Lease rescission and rent award upheld; bankrupt lessee's cassation appeal annulled for failure to state legal grounds.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 14 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat să se constate rezilierea contractului de închiriere nr. 239-02 din 15 iunie 2011, ca urmare a notificării de reziliere din 15 noiembrie 2019, obligarea pârâtei la plata sumei de 598.027 RON, reprezentând chirii datorate şi neachitate, respectiv cheltuieli de întreţinere restante, şi a sumei de 10.000 de RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare estimată provizoriu, să se constate existenţa privilegiului reclamantei în ceea ce priveşte bunurile mobile aparţinând pârâtei situate, instalate în imobilul închiriat şi a dreptului de retenţie, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.430 şi art. 1.453 C. civ. de la 1864 şi ale art. 194 C. proc. civ.

La 7 iulie 2020, reclamanta a depus cerere de completare a cadrului procesual, şi a chemat în judecată şi pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a lipsei de folosinţă a imobilului, calculată de la data rezilierii, până la data eliberării spaţiului, respectiv 30 iunie 2020, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, printre altele, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 251 din 6 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive şi a fost constatată rezilierea contractului de închiriere nr. 239-02 din 15 iunie 2011, ca urmare a notificării de reziliere din 15 noiembrie 2019.

A fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 527.282,10 RON, cu titlu de debit restant aferent contractului de închiriere, la care se adaugă dobânda legală aplicabilă raporturilor dintre profesionişti în cuantum de 68.072,18 RON, până la data de 14 aprilie 2020, calculată de la data scadenţei fiecărei datorii care compune debitul principal, până la stingerea integrală a acestuia.

Au fost obligate pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., în solidar, să achite reclamantei suma de 285.157,83 RON, cu titlu de despăgubiri aferente perioadei 15 noiembrie 2019 - 30 iunie 2020, fiind respins capătul de cerere privind constatarea existenţei unui privilegiu, ca lipsit de obiect.

Totodată, a fost obligată pârâta B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 51.994,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, au fost obligate pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. să achite, în solidar, reclamantei suma de 17.785,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 15 martie 2021 pârâta B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 570 din 4 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei-pârâte C. S.R.L., fiind anulată cererea de apel formulată în contradictoriu cu această parte.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a sumei de 7.465,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea cererii de recurs, recurenta, păstrând structura şi majoritatea motivelor cererii de apel, a expus istoricul raporturilor juridice dintre părţi şi cronologia litigiului pendinte, susţinând că, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, aplicarea în mod greşit a prevederilor art. 36 C. proc. civ. de către instanţa de apel rezultă din interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1.266, art. 1.599 şi următoarele, precum şi ale art. 1.357 C. civ.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a respectat voinţa reală a părţilor şi clauzele contractului de asociere în participaţiune nr. 1 din 12 iulie 2019, încheiat între societăţile B. S.R.L. şi C. S.R.L., deşi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă existenţa acordului de principiu exprimat de intimata-reclamantă A. S.R.L. privind preluarea datoriei B. S.R.L. de către intimata-pârâtă C. S.R.L., sens în care a invocat dispoziţiile art. 1.166, art. 1178, art. 1.599 şi ale art. 1.357 C. civ.

A mai arătat titulara recursului că prin decizia atacată au fost interpretate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 2.537 pct. 1 C. civ., considerând că, în lipsa coroborării cu alte probe administrate în cauză, formularul de răspuns din 10 aprilie 2019 nu reprezintă o recunoaştere a datoriei care să aibă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, ci un document justificativ contabil.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că instanţa de apel a stabilit creanţa pretinsă în urma interpretării şi aplicării în mod greşit a dispoziţiilor art. 1.066 C. civ. de la 1864, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precizând că, în raport cu interpretarea doctrinară a clauzei penale, prin art. 2.5 din contract părţile au evaluat anticipat prejudiciul pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, fiind vorba despre o eroare materială în cuprinsul acestui act juridic în sensul menţionării noţiunii de daune cominatorii.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţiile netimbrării, lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs şi nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul căii extraordinare de atac, s-a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării recursului şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocate de intimata-pârâtă A. S.R.L., pentru motivele reţinute în practicaua acestei decizii, şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de aceeaşi parte.

4. Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidenţa unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurentul trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanţa a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate, iar pentru invocarea motivului prevăzut la pct. 8 al articolului menţionat, este necesară indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament apt să activeze filtrul controlului de nelegalitate a deciziei atacate.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că motivele de casare pe care recurenta şi-a întemeiat calea de atac sunt invocate formal, fără ca susţinerile acesteia să poată fi calificate drept veritabile critici de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa neregulă procedurală constând în încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurenta-pârâtă a înţeles limiteze susţinerile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. la citarea dispoziţiilor legale pretins nesocotite, fără a dezvolta o critică concretă care să poată fi analizată în recurs prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de lege, de natură a atrage examinarea considerentelor reţinute de instanţa de apel din această perspectivă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a respectat voinţa reală a părţilor referitoare la existenţa acordului de principiu al creditoarei A. S.R.L. privind preluarea datoriei, apreciind, totodată, că dispoziţiile art. 2.537 pct. 1 C. civ. au fost interpretate în mod greşit, în condiţiile în care înscrisul din 10 aprilie 2019 nu reprezintă un act de recunoaştere a datoriei, ci un document contabil.

Totodată, titulara căii de atac a criticat decizia instanţei de apel şi prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1.066 C. civ. de la 1864, în raport cu principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ.

În legătură cu aceste critici formulate şi în apel, prima instanţă de control judiciar a reţinut că, de fapt, formularul de răspuns din 10 aprilie 2019 constituie o veritabilă recunoaştere a datoriei şi întrerupe cursul prescripţiei extinctive, fiind un înscris sub semnătură privată care emană de la reprezentantul legal al pârâtei şi respectă toate condiţiile de formă cerute de lege. În privinţa acordului de principiu al creditoarei pentru preluarea datoriei, instanţa de apel a reţinut că poziţia afirmativă exprimată de principiu de către societatea creditoare nu reprezintă un acord definitiv, nefiind îndeplinită condiţia caracterului expres al acceptării, conform art. 1.605 C. civ.

Examinând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte vizează aspecte privind situaţia de fapt, stabilită de instanţele devolutive, pe baza probelor administrate în cauză, fiind expuse cu titlu general consideraţii de ordin teoretic în ceea ce priveşte clauza penală, însă aceste elemente nu reprezintă o critică concretă de nelegalitate, în absenţa unor argumente îndreptate împotriva considerentelor reţinute prin decizia recurată.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin recursul declarat în cauză sunt reluate criticile formulate în apel, asupra cărora prima instanţă de control judiciar s-a pronunţat, şi nu aduce vreo critică de nelegalitate prin care să combată considerentele instanţei de apel şi să expună un raţionament din care să rezulte, în mod concret, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, o astfel de configurare a căii de atac conduce la concluzia că susţinerile acesteia vizează, în realitate, aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, cu toate că în recurs nu are loc o rejudecare a fondului cauzei.

Prin urmare, în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susţinerilor recurentei neputând fi desprinse critici relevante care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar reluarea situaţiei de fapt, evocarea dispoziţiilor legale şi prezentarea la nivel teoretic a instituţiilor de drept civil nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor reţinute anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 570 din 4 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 570 din 4 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.