Nullity of cassation appeal for failure to substantiate material law violation rather than re-litigating factual and contractual interpretation

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la 8 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 565.385,08 RON, reprezentând debit total neachitat, conform facturilor fiscale emise în baza contractului de asociere în participaţiune autentificat sub nr. x din 2 martie 2017 de Biroul Individual Notarial C., a dobânzii legale aferente debitului principal de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.516 C. civ., art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, art. 194 şi ale art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 603/2023 din 31 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 142.255,73 RON.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 149/A din 26 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.

S-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 19.429,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării, admiterea propriului apel, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a expus capetele de cerere ale acţiunii introductive şi cronologia litigiului pendinte, susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268, art. 1.270 şi ale art. 1.350 alin. (1) C. civ. privind regulile de interpretare a contractelor, principiul forţei obligatorii a acestora şi pe cel al consensualismului.

Astfel, aceasta a criticat decizia atacată prin raportare la contractul de asociere în participaţiune nr. 201 din 2 martie 2017 încheiat între societăţi, apreciind că instanţa de apel a atribuit clauzelor contractuale un înţeles contrar voinţei părţilor exprimat la momentul încheierii actului juridic, cu nesocotirea intenţiei reale a acestora şi a conduitei ulterioare manifestate de intimata-pârâtă.

Recurenta a argumentat că premisa reţinută de curtea de apel, potrivit căreia societatea A. S.R.L. şi-ar fi asumat obligaţia de a realiza lucrările facturate fără ca intimata-pârâtă să achite preţul acestora, este eronată, consecinţa fiind pronunţarea unei decizii nelegale.

De asemenea, a mai susţinut titulara recursului că în mod greşit instanţa de apel, contrar voinţei concordante a părţilor manifestate prin conduita adoptată ulterior încheierii convenţiei, a interpretat dispoziţiile art. 4.1 din contract, reţinând că societatea reclamantă trebuia să suporte în mod exclusiv preţul lucrărilor efectuate, în contextul care din clauzele prevăzute la art. 5.5 şi art. 5.8 rezultă că s-a stabilit un preţ pe metru pătrat al apartamentelor predate în stadiul "la roşu", iar lucrările de finisaj şi amenajare trebuiau achitate.

În fine, autoarea memoriului de recurs a arătat că probele administrate în cauză relevă faptul că lucrările realizate pentru predarea apartamentelor nu sunt lucrări suplimentare obiectului contractului, ci au fost efectuate la solicitarea şi indicaţiile intimatei-pârâte şi a cumpărătorilor, fiind facturate conform obligaţiilor asumate prin contractul de asociere în participaţiune şi nu poate fi reţinut caracterul gratuit al acestor operaţiuni.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii, netimbrării, insuficientei timbrări şi nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., iar pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, având în vedere faptul că împotriva recurentei-reclamante s-a deschis procedura insolvenţei, a dispus amânarea judecării cauzei şi citarea acesteia prin lichidatorul judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă D..

La termenul de judecată din 11 februarie 2025, reprezentantul convenţional al intimatei-pârâte a arătat că nu mai susţine excepţiile tardivităţii, netimbrării şi insuficientei timbrări a recursului, iar Înalta Curte, după ce a acordat cuvântul asupra excepţiei nulităţii căii de atac, a rămas în pronunţare asupra acesteia.

4. Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidenţa unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurentul trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanţa a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte, constată că recursul declarat în cauză conţine în mare parte o reluare a criticilor formulate în calea de atac a apelului, motivul de casare invocat de reclamantă fiind întemeiat doar formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât dezvoltarea criticilor formulate nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a expus un raţionament bazat pe argumente susţinute de aspecte privind stabilirea situaţiei de fapt astfel cum rezultă din desfăşurarea raporturilor contractuale dintre părţi, aceasta criticând decizia atacată prin prisma interpretării clauzelor contractuale şi a probelor administrate în cauză, pe baza cărora în mod greşit s-a stabilit voinţa părţilor, contrar intenţiei reale a societăţilor la încheierea contractului de asociere în participaţiune şi a comportamentului manifestat ulterior acestui moment.

Prin decizia recurată, în urma administrării probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale, instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor apelantei-reclamante, susţinându-şi soluţia de schimbare în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, pe considerentele potrivit cărora lucrările facturate de societatea A. S.R.L. reprezintă lucrări suplimentare care depăşesc cadrul contractual, iar acestea nu constituie lucrări de finisare efectuate în baza contractului şi nici nu s-a făcut dovada că ar fi fost solicitate de partea cocontractantă sau de beneficiarii cumpărători ai apartamentelor.

Totodată, prima instanţă de control judiciar a mai reţinut că lucrările care constituie împrejmuiri nu fac parte din preţul apartamentului "la roşu", în temeiul art. 5.5 din contract, aceasta fiind lucrări separate care rămân în sarcina reclamantei în virtutea obligaţiei care îi revine ca aport adus în asociere.

Analizând recursul, Înalta Curte reţine că acesta vizează exclusiv aspecte referitoare la situaţia de fapt a litigiului, iar din dezvoltarea argumentelor nu se desprind critici susceptibile de a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, susţinerile privind voinţa părţilor derivată din pretinsa intenţie reală a acestora grefată pe probele administrate în cauză şi pe conduita adoptată ulterior încheierii contractului, sunt aspecte care se circumscriu situaţiei de fapt a litigiului şi constituie chestiuni de netemeinicie a deciziei atacate, care nu se încadrează în limitele examinării în calea extraordinară de atac.

Criticile formulate de recurentă relevă, de fapt, intenţia acesteia de a se proceda la modificarea situaţiei de fapt prin prisma motivelor formulate în apel pentru a se ajunge la o concluzie care corespunde scopului urmărit de această parte prin acţiunea dedusă judecăţii, însă aceste chestiuni nu mai pot fi analizate în etapa recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar stabilirea situaţiei de fapt şi a voinţei părţilor nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor reţinute anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă D., împotriva deciziei civile nr. 149/A din 26 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Raportat la aceste norme, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 12.425,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă D., împotriva deciziei civile nr. 149/A din 26 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 12.425,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.