-a stabilit preţul contractual de 107 RON/MWh, nu cel de 117,90 RON.

În legătură cu această chestiune, instanţa de apel a reţinut că prin art. 3 din ultimul act adiţional încheiat între părţi s-a convenit ca preţul fix şi garantat al gazelor naturale furnizate să fie de 117.90 RON/MWh, pentru perioada 1 octombrie 2019 - 30 septembrie 2020, acceptând ca pertinentă apărarea pârâtei conform căreia noul preţ nu a fost setat în aplicaţia pentru gestionarea contractelor de furnizare. În acelaşi sens, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 15 alin. (15).1 din contract şi Regulamentului privind furnizarea gazelor naturale la clienţii finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/2016, privind necesitatea ca orice modificare sau completare a contractului să îmbrace forma scrisă.

Principiul consensualismului este reglementat de art. 1.178 C. civ., care are denumirea marginală "libertatea formei", stabilind regula generală potrivit căreia simplul acord de voinţe al părţilor este suficient pentru a se considera că între acestea a intervenit o convenţie valabilă, însă, aceeaşi normă instituie şi excepţia corelativă a situaţiei în care însăşi legea impune o anumită formă pentru încheierea actului juridic.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect norma legală a cărei încălcare se invocă, întrucât, în virtutea principiului forţei obligatorii, prevăzut de art. 1.270 alin. (1) C. civ., contractul încheiat între părţi are putere de lege, iar pentru a completa sau modifica legea lor, părţile erau obligate, chiar în temeiul clauzelor convenite de acestea şi a dispoziţiilor speciale privind contractele de furnizare a gazelor naturale, să dea înţelegerii forma scrisă, având în vedere incidenţa în cauză a situaţiei care constituie excepţia de la regula încheierii contractului doar prin întrunirea acordului de voinţe al părţilor.

În concluzie, această critică nu este fondată, şi va fi înlăturată ca atare.

Prin cererea de recurs s-a criticat decizia recurată pe motiv că instanţa de apel ar fi încălcat regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266, art. 1.268 alin. (2) şi art. 1.272 C. civ., fiind nesocotită voinţa reală şi concordantă a părţilor, care au avut în vedere la stabilirea preţului contractual, prin actul adiţional nr. x, inclusiv contravaloarea serviciilor de transport şi distribuţie a gazelor naturale.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că art. 3 din ultima înţelegere scrisă a părţilor nu prevede că preţul gazelor naturale include tarifele a căror excludere este susţinută de pârâtă, deoarece atunci când s-a dorit includerea acestora în preţul gazelor furnizate, acest aspect a fost prevăzut în mod expres.

În legătură cu această critică, reluată în recurs, Înalta Curte constată că ceea ce se contestă, de fapt, în această etapă procesuală, este interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor din contractul încheiat între părţi, astfel cum a fost modificat, şi nu aplicarea greşită a normelor de drept material invocate, astfel că susţinerile recurentei-pârâte nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate pentru a fi analizată în recurs.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, titulara memoriului de recurs a susţinut că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 1.203, art. 1.247, art. 1.269, art. 1.270, art. 1.350 şi ale Legii nr. 72/2013, argumentele sale, care sunt reluate în integralitate din cererea de apel, vizează aspecte privind elementele facturii nr. x din 9 iunie 2020, săvârşirea faptei ilicite şi existenţa prejudiciului, pretinsul caracter abuziv al clauzei de la art. 7.2, care nu ar fi fost negociată, raportat la probele administrate în cauză şi la partea căreia îi revine sarcina probei, precum şi calitatea recurentei-pârâte de client îndreptăţit la despăgubire, în temeiul Legii nr. 72/2013, şi poziţia dominantă a societăţii A. S.A.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns punctual tuturor criticilor formulate în etapa anterioară, reţinându-se că factura în baza căreia pârâta a fost obligată la plata debitului principal conţine elementele despre care s-a afirmat că lipsesc, şi că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1.350 C. civ., fiind infirmată teza conform căreia între părţi nu ar fi existat o negociere, iar clauza în discuţie nu ar fi fost acceptată în mod expres, în scris, având în vedere că încheierea actelor adiţionale anterioare atestă tocmai acest proces prin care s-a ajuns la un acord comun, aspect care rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv din semnarea actului adiţional nr. 6.

De asemenea, s-a reţinut că art. 5 din acest act adiţional vizează acelaşi aspect al încetării contractului înainte de termen, iar cronologia convenţiilor scrise conduce la concluzia că art. 9.3 din contract nu mai este aplicabil, astfel că, în cazul denunţării contractului înainte de termen, prejudiciul a fost evaluat anticipat, iar pârâta datorează despăgubirea solicitată prin acţiunea introductivă. Totodată, instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe, a reţinut inexistenţa unei poziţii dominante a reclamantei în raport cu pârâta, care avea libertatea de a nu încheia actul adiţional, precum şi faptul că nu are calitate de creditor pentru a se prevala de dispoziţiile Legii nr. 72/2013.

În acest context, Înalta Curte constată că toate aceste critici care au fost grupate în paragrafele anterioare, pentru care s-a respins apelul pârâtei, au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanţa de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat.

Reiterând susţinerile din apel, recurenta-pârâtă ignoră existenţa judecăţii anterioare şi decizia recurată, făcând abstracţie, totodată, de natura şi limitele căii de atac extraordinare a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul căreia nu pot face obiectul examinării situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, şi nici alte elemente factuale producătoare de consecinţe juridice, pe baza cărora autoarea căii de atac îşi argumentează o parte semnificativă a recursului pendinte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de procedură sau a celor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu este fondat.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 234 din 26 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 234 din 26 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.