Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2659/2023 AI generated

Soccer Transfer "Co-ownership" Constitutes Economic Rights Only, Not Joint Registration or Transfer Authority

Case Number Decizia nr. 2659/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, leaving in force the appellate decision that rejected the plaintiff-club's claim for 100,000 EUR plus VAT, resulting in a total victory for the defendant-club. The dispute concerned the interpretation of a 2015 football player transfer agreement establishing a 40%-60% "co-ownership" of rights, where the plaintiff argued that the defendant’s 2020 gratuitous transfer of the player to a third party triggered an obligation to pay the 40% share value, while the defendant maintained this was merely an option and that the player's registration and transfer rights were exclusively held by the latter. The court held that under the Football Federation's Regulations and the Civil Code, such "co-ownership" legally constitutes only a shared claim to future economic benefits (transfer fees), not a joint right to the player's registration or transfer authority; consequently, since the 2020 transfer included a provision for future profit sharing similar to the initial agreement, it was not "gratuitous" in the legal sense and did not infringe upon the plaintiff's contractual rights or trigger the purchase obligation.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 489 alin. (2) C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 496 C. proc. civ, art. 453 C. proc. civ; Soccer Transfer "Co-ownership" Constitutes Economic Rights Only, Not Joint Registration or Transfer Authority: A subliniat că regulamentele sportive ale Federaţiei Române de Fotbal nu cuprind definiţia noţiunii de "drepturi federative", însă art. 19 alin. (1) din R.S.T.J.F. prevede regula calităţii de titular exclusiv a unui singur club de fotbal asupra acestor drepturi, iar alin. (14) al aceluiaşi articol recunoaşte deţinerea lor în coproprietate.

Keywords

AI generated
co-ownership football club transfer of shares contractual rights and obligations profit sharing economic rights

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 11.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtele C. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea acordului de transfer încheiat în februarie 2020 între cele două pârâte privind pe jucătorul E., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, iar în subsidiar, dacă va stabili valabilitatea acestui acord de transfer, să dispună, în temeiul art. 4.4. teza a II-a din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015, obligarea pârâtei C. la plata sumei de 100.000 euro plus TVA, reprezentând preţul cotei de 1/4 din drepturile federative ale reclamantei; a mai solicitat instanţei să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând echivalentul cotei de 1/4 din ultima sumă oferită pentru achiziţionarea integrală a drepturilor federative asupra jucătorului E., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Conflictul negativ de competenţă ivit între secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti a fost soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 275/22.12.2020, prin care a stabilit competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 1971/13.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta C. la plata sumei de 100.000 euro + TVA, la cursul BNR din ziua plăţii şi a respins, în rest, acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.., şi pârâta C. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1927/12.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamantă şi a admis apelul promovat de pârâta C., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, obligând apelanta-intimată A. S.A. la plata către C. a sumei de 16.534,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. S.A., prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte, cu privire la soluţia dată în apel capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2023.

Prin cererea de recurs, subsecvent prezentării etapelor procesuale anterioare, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată încalcă normele de drept material incidente raporturilor juridice izvorâte din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015.

A arătat că, prin această convenţie, încheiată între A. S.A., în calitate de cedentă, C., în calitate de cesionară şi jucătorul profesionist E., părţile au stabilit ca transferul jucătorului să se efectueze, cu titlu definitiv, începând cu data de 29.06.2015, fiind însă deţinut în coproprietate, 60% cesionara şi 40% cedenta, precum şi dreptul cesionarei de a cumpăra drepturile federative ale jucătorului de la cedentă pentru suma de 100.000 euro plus TVA.

Potrivit recurentei-reclamante, speţei de faţă îi sunt aplicabile prevederile Regulamentului privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal (în continuare R.S.T.J.F.) adoptat de Federaţia Română de Fotbal, ca norme de drept material în completarea dispoziţiilor dreptului comun, iar prin decizia atacată, instanţa de apel a eludat prevederile art. 19 alin. (1) din acest regulament şi pe cele ale art. 1.270, art. 1.280 şi art. 1.281 C. civ.

În opinia acesteia, instanţa de apel a reţinut eronat faptul că doar componenta economică a drepturilor federative este deţinută în coproprietate, deşi prin acordul de transfer menţionat au fost transferate în patrimoniul cesionarei şi celelalte două drepturi federative, dreptul de legitimare - ce poate aparţine unui singur club de fotbal şi dreptul de a transfera jucătorul - ce poate fi deţinut în coproprietate.

A subliniat că regulamentele sportive ale Federaţiei Române de Fotbal nu cuprind definiţia noţiunii de "drepturi federative", însă art. 19 alin. (1) din R.S.T.J.F. prevede regula calităţii de titular exclusiv a unui singur club de fotbal asupra acestor drepturi, iar alin. (14) al aceluiaşi articol recunoaşte deţinerea lor în coproprietate.

Aşa fiind, a relevat că, prin art. 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015, a devenit coproprietară cu intimata-pârâtă C. S.A. asupra ambelor componente ale drepturilor federative, iar o interpretare contrară ar conduce la încălcarea forţei obligatorii a contractului reglementată de 1.270 C. civ., nesocotire ce rezultă şi din modul greşit de interpretare a acestei clauze de către cocontractantă, în cuprinsul cererii sale de apel.

În continuare, a invocat, în temeiul art. 1.281 C. civ., opozabilitatea faţă de terţi a acestei convenţii, având în vedere înregistrarea ei în evidenţele Ligii Profesioniste de Fotbal, astfel că nu poate fi valorificată susţinerea noului cesionar din acordul subsecvent, D. S.A., în sensul că a cunoscut calitatea C. de titular exclusiv al drepturilor federative privind pe jucătorul E., o asemenea afirmaţie confirmând concluzia că acordul de transfer nr. 63/05.02.2020 a fost încheiat fără acordul A. S.A.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, validând acest al doilea acord care a avut ca obiect transferul cu titlu gratuit în cotă de 100% a drepturilor federative asupra aceluiaşi jucător, instanţa de apel a statuat, în mod nelegal, că actul de transfer din 2020 nu încalcă cota de 40% pe care o deţinerea asupra drepturilor federative conform acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015.

Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. (14) din R.S.T.J.F. şi ale art. 1.350 C. civ., titulara căii de atac a subliniat că C. trebuie să răspundă contractual faţă de împrejurarea că, transferând cu titlu gratuit jucătorul deţinut în coproprietate, a nesocotit clauzele acordului iniţial de transfer, care erau obligatorii.

Potrivit recurentei-reclamante, semnarea acordului nr. 63/05.02.2020, privind transferul cu titlu gratuit de către C. a tuturor drepturilor federative asupra jucătorului de fotbal, comportându-se astfel ca un proprietar exclusiv, determină activarea opţiunii acesteia, cesionară în acordul iniţial, de a achiziţiona cota de 40% din aceste drepturi deţinută de A. S.A.

Faţă de considerentele deciziei recurate privind lipsa dovezii unui prejudiciu în patrimoniul său, recurenta-reclamantă a susţinut că, fiind supusă procedurii falimentului, toate operaţiunile întreprinse au ca scop maximizarea averii sale, şi a invocat o hotărâre a Tribunalului Braşov, prin care s-a statuat că transferul cu titlu gratuit al unui jucător poate reprezenta o măsură de maximizare a averii debitorului numai dacă nu poate fi transferat cu titlu oneros din lipsa ofertelor sau a valorii lui de piaţă.

În susţinerea eludării art. 1.270 C. civ. şi a art. 19 alin. (14) din R.S.T.J.F., dar şi ca argument al prejudiciului suferit, titulara recursului a afirmat că, la data învestirii instanţei cu prezentul litigiu, valoarea de piaţă a drepturilor federative asupra jucătorului E. era de 800.000 euro, chiar intimata-pârâtă D. S.A. primind o ofertă de 500.000 euro pentru acesta, astfel că prejudiciul înregistrat este cert şi C. trebuie să răspundă pentru producerea lui.

Recurenta-reclamantă a mai imputat instanţei de apel aplicarea greşită a art. 1.266 şi art. 1.267 alin. (3) C. civ., faţă de modalitatea de interpretarea a clauzei de la art. 4.4. alin. (2) din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 prin prisma prevederilor art. 19 alin. (14) din R.S.T.J.F., întrucât nu a fost respectată voinţa părţilor, nici regula potrivit căreia interpretarea contractului trebuie realizată în sensul de a produce efecte, iar nu de a-l lipsi de acestea.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara prezentei căi de atac a invocat ipoteza considerentelor contradictorii ale deciziei recurate, susţinând că, pe de o parte, instanţa de apel a confirmat calitatea de coproprietar a celor două cluburi de fotbal părţi ale acordului din 2015 şi opţiunea cesionarei de a achita oricând cocontractantului valoarea cotei deţinute asupra drepturilor federative, cu consecinţa încasării integrale a unei indemnizaţii de transfer viitoare, iar pe de altă parte, a reţinut că înstrăinarea drepturilor federative asupra jucătorului de fotbal de către C., în mod exclusiv, cu titlu gratuit, prin acordul din 2020, nu încalcă dreptul de coproprietate al reclamantei şi nu este de natură să-i producă prejudicii.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar, solicitând respingerea lui ca nefondat. În esenţă, a arătat că recurenta-reclamantă face confuzie între drepturi federative, care nu pot fi partajate şi drepturi economice, care reprezintă drepturi de creanţă, iar clauza 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 nu putea viza decât drepturi economice. Referitor la obligaţia sa de a obţine acordul recurentei cedente pentru transferul unui jucător, în temeiul clauzei de la art. 4.4. din acordul de transfer pe care l-au semnat în 2015, a susţinut că această condiţie, astfel cum este interpretată de partea adversă, ar încălca art. 18 bis din Regulations on the Status and Transfer of Players emis de FIFA şi art. 10 pct. 11 din Regulamentul FRF, dar şi practica comisiei de disciplină a FIFA. Totodată, a susţinut că această clauză nu poate fi interpretată nici în sensul că transferul jucătorului către alt club, cu titlu gratuit, i-ar impune să cumpere cota de 40% deţinută de cedentă asupra drepturilor federative, de vreme ce prin acordul de transfer părţile au prevăzut doar o opţiune de cumpărare în favoarea sa.

La termenul de astăzi, în şedinţă publică, excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua deciziei de faţă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prezenta cale de atac vizează soluţia pronunţată în apel asupra petitului al doilea, petitul subsidiar, al acţiunii reclamantei, prin care a solicitat ca, în situaţia în care instanţa va constata validitatea acordului de transfer nr. 63/05.02.2020, să dea eficienţă clauzei 4.4. din primul acord de transfer, nr. 1087/30.06.2015, obligând pe pârâta C. să-i achite suma de 100.000 euro plus TVA, reprezentând echivalentul cotei de 40% din drepturile federative asupra jucătorului E..

Acest capăt al cererii de chemare în judecată a fost admis de prima instanţă, care a reţinut valabilitatea celui de-al doilea acord de transfer, dar şi faptul că a fost încheiat de cedenta C. cu titlu gratuit, fără acordul reclamantei în calitate de coproprietară a drepturilor federative asupra jucătorului de fotbal, fiind incidentă ipoteza vânzării lucrului altuia, reglementată de art. 1.683 C. civ. În acest context, tribunalul a statuat că, deşi nu şi-a exprimat expres opţiunea de a achiziţiona procentul de 40% deţinut de A. S.A., conform art. 4.4. din primul acord de transfer, conduita C. confirmă, în mod tacit şi indubitabil, această opţiune, având în vedere că, în ipoteza vânzării bunului altuia, adevăratul proprietar are dreptul la daune-interese.

În calea ordinară de atac, a fost admis apelul promovat de C. şi respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, fiind exonerată această pârâtă de la plata sumei de 100.000 euro plus TVA, instanţa de apel reţinând că acordul de transfer din 2020 nu a nesocotit dispoziţiile art. 4.4. din contractul de transfer anterior, astfel că nu se impune acordarea unor despăgubiri contractuale.

Nelegalitatea acestei soluţii a fost argumentată de titulara prezentei căi de atac pe temeiul motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând ipoteza considerentelor contradictorii şi de pct. 8 al aceleiaşi norme de drept, conform căruia hotărârea atacată poate fi casată dacă a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la considerente contradictorii ale hotărârii, vizează ipoteza unei contrarietăţi între acestea, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăţi dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

În cauza de faţă, argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea motivelor contradictorii din cuprinsul deciziei atacate nu confirmă întrunirea elementelor acestei ipoteze de nelegalitate, deoarece transferul cu titlu gratuit al jucătorului, efectuat în mod exclusiv de intimata-pârâtă C. şi deţinerea de către aceasta, în coproprietate cu reclamanta, a drepturilor federative asupra lui nu se exclud pur şi simplu, iar soluţia instanţei de apel este rezultatul examinării acestor chestiuni, pe baza probatoriului administrat.

De altfel, aceleaşi aspecte sunt supuse analizei în prezentul recurs şi prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împrejurarea în care Înalta Curte subliniază că, faţă de limitele impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului nu permite reanalizarea conţinutului convenţiilor încheiate de părţi, reinterpretarea clauzelor lor şi a conduitei partenerilor contractuali, pentru a clarifica opiniile divergente asupra aceloraşi chestiuni supuse dezbaterii, ci verificarea numai a modalităţii de aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale procesului, urmând a fi evaluate pretinsele greşeli de judecată ale instanţei de apel, învederate de titulara căii extraordinare de atac cu referire la cazul de casare indicat.

Astfel, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut încălcarea prevederilor art. 1.270, art. 1.280 şi ale art. 1.281 C. civ., precum şi ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal, întrucât modul de interpretare al clauzei de la art. 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 este contrar principiilor forţei obligatorii şi relativităţii efectelor contractului, iar convenţia de transfer din 2020 încheiată între intimatele-pârâte nesocoteşte principiul opozabilităţii efectelor contractului anterior.

Analiza considerentelor deciziei atacate nu confirmă argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, întrucât instanţa de apel a pornit, în examinarea pretenţiilor reclamantei aferente capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, de la conţinutul clauzei respective, reţinând că părţile nu au prevăzut obligaţia, ci opţiunea cesionarei de a cumpăra de la cedentă cota de 40% din drepturile federative deţinute asupra jucătorului de fotbal, iar transferul ulterior al jucătorului, de către cesionară, cu titlu gratuit, către un alt club de fotbal, nu aduce atingere clauzelor agreate de părţi iniţial, în anul 2015.

Această statuare a instanţei de apel nu apare a fi contrară principiilor forţei obligatorii şi relativităţii efectelor contractului, nici opozabilităţii lui, mai ales în contextul în care s-a stabilit, în mod definitiv, de către instanţa de apel că al doilea acord de transfer este valabil, fiind înlăturate punctual toate motivele de nulitate invocate de către reclamantă, chestiunea validităţii nemaifiind contestată pe calea recursului.

Referitor la criticile vizând cuprinsul drepturilor federative şi considerentele curţii de apel potrivit cărora numai componenta economică a acestora este susceptibilă de a fi deţinută în coproprietate, Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestei concluzii, întrucât art. 4 alin. (3) din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal stabileşte că un jucător poate fi legitimat la un singur club în acelaşi timp, ceea ce înseamnă că va participa la competiţii numai în echipa lui şi doar acel club are dreptul de a-l transfera, în condiţiile regulamentului menţionat. Totodată, din cuprinsul art. 19 alin. (1) din R.S.T.J.F., potrivit căruia "transferul jucătorilor de fotbal constă în trecerea lor de la clubul la care sunt legitimaţi la un alt club, cu acordul lor şi al celor două cluburi", rezultă că actul de transfer se încheie între cele două cluburi, cedent şi cesionar, şi jucător, de unde rezultă că dreptul de transfer aparţine numai clubului la care jucătorul de fotbal este legitimat.

Transpunând în speţă aceste prevederi şi examinându-le corelat cu dispoziţiile art. 19 alin. (14) din acelaşi regulament, potrivit cărora "în situaţia jucătorului aflat în coproprietate şi transferat de la clubul cesionar cu titlu gratuit, clauzele prevăzute în acordul iniţial de transfer sunt obligatorii", instanţa supremă reţine că intimata-pârâtă C., în calitate de club la care jucătorul de fotbal era legitimat ca urmare a acordului de transfer nr. 1087/30.06.2015, avea dreptul exclusiv de transfer asupra lui, iar "dreptul de coproprietate" stabilit de părţile acestei convenţii vizează numai componenta economică, respectiv eventuala indemnizaţie obţinută dintr-un transfer viitor, pe care cedenta şi cesionara ar fi împărţit-o conform cotelor stabilite.

În acest context, instanţa supremă apreciază necesar a clarifica câteva aspecte şi a sublinia totodată că aceste drepturi economice, legate de mobilitatea unor jucători aflaţi sub contract, ce se află în strânsă legătură cu drepturile federative deţinute de un club ca urmare a încheierii valabile a unui contract de muncă cu jucătorul, sunt drepturi de creanţă a căror realizare depinde de eventualitatea ivirii oportunităţii unui transfer al jucătorului la un club care doreşte de îndată legitimarea lui, pe perioada în care el se află încă sub contract.

Altminteri, ajungerea la termen a unui contract încheiat de un club cu un anumit jucător face ca drepturile şi obligaţiile părţilor să înceteze, jucătorul devenind "liber de contract" şi având facultatea de a încheia ulterior un alt contract de muncă cu orice alt club care este interesat de serviciile sale. Într-o astfel de ipoteză, clubul la care a fost anterior legitimat jucătorul, a cărui contract a încetat prin ajungere la termen, nu este îndreptăţit a obţine niciun folos patrimonial de la noul club la care se legitimează jucătorul din ipostaza de jucător liber, chiar dacă, pe perioada derulării contractului cu jucătorul respectiv, clubul anterior a contribuit şi el la formarea acestuia ca sportiv şi, posibil, la ameliorarea valorii sportive a acestuia, din perspectiva performanţelor sportive pe care le poate oferi într-o competiţie.

Prin urmare, în absenţa posibilităţii de transfer la un alt club a jucătorului aflat sub contract cu un anumit club sportiv, nu s-ar discuta despre astfel de drepturi economice adiacente celor federative, ce decurg din mobilitatea jucătorului.

Pentru legitimarea şi folosirea în competiţia sportivă a unui jucător aflat sub contract cu un alt club, este necesar în prealabil transferul acelui judecător care se poate realiza numai cu acordul clubului la care jucătorul este legitimat şi cu care se află sub contract, urmat de legitimarea jucătorului la noul său club. Însă, de regulă, clubul la care este legitimat jucătorul aflat sub contract condiţionează acordul său de transfer de plata unei sume de bani/a unei indemnizaţii, cunoscută în limbajul sportiv ca indemnizaţie de transfer. Ea nu reprezintă însă preţul care se plăteşte pentru achiziţionarea jucătorului în cauză, aşa cum frecvent se utilizează în limbajul curent non-juridic, deoarece jucătorul este o fiinţă umană/subiect de drept iar nu un bun susceptibil de apropriere, ci constituie indemnizaţia plătită clubului cu care jucătorul se află sub contract pentru ca acesta să fie de acord a înceta anticipat relaţiile sale contractuale cu jucătorul (anterior expirării contractului), şi a fi de acord cu transferul său imediat la clubul care doreşte legitimarea sa. Aşa se explică şi inserarea în contractele dintre jucători şi cluburi a unor clauze de reziliere conţinând indemnizaţia pe care trebuie să o plătească jucătorul (suportată de regulă de clubul interesat de serviciile sale) pentru a înceta anticipat relaţiile contractuale cu clubul la care este legitimat în vederea transferului său la un alt club.

Nimic nu împiedică cele două cluburi să convină asupra unui transfer aparent "gratuit" însă cu împărţirea eventualelor posibile beneficii viitoare, în sensul în care clubul cedent îşi exprimă acordul la transfer, fără plata unei indemnizaţii de transfer din partea clubului cesionar, dar cu împărţirea eventualelor beneficii viitoare ce ar putea rezulta dintr-un transfer ulterior al jucătorului de la clubul cesionar la un alt club.

Toate aceste beneficii patrimoniale viitoare şi eventuale sunt condiţionate însă de creşterea în valoare şi în performanţe a jucătorului dar şi de ivirea interesului unui alt club de a-l transfera cu plata unei indemnizaţii de transfer. Prin urmare, inexistenţa interesului unui alt club pentru un transfer cu plata unei indemnizaţii de transfer face ca toate aceste drepturi economice preconizate de părţile iniţiale să nu se materializeze în concret, existând chiar posibilitatea ivirii ipotezei în care contractul de joc al jucătorului la clubul cesionar să înceteze prin ajungerea la termen, astfel încât clauza privind modul de împărţire a eventualelor beneficii dintr-un viitor transfer să devină caducă.

În acest registru trebuie privită şi ipoteza din speţa dedusă judecăţii, "coproprietatea 60% - 40%" a celor două cluburi asupra jucătorului reprezentând din punct de vedere juridic, dincolo de termenii utilizaţi în contract sau în actele de procedură de către părţile litigante, modalitatea în care părţile au înţeles să defalce şi să împartă între ele eventualele drepturi economice ce s-ar obţine dintr-un viitor transfer al jucătorului, dacă acel transfer ar implica plata unei indemnizaţii de transfer. Mai mult, transferul ulterior al aceluiaşi jucător E., de la pârâta C. la D. S.A. a intervenit în aceleaşi condiţii, fiind un transfer "gratuit" dar cu obligaţia noului cesionar de a achita pârâtei-cedente AFC Botoşani 30% din eventuala indemnizaţie încasată în ipoteza unui transfer viitor, sumă care, dacă ar fi existat şi dacă s-ar fi plătit, trebuia împărţită între recurenta A. S.A. - 40% şi AFC Botoşani - 60%. Toate aceste drepturi patrimoniale depindeau însă de existenţa unor acorduri de transfer viitoare care să implice plata concretă a unor indemnizaţii de transfer, aspect de fapt care nu a fost susţinut de către niciuna dintre părţile litigante şi nici un a fost reţinut de către instanţele de fond din probaţiunea administrată.

Date fiind aceste considerente preliminare, nu se poate reţine nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Regulamentul privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal. Conform acestui text din regulament "în situaţia jucătorului deţinut în coproprietate şi transferat de la clubul cesionar cu titlu gratuit, clauzele prevăzute în acordul iniţial de transfer sunt obligatorii".

Sub rezerva înţelegerii sintagmei "jucător aflat în coproprietate" în acord cu considerentele expuse supra, instanţa supremă subliniază că incidenţa acestui text din regulament intervine numai în acele ipoteze în care transferul ulterior al jucătorului s-a realizat fără nicio contraprestaţie, prezentă sau viitoare/eventuală.

O asemenea concluzie decurge din corelarea dispoziţiilor art. 19 alin. (14) cu art. 19 alin. (12) şi 13 din acelaşi Regulament FRF, conform cărora:

"alin. (12) - Prin încheierea acordului de transfer cele două cluburi şi jucătorul reglementează toate drepturile şi obligaţiile materiale şi financiare ale lor şi ale jucătorilor transferaţi. Orice obligaţii contractuale ale clubului cedent faţă de jucătorul transferat cu titlu definitiv ori ale jucătorului transferat faţă de clubul cedent, încetează la data transferului, cu excepţia obligaţiilor prevăzute în acordul de transfer şi în actele adiţionale încheiate la aceste acorduri şi înregistrate la forul organizator

Alin. (13) - În cazul transferurilor cu titlu gratuit după efectuarea transferurilor, cluburile nu au dreptul să încheie noi contracte, acorduri (acte adiţionale, anexe) în care să prevadă clauze cu caracter financiar privind transferurile efectuate. Nerespectarea acestei obligaţii atrage nulitatea acestor acte şi sancţionarea cluburilor în cauză conform prevederilor regulamentare."

Prin urmare, de vreme ce în cadrul transferului convenit între pârâtele intimate AFC Botoşani şi D. S.A. cele două cluburi au reglementat şi eventualele lor obligaţii financiare în ipoteza unui eventual viitor transfer al jucătorului, nu se poate conchide că acest transfer a fost unul esenţialmente gratuit în sensul art. 19 alin. (13) şi 14 din Regulament. Dimpotrivă, părţile (intimatele) au stabilit întinderea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aferente transferului chiar dacă existenţa acestora a fost condiţionată de intervenirea unui eveniment viitor şi nesigur, respectiv un transfer al aceluiaşi jucător care s-ar realiza şi încasarea unei indemnizaţii de transfer.

Prin urmare, din această perspectivă, Înalta Curte observă că instanţa de apel a subliniat în mod just că încheierea unui transfer "gratuit" al jucătorului deja cedat definitiv de reclamantă, nu constituie o încălcare a obligaţiei de păstrare a cotelor economice ale drepturilor patrimoniale de vreme ce, în acord cu clauzele transferului intervenit ulterior între cele două pârâte (AFC Botoşani şi D.) orice indemnizaţie ce va face obiectul unui viitor transfer va fi partajată între cele două pârâte iar ulterior, partea cuvenită pârâtei AFC Botoşani va fi supusă regulii inserate la art. 4.4 din contractul de transfer intervenit iniţial în anul 2015 între reclamantă şi pârâta AFC Botoşani.

Referitor la legalitatea dezlegărilor instanţei de apel privind efectul pe care transferul cu titlu gratuit al jucătorului de fotbal l-ar fi putut avea asupra opţiunii cesionarei C. de a cumpăra cota de 40% din drepturile federative asupra acestuia deţinute de reclamantă, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante ridică o problemă de interpretare a clauzelor contractuale, aceasta criticând decizia atacată pentru aplicarea greşită a regulilor de interpretare impuse de dispoziţiile art. 1.266 şi ale art. 1.268 alin. (3) C. civ.

Aceste norme de drept reglementează interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, precum şi interpretarea clauzelor îndoielnice în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

În cauză, nu s-a reţinut existenţa unor clauze îndoielnice, care să atragă incidenţa prevederilor art. 1.268 C. civ., astfel că nu se mai impune examinarea greşitei aplicări a acestei norme de drept.

Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a analizat art. 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 conform cerinţelor art. 1.266 C. civ., reţinând că dezlegarea primei instanţe este rezultatul interpretării greşite a intenţiei părţilor, astfel că a evaluat clauza disputată prin prisma scopului urmărit la semnarea convenţiei - anume ca asociaţia cesionară să primească un procent de 60% din valoarea unei indemnizaţii de transfer viitoare, aceasta putând decide, în funcţie de interesele sale economice, să achite reclamantei valoarea cotei acesteia de 40% din drepturile economice viitoare ce ar putea rezulta din încasarea unei indemnizaţii de transfer şi, în consecinţă, să încaseze ulterior întreaga indemnizaţie aferentă viitorului transfer.

Totodată, instanţa supremă subliniază că părţile litigiului semnatare ale acordului iniţial, în calitate de cluburi profesioniste cu tradiţie în fotbal, au cunoscut, la momentul încheierii acelei convenţii de transfer, cuprinsul art. 19 alin. (14) din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal, aşadar aveau reprezentarea unui posibil transfer viitor cu titlu gratuit al jucătorului şi, în consecinţă, puteau stabili contractual, în mod expres, ca un astfel de transfer al jucătorului de către cesionara C. să fie condiţionat de plata către reclamantă a contravalorii cotei sale de 40% asupra drepturilor federative. În lipsa unei asemenea clauze, nu se poate recunoaşte acordului de transfer cu titlu gratuit încheiat în 2020 între intimatele-pârâte efectul pretins de către titulara recursului, de a transforma opţiunea de cumpărare a cesionarei (un drept de opţiune) într-o obligaţie de cumpărare a drepturilor federative pentru suma de 100.000 euro plus TVA. Aceasta cu atât mai mult cu cât transferul intervenit în anul 2020 între cele două intimate-pârâte a fost realizat în condiţii similare, respectiv cu plata unei sume reprezentând 30% din indemnizaţia încasată în urma unui eventual transfer viitor, sumă care s-ar fi partaj între reclamantă şi pârâta AFC Botoşani conform cotelor prestabilite prin acordul de transfer din anul 2015 - de 40% respectiv 60%.

Pornind de la convingerea că intimata-pârâtă C. trebuie să răspundă contractual, recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele deciziei atacate referitoare la lipsa dovezii prejudiciului cauzat de semnarea acordului de transfer gratuit din 2020, însă susţinerile sale, prin care urmăreşte să convingă instanţa de recurs asupra existenţei pagubei şi caracterului ei cert sunt fără relevanţă, întrucât chestiunea prejudiciului nu a avut caracter decizoriu pentru soluţia instanţei de apel, ci a constituit doar un argument suplimentar pentru infirmarea tezei inopozabilităţii actului de transfer anterior menţionat.

Pe de altă parte, aspectele învederate vizează fondul litigiului şi elemente ale probatoriului pe care recurenta-reclamantă urmăreşte a le supune reevaluării instanţei supreme, însă aceste chestiuni nu mai pot face obiectul controlului judiciar în recurs, faţă de limitele trasate acestei căi extraordinare de atac de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 C. proc. civ. şi respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1927/2022 din 12 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Totodată, urmare a respingerii recursului, având în vedere dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească părţii care a câştigat cheltuielile de judecată avansate de aceasta în proces şi, constatând că recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul în recurs, în înţelesul acestor prevederi legale, Înalta Curte o va obliga la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 5.861,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei (factură şi ordin de plată, dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1927/2022 din 12 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 5.861,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.