Unpaid land contribution in joint-stock company: interest accrual date under contractual liability vs. commercial code

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 14.11.2011, sub nr. x/2011, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca la plata unor despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 17.053.000 RON, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data producerii prejudiciului până la achitarea efectivă a sumei datorate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 1082, art. 1084, art. 1053 C. civ. de la 1864, art. 65, art. 9 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 15/08.12.2011, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2012.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin notele scrise depuse la 25.04.2012, pârâţii au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pentru formularea acţiunii şi au solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj.

Prin încheierea de la 23.05.2012, Tribunalul Specializat Cluj a respins cererea de a suspendare a judecăţii şi excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pentru formularea acţiunii.

Prin încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4884/26.06.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012, s-a dispus strămutarea judecăţii cauzei de la Tribunalul Specializat Cluj la Tribunalul Specializat Argeş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Argeş sub nr. x/2012.

Reclamanta a depus, la 02.11.2012, o cerere precizatoare privind prejudiciul invocat în cauză, cuprinzând o detaliere pe categorii de cheltuieli.

Prin completarea la întâmpinare depusă la 06.11.2012, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa facturilor identificate în Anexa 1 la cererea precizatoare la poziţiile 1.1, 4.1, 4.2, 4.3, 4.4, 7.1, 7.2, 7.4, 7.5.

Prin precizarea depusă la 17.01.2022, reclamanta a majorat câtimea obiectului cererii la suma de 24.532.741,65 RON.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 277 din 08 iunie 2022, Tribunalul Specializat Argeş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi şi a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligând pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 24.532.741,65 RON, în solidar, precum şi a sumei de 13.862.967,16 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada cuprinsă între data plăţilor efectuate de reclamantă şi 01.04.2021.

Totodată, au fost obligaţi pârâţii să achite expertului B. suma de 3000 RON, reprezentând 1/2 din onorariul final stabilit, şi reclamantei suma de 409.121 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva tuturor încheierilor nefavorabile prin care au fost respinse cererile de probe, obiecţiunile şi alte cereri ale pârâţilor, au declarat apel pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 28.11.2022.

Prin decizia civilă nr. 94/A-Com din 15 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a respins apelul declarat de pârâţi împotriva tuturor încheierilor nefavorabile prin care au fost respinse cererile de probe, obiecţiunile şi alte cereri ale pârâţilor şi s-a admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei nr. 277 din 08 iunie 2022, dispunându-se schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Totodată, s-a dispus înlăturarea menţiunii referitoare la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, fiind menţinută în rest hotărârea.

În motivare s-a reţinut, în ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune pentru formularea cererii, că termenul general de prescripţie a început să curgă de la expirarea termenului de 2 ani, prevăzut de art. 9 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, calculat de la înmatricularea C., respectiv de la 15.07.2010, nefiind împlinit la data sesizării instanţelor cu prezentul litigiu, şi anume 14.11.2011.

Pe fondul cauzei, după expunerea situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile prevăzute la art. 2.3.1.5.1 şi art. 2.3.1.5.2 din contractul cadru nr. x/04.07.2007, referitoare la reglementarea situaţiei juridice a terenului în suprafaţă de 179 ha şi stabilirea valorii de aport a acestuia, au fost îndeplinite, la data încheierii actului constitutiv al C. S.A. terenul aflându-se în patrimoniul pârâtului Municipiului Cluj Napoca şi fiind evaluat, în conformitate cu art. 38 din Legea nr. 31/1990.

În ce priveşte obligaţia asumată de pârâtul Consiliul local, în legătură cu constituirea aportului la capitalul social al C. S.A., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 6.2.1 primul paragraf din actul constitutiv, instanţa a reţinut că vărsarea aportului se realiza prin intabularea ca şi corp funciar distinct pe numele şi în favoarea C.. a terenului subscris la capitalul social, pe baza unei documentaţii topo - cadastrale menite să îl individualizeze, şi nu a fost executată.

Faţă de contextul relaţiilor contractuale între cei doi fondatori, Consiliul local şi D. S.A., transpuse în contractul cadru încheiat de aceştia, instanţa a apreciat că interpretarea coroborată a clauzelor contractului conduce la concluzia că obligaţia de a întocmi documentaţia cadastrală a terenului îi revenea investitorului, în timp ce Consiliul local trebuia să constituie dreptul de proprietate asupra terenului adus ca aport în termen de 30 de zile de la însuşirea documentaţiei respective.

În cauză, din probele administrate a reieşit că investitorul D. nu a realizat expertiza topo - cadastrală pentru identificarea terenului de 179 ha, care era distinctă de documentaţia cadastrală necesară pentru aprobarea PUZ şi de cea care a stat la baza delimitării perimetrului pentru Cartierul C., ceea ce atrage exonerarea de răspundere a pârâtului Consiliul local pentru neîndeplinirea propriei obligaţii, în condiţiile art. 1082 C. civ. de la 1864.

S-a considerat astfel că, din perspectiva debitorului obligaţiei de aport, obligaţia asumată era imposibil de executat, ţinând cont şi de motivele care au condus la încheierea parteneriatului dintre acesta şi o persoană juridică de drept privat, constând în lipsa fondurilor necesare pentru realizarea proiectului imobiliar propus.

A fost înlăturată apărarea reclamantei referitoare la epuizarea căilor de atac împotriva deciziei de anulare a acţiunilor pârâtului Consiliul local, reţinându-se că în cadrul litigiilor respective nu a fost analizată răspunderea acţionarului pentru neîndeplinirea obligaţiei.

Totodată, nu a fost reţinută critica apelanţilor pârâţi referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat provizorii a sentinţei civile nr. 2013/23.12.2020 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2012, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi între cele două dosare.

Cu toate acestea, instanţa de apel a arătat că nu pot fi ignorate aspectele esenţiale tranşate în cauza menţionată, cu relevanţă în prezentul dosar.

Reţinând neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtului Consiliul local, instanţa de apel nu a procedat la analiza motivelor de apel ce vizau întinderea despăgubirilor pretinse.

Prin decizia civilă nr. 314/A-Com din 27 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 94/A-Com din 15 martie 2023, formulată de petenta A. S.A.

S-a reţinut în motivare că măsura suspendării judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. x/2012 nu a fost solicitată de niciuna din părţi, ci a fost pusă de instanţă din oficiu în discuţia părţilor, astfel că nu există o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

În ce priveşte pretinsa omisiune a instanţei de a examina apărarea subsidiară a pârâţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 973 C. civ. de la 1864, s-a arătat că nu poate fi reţinută, în condiţiile în care instanţa a găsit întemeiată apărarea pârâţilor referitoare la exonerarea de răspundere în temeiul art. 1082 C. civ. de la 1864.

Calea de atac împotriva deciziei din apel

Împotriva deciziei nr. 94/A-COM din 15 martie 2023 şi a deciziei nr. 314/A-COM din 27 septembrie 2023 a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, respectiv pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod, prin care a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de intimaţii pârâţi şi menţinerii soluţiei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 610/21.03.2024, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 94/A-COM din 15 martie, a casat în parte decizia nr. 94/A-COM din 15 martie 2023 şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 277/2022 din 08 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

A stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, în rejudecare, instanţa va verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor angajării răspunderii contractuale a pârâţilor în condiţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 raportat la motivele de apel invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor de drept oferite prin respectiva decizie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, faţă de obiectul şi cauza acţiunii, că instanţele din prezentul dosar au fost chemate să verifice îndeplinirea cumulativă a condiţiilor angajării răspunderii contractuale a intimaţilor pârâţi pentru neîndeplinirea de către pârâtul Consiliul local a obligaţiei asumate prin actul constitutiv al C. S.A., de a vărsa la capitalul social aportul constând în terenul în suprafaţă de 179 ha situat în zona dealul C., Cluj-Napoca.

Faţă de caracterul imperativ al normelor care reglementează această obligaţie şi de finalitatea instituirii acesteia, aceea de a permite acţionarului să participe la activitatea socială, raportul juridic născut din subscrierea aportului prin semnarea contractului de societate priveşte exclusiv societatea şi acţionarul subscriitor şi nu interferează cu alte raporturi juridice în care acţionarii sunt implicaţi.

Ca atare, a considerat că instanţa de apel şi-a fundamentat pe interpretarea greşită a prevederilor legale concluzia că acţionarul subscriitor s-ar putea prevala de obligaţiile născute în sarcina unui alt acţionar dintr-un raport juridic distinct, pentru a justifica neexecutarea în termenul legal a obligaţiei născute în sarcina sa din contractul de societate.

Relativ la fapta ilicită, s-a constatat prezenţa unei obligaţii esenţiale a acţionarului în legătură cu vărsarea aportului la capitalul social, care nu poate fi afectată de modalităţi, cu excepţia termenului de 2 ani în care se poate realiza vărsământul, a cărei neîndeplinire atrage sancţionarea acţionarului culpabil, prin înlăturarea acestuia din societate, ca efect al anulării acţiunilor deţinute, respectiv angajarea răspunderii acestuia prin plata unor despăgubiri pentru pagubele pricinuite.

Referitor la cerinţa vinovăţiei, raportat la faptul că terenul în suprafaţă de 179 ha, reprezentând aportul la capitalul social al societăţii, se afla în patrimoniul pârâtului Consiliul local şi era evaluat conform art. 38 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte a apreciat că acesta putea şi trebuia să aducă la îndeplinire obligaţia asumată, concluzia contrară a instanţei de apel fiind greşită, nefiind de reţinut existenţa cauzei străine care l-ar fi împiedicat în mod obiectiv şi fără nicio culpă să execute obligaţia asumată (art. 1082 C. civ. de la 1864) .

Argumentul invocat de apelanţii pârâţi potrivit căruia intabularea terenului în discuţie presupunea individualizarea prealabilă a acestuia pe baza unei documentaţii topo-cadastrale, despre care s-a afirmat că era în sarcina unui alt acţionar, şi, implicit, angajarea unor cheltuieli din partea autorităţii publice locale, în cadrul oferit de Legea nr. 273/2006, a fost apreciat de instanţa supremă ca neavând natura unei piedici obiective de natură să justifice neîndeplinirea obligaţiei, ci constituie o chestiune care interesează raporturile dintre cei doi acţionari, neputând fi opusă societăţii.

S-a concluzionat că intimatul pârât Consiliul local, în calitate de proprietar al terenului adus ca aport la capitalul social, era în măsură să întreprindă toate demersurile necesare în scopul îndeplinirii obligaţiei, inclusiv din perspectiva asigurării finanţării necesare, urmând să se îndrepte, pentru repararea pagubei, cu o acţiune în despăgubiri împotriva cocontractantului său, pe temeiul răspunderii contractuale.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/2012*.

Soluţia după rejudecare

Prin decizia nr. 317/A-C din 25 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii MUNICIPIUL CLUJ - NAPOCA şi CONSILIUL LOCAL Al MUNICIPIULUI CLUJ - NAPOCA, reprezentaţi legal prin Primar, împotriva sentinţei nr. 277 din 8 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/2012 şi împotriva tuturor încheierilor nefavorabile prin care au fost respinse cererile de probe, obiecţiuni şi alte cereri ale apelanţilor-pârâţi, printre care şi încheierea de şedinţă din 10.11.2021, prin care au fost soluţionate obiecţiunile şi cererile apelanţilor-pârâţi cu privire la raportul de expertiză judiciară contabilă refăcut ca urmare a admiterii obiecţiunilor iniţiale, intimată fiind reclamanta A. S.R.L.

Au fost obligaţi apelanţii, în solidar, la plata sumei de 160.000 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că soluţia Curţii de Apel Piteşti din dispozitivul deciziei nr. 94/15.03.2023, de respingere a apelului împotriva tuturor încheierilor nefavorabile prin care au fost respinse cererile de probe, obiecţiuni şi alte cereri ale apelanţilor-pârâţi, printre care şi încheierea de şedinţă din 10.11.2021, prin care au fost soluţionate obiecţiunile şi cererile apelanţilor-pârâţi cu privire la raportul de expertiză judiciară contabilă refăcut ca urmare a admiterii obiecţiunilor iniţiale, a rămas definitivă.

De asemenea, s-a reţinut că soluţia privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a rămas definitivă, întrucât intimaţii-pârâţi nu au formulat recurs împotriva ei.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 277 din 8 iunie 2022, instanţa a reţinut că hotărârea de fond a fost criticată sub două aspecte, pe de-o parte în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, iar, pe de altă parte, s-a contestat cuantumul prejudiciului şi data de la care s-a stabilit obligaţia de plată a dobânzii datorate.

În ce priveşte primul motiv de apel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat îndeplinite două dintre condiţiile antrenării răspunderii contractuale, respectiv fapta ilicită şi vinovăţia şi a trimis cauza pentru rejudecare în privinţa celorlalte condiţii, astfel că a analizat celelalte critici ale apelanţilor privind prejudiciul şi raportul de cauzalitate.

Coroborând concluziile experţilor, instanţa de apel a reţinut că lucrările efectuate şi achitate de reclamantă s-au circumscris proiectului vizat, iar faptul că experţii au apreciat asupra oportunităţii obţinerii unui aviz sau executării unei lucrări, că ar fi fost necesare sau nu, nu prezintă relevanţă întrucât doar culpa pârâţilor apelanţi a determinat nefinalizarea proiectului, doar pe perioada derulării acestuia s-ar fi putut analiza oportunitatea sau nu a respectivelor lucrări şi ar fi putut fi cenzurate cheltuielile prin Hotărârea AGA, deci inclusiv prin votul apelantului pârât Consiliul local Cluj Napoca.

Totodată, a reţinut că nu s-a contestat efectuarea acestor lucrări, nici faptul că nu ar fi fost prilejuite de înţelegerea celor doi acţionari, Consiliul local al mun. Cluj Napoca şi reclamantă. Conform constatărilor expertului contabil, aceste cheltuieli au fost efectiv efectuate şi au fost înregistrate în contabilitatea societăţii reclamante. Ca urmare, a concluzionat că reclamanta a suferit un prejudiciu prin angajarea acestor cheltuieli, cuantificate la suma de 24.532.741,65 RON (TVA inclus).

În ceea ce priveşte calculul dobânzii, instanţa de apel a reţinut că este greşită opinia apelanţilor care, deşi nu neagă că în discuţie este răspunderea contractuală, consideră că izvorul obligaţiei este prevăzut de lege şi nu sunt în discuţie obligaţii de natură comercială. În acord cu prima instanţă, raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile răspunderii civile contractuale, încălcarea clauzelor contractului de societate prin neîndeplinirea, de către pârâtul Consiliul Local, a obligaţiei de efectuare a aportului. La data înfiinţării reclamantei (anul 2008), erau în vigoare dispoziţiile Codul comercial unde, la art. 43, se prevedea că "datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile".

Obligaţia pârâtului rezidă în contractul de asociere, încheiat în vederea derulării unor operaţiuni comerciale, pârâtul punând la dispoziţie un teren, iar reclamanta trebuia să predea acestuia un număr de 75 de locuinţe, fiind vorba deci de fapte de comerţ în sensul art. 3 şi 4 din Codul comercial.

Prin urmare, cheltuielile efectuate de reclamantă pentru demararea proiectului imobiliar sunt purtătoare de dobânzi de la data la care devin exigibile, conform art. 43 Codul comercial, adică de la data efectuării plăţilor.

Relativ la susţinerile privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 72/2013, instanţa le-a apreciat lipsite de relevanţă, dat fiind că expertul contabil, prin răspunsul la obiecţiunile formulate de apelanţii pârâţi, a lămurit modul de calcul al dobânzii şi actele normative în temeiul cărora s-a aplicat procentul de dobândă, lămuriri potrivit cărora nu s-au aplicat 8 puncte procentuale, cum greşit susţin apelanţii, ci 4 puncte procentuale, conform O.G. nr. 13/2011.

Calea de atac împotriva deciziei din apel, pronunţată în rejudecare

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs pârâţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar, prin care au solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii pe fond a pretenţiilor intimatei-reclamante. Totodată, au solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri de recurs.

Printr-o primă critică, recurenţii-pârâţi susţin că decizia atacată nu cuprinde motivele cu privire la respingerea unora dintre criticile din apel, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865.

În acest sens, arată că, unul dintre motivele de apel viza faptul că sentinţa apelată este motivată pornind de la o premisă vădit greşită în ceea ce priveşte situaţia obligaţiilor îndeplinite de către pârâţi, instanţa de fond constatând că pârâţii nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, întrucât nu ar fi fost reglementată situaţia juridică a terenului, ce nu ar fi făcut parte din patrimoniul Municipiului Cluj Napoca şi terenul nu ar fi fost evaluat. Or, pârâţii susţin că acestea sunt condiţii precedente constituirii aportului în natură, a căror îndeplinire nu a fost contestată nici măcar de către reclamantă.

Arată autorii prezentei căi de atac că, în rejudecare, instanţa de apel nu a analizat şi nu a oferit nicio motivare cu privire la motivul de apel prin care recurenţii-pârâţi au criticat faptul că principalul argument de la care instanţa de fond a pornit vizează pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor contractuale de către apelanţii-pârâţi, respectiv: i) faptul că terenul nu s-ar fi aflat în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca, astfel că apelantul-pârât nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a reglementa situaţia juridică a imobilului; ii) faptul că aportul în natură nu ar fi fost constituit, obligaţie a cărei îndeplinire nu a fost contestată nici de intimata-reclamantă; iii) faptul că terenul adus ca aport în natură nu ar fi fost evaluat.

Arată că, în realitate, ambele obligaţii au fost îndeplinite, iar apelanţii-pârâţi au precizat acest fapt în actele de procedură şi în înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond şi în concluziile scrise depuse la dosar. În plus, susţin că nici intimata-reclamantă nu a contestat îndeplinirea acestor obligaţii, astfel că, în mod cert, sentinţa apelată a fost pronunţată pornind de la o situaţie de fapt vădit eronată.

În continuare, recurenţii susţin că şi-au îndeplinit ambele obligaţii care rezultă din textul clauzelor nr. 2.3.1.5.1 şi 2.3.1.5.2 din Contractul-cadru, privitoare la obligaţiile Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca referitoare la aport, sens în care precizează că instanţa de fond a realizat o confuzie între întocmirea documentaţiei cadastrale a terenului în suprafaţă de 267 ha, pentru aprobarea PUZ, pe de o parte, şi obligaţia investitorului D. de a individualiza şi de a întocmi documentaţia cadastrală a terenului în suprafaţă de 179 ha, reprezentând aportul în natură la capitalul social al societăţii de proiect, pentru a fi posibilă atribuirea unui număr cadastral distinct pentru aceste teren şi pentru a fi posibilă intabularea sa în favoarea societăţii de proiect, ca urmare a vărsării capitalului în natură, pe de altă parte.

Recurenţii pârâţi învederează că, în rejudecare, instanţa de apel nu a analizat în niciun mod situaţia juridică a terenului, care, de altfel, a fost reglementată de către de recurenţii-pârâţi în sensul că terenul în suprafaţă de 267 ha, din care face parte şi suprafaţa de 179 ha, a fost intabulat la 12 decembrie 2007 în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, în baza Ordinului Instituţiei Prefectului Cluj nr. 508 din 07.09.2007.

Apreciază că aceeaşi situaţie rezultă şi din toate documentaţiile cadastrale întocmite ulterior anului 2007, din hotărârile Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, precum şi din expertizele tehnice administrate în cauză.

Mai susţin recurenţii că instanţa de prim control judiciar nu a analizat nici motivul de apel privind faptul că prima instanţă a reţinut, ca argument pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâţilor, faptul că aceştia nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală privind evaluarea terenului în suprafaţă de 179 ha, ce reprezintă aportul în natură la capitalul social al societăţii de proiect C..

În acest sens, arată că, în apel, au depus la dosar Raportul de evaluare a terenului în suprafaţă de 179 ha, nr. 5233/10.04.2008, prevăzut în PUZ, realizat pentru cartierul C., lucrare realizată de un expert ANVAR autorizat.

Instanţa de fond ar fi trebuit să constate că îndeplinirea acestei obligaţii rezultă din actele depuse la dosar, pe care instanţa de judecată nu le-a analizat, sens în care indică Anexele 3 şi 4 depuse la dosarul de apel, evaluarea aportului în natură reprezentând una dintre condiţiile esenţiale, premergătoare întocmirii actului constitutiv şi înmatriculării societăţii de proiect C..

Aşadar, consideră că instanţa de apel nu a analizat în nicio manieră principalul motiv de apel invocat de pârâţi, ce vizează modul în care instanţa de fond, pornind de la premise vădit greşite, a concluzionat că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, concluzionând, de fapt, că, în speţă nu ar fi fost îndeplinite condiţiile precedente constituirii aportului, respectiv obligaţia de a reglementa situaţia juridică a terenului şi obligaţia de evaluare a terenului adus ca aport în natură. Or, susţin recurenţii că, în cazul în care s-ar admite ipoteza reţinută de prima instanţă, nu ar fi fost posibilă întocmirea actelor de înfiinţare a societăţii de proiect şi de înmatriculare a C. S.A. Singura obligaţie contractuală încălcată, în opinia recurenţilor, este tocmai obligaţia societăţii de investiţii de a întocmi documentaţia topo-cadastrală a terenului în suprafaţă de 179 ha.

Dintr-un alt punct de vedere, autorii prezentei căi de atac învederează că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale, precum şi a prevederilor procedurale, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, indică faptul că instanţa de apel a efectuat o aplicare greşită a prevederilor art. 315 C. proc. civ., art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, precum şi a prevederilor art. 998-1003 C. civ. de la 1864 privind răspunderea contractuală.

Învederează recurenţii că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod greşit că instanţa de casare ar fi soluţionat problema de drept privind existenţa faptei ilicite, respectiv faptul că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia contractuală, precum şi problema de drept privind atribuirea culpei.

În opinia acestora, instanţa de casare a concluzionat în sensul că obligaţia de vărsare a aportului în natură nu poate fi condiţionată de nicio modalitate, cu excepţia termenului de 2 ani, astfel că nu poate fi opusă neîndeplinirea unei obligaţii asumate de către investitor. Instanţa de casare a dispus ca instanţa de apel, în rejudecare, să analizeze din nou condiţiile angajării răspunderii civile contractuale, ţinând cont de dezlegările instanţei de casare, potrivit cărora vărsarea aportului la capitalul social nu poate fi afectată de modalităţi.

Totodată, recurenţii susţin că, reţinând îndeplinite condiţiile privind existenţa faptei cauzatoare de prejudicii şi a vinovăţiei, instanţa de apel a efectuat o aplicare greşită a prevederilor art. 998-1003 C. civ. privind condiţiile angajării răspunderii civile contractuale, precum şi a prevederilor art. 65 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens învederează că, întrucât instanţa de casare a decis că vărsarea aportului nu poate fi condiţionată de nicio modalitate, atunci clauza prin care părţile au stabilit un alt moment, derogând de la prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, tocmai pentru că terenul în suprafaţă de 179 ha nu fusese dezmembrat printr-o documentaţie cadastrală, condiţionând vărsarea de întocmirea documentaţiei cadastrale de către investitor, este considerată nescrisă strict din perspectiva obligaţiilor statutare şi a Legii nr. 31/1990.

În consecinţă, în ipoteza în care vărsarea aportului în natură nu poate fi afectată de modalităţi, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, vărsarea este considerată realizată la data înmatriculării societăţii, prin predarea efectivă a terenului, obligaţie pe care pârâţii şi-au îndeplinit-o.

Arată că este necontestat faptul că terenul în suprafaţă de 267 ha - Dealul C. - din care urma a fi dezmembrată suprafaţa de 179 ha (i.e. 33% din suprafaţa de 267 ha) a fost predat în posesia investitorului D., prin procesul-verbal nr. x/42/2007 şi procesul-verbal nr. x/42/2007, precum şi faptul că terenul a rămas în posesia investitorului D. până în anul 2011, când i-a fost solicitată restituirea posesiei în mod repetat, prin somaţiile de predare (Anexa 5 depusă la dosarul de apel).

Mai arată şi că actul constitutiv al societăţii de proiect fusese deja întocmit în formă autentică, condiţie de formă impusă de existenţa unui aport în natură constând într-un bun imobil, raportul de evaluare fusese deja întocmit, iar întregul teren în suprafaţă de 276 ha, din care face parte şi suprafaţa de 179 ha, fusese deja predat, astfel că, dacă se acceptă teza potrivit căreia vărsarea nu poate fi afectată de nicio modalitate, concluzia nu poate fi decât aceea că pârâţii şi-au îndeplinit deja obligaţia de vărsare a aportului în natură încă de la data predării posesiei terenurilor şi cel mai târziu la data înmatriculării societăţii de proiect.

În acest context, precizează că, prin clauza nr. 2.6.6.1.0, părţile contractului de societate au stabilit că predarea posesiei terenului se va face către societatea de proiect printr-un act tripartit încheiat între Consiliul Local al Mun. Cluj Napoca, în calitate de investitor, şi societatea de proiect, tocmai pentru că întregul teren de 267 ha fusese deja predat înainte de data înmatriculării societăţii de proiect, în vederea viabilizării întregului teren şi a întocmirii documentaţiilor cadastrale şi de urbanism de către investitor.

Precizează că, potrivit definiţiilor din Actul constitutiv, "teren" reprezintă suprafaţa de 179 ha, care a rezultat conform PUZ, însă conform paragrafului 1 al clauzei 6.2.1, acest teren urma a fi individualizat printr-o documentaţie cadastrală ce nu fusese întocmită, pentru a fi intabulat dreptul de proprietate direct pe societatea C..

În plus, arată că, prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2012, instanţa de apel a constatat că obligaţia de întocmire a documentaţiei cadastrale pentru terenul de 179 ha este într-adevăr o obligaţie asumată contractual de investitor, iar experţii tehnici judiciari numiţi de instanţa de judecată au concluzionat tocmai în sensul că nu a fost îndeplinită obligaţia investitorului de a întocmi documentaţia cadastrală aferentă terenului în suprafaţă de 179 ha, ce urma a fi intabulat în cartea funciară direct pe numele societăţii.

Aşadar, recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel a nesocotit concluziile expertizelor tehnice administrate în cauză, relevante atât cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către intimata-reclamantă, cât şi cu privire la probarea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă şi a legăturii de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul pretins.

Invocă faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în cauză, întrucât a plecat de la premise false, fiind incidente motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, susţine că acţiunea este nefondată pentru că intimata-reclamantă nu a dovedit prejudiciul pretins, cheltuielile invocate în susţinerea pretenţiilor fiind excesive şi nejustificate, în cea mai mare parte neavând legătură cu executarea proiectului, astfel cum rezultă şi din probele administrate în cauză, respectiv cele două expertize tehnice (expertiza tehnică în domeniul construcţii şi expertiza tehnică în domeniul urbanism şi amenajarea teritoriului).

Autorii prezentei căi de atac invocă faptul că decizia atacată încalcă prevederile art. 960, art. 1086, art. 1084 şi ale art. 1085 C. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, în cauză, au fost administrate expertize tehnice prin care s-au identificat exclusiv acele lucrări efectuate pentru derularea proiectului şi care erau necesare executării proiectului.

Având în vedere că partea care pretinde înregistrarea unui prejudiciu este îndreptăţită numai la repararea prejudiciului efectiv suferit, înregistrat ca o consecinţă directă a pretinsei fapte ilicite, soluţia instanţei de apel de a nu lua în considerare niciuna dintre probele tehnice, ce au stabilit că nu toate lucrările au fost executate în vederea executării proiectului, este greşită.

În plus, susţine că decizia atacată încalcă şi prevederile art. 125 alin. (5) din C. proc. civ., sens în care evocă concluziile rapoartelor de expertiză din care susţin că rezultă că, în cadrul Contractului de Proiectare nr. x/24.10.2008 au fost constatate sume investite care nu au legătură cu derularea proiectului imobiliar, în valoare totală de 2.001.383,3 Ron, precum şi că nu pot fi reţinute ca având legătură cu proiectul decât 3 acte adiţionale, restul nefăcând parte din studiile/proiectele legale pentru obţinerea PUZ.

O altă critică priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13 din 24 august 2011 şi a prevederilor art. 43 din Codul comercial.

Recurenţii consideră că modalitatea de calcul a dobânzii legale este greşită. Susţin că este vorba despre o răspundere civilă contractuală referitoare la o obligaţie prevăzută de lege, a asociatului de a constitui aportul social la capitalul societăţii, iar nu de o obligaţie comercială, aşa cum a reţinut instanţa de apel, astfel că dobânda legală nu poate fi aplicată de la data plăţilor efectuate de către intimata-reclamantă, ci cel mai devreme de la data introducerii cererii de chemare în judecată, data la care apelanţii-intimaţi au fost puşi în întârziere.

Se susţine că, în cauză, nu este aplicabil art. 43 Codul comercial, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost reprezentat de obligaţia de plată a unei creanţe cu natura juridică de contraprestaţie avându-şi izvorul într-un contract încheiat între comercianţi.

Totodată, se arată că art. 43 Codul comercial se aplică numai creanţelor certe, lichide şi exigibile, pentru stabilirea cărora nu este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Pentru a fi aplicabile prevederile art. 43 Codul comercial este necesar ca creanţa în discuţie să fie o obligaţie de plată stabilită contractual, fără a fi necesară intervenţia instanţei de judecată pentru a stabili caracterul lichid sau cert al acesteia.

Or, arată că pretenţiile ce au format obiectul cererii de chemare în judecată au natura juridică de despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu cauzat de o pretinsă neîndeplinire a unei obligaţii de plată, iar nu natura juridică de contraprestaţie (e.g. preţ) stabilită printr-un contract încheiat între comercianţi.

Se mai susţine că, creanţa intimatei-reclamante nu este determinată în contract şi nici determinabilă conform contractului, întrucât este necesară intervenţia instanţei pentru a stabili dacă există un prejudiciu şi pentru a stabili cuantumul acestuia. De asemenea, scadenţa creanţei determinate de instanţa de judecată intervine de la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, aceasta fiind data la care o instanţă de judecată a constatat existenţa unui prejudiciu.

În subsidiar, solicită să se constate că accesoriile au fost calculate fără a fi efectuată punerea în întârziere anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată. Creanţa pretinsă de intimata-reclamantă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin pretinsa neexecutare a unei obligaţii contractuale nu a devenit scadentă conform contractului, fiind necesară punerea în întârziere, realizată abia la data sesizării instanţei de judecată.

Arată şi că, doar Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a avut calitatea de acţionar al C.., nu şi Municipiul Cluj-Napoca.

O altă critică priveşte faptul că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a legilor în timp, aplicând în mod greşit art. 20 din Legea nr. 72/2013, fără a efectua o analiză proprie, ci bazându-se exclusiv pe analiza experţilor contabili, care nu au competenţa de a efectua o analiză juridică privind aplicarea în timp a legii civile.

Se susţine că instanţa de apel a considerat în mod greşit că este aplicabilă dobânda legală calculată la rata de referinţă a dobânzii BNR+8%, făcând aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 607/29.08.2011, intrată în vigoare la 1 septembrie 2011.

Astfel, arată că prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 au fost introduse prin Legea nr. 72/2013 şi nu sunt aplicabile pretenţiilor reclamantei şi contractului din prezenta cauză, în raport de dispoziţiile art. 6 din Noul C. civ. şi art. 21 din dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 72/2013.

Referitor la dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, consideră că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 247 din C. civ., precum şi a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, fiind incidente motivele de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În acest sens, susţine faptul că intimata-reclamantă a indicat cuantumul cheltuielilor şi actele doveditoare după încheierea dezbaterilor, după ce părţile au fost ascultate în ceea ce priveşte concluziile pe fondul cauzei.

Totodată, susţine că, întrucât cererea de apel a fost rejudecată într-un singur termen de judecată, instanţa de apel a efectuat o aplicare greşită a art. 247 C. proc. civ., onorariul fiind excesiv.

Însumând aceste considerente, solicită admiterea cererii de recurs împotriva deciziei nr. 317/A-C din 25.09.2024 de Curtea de Apel Piteşti, iar în rejudecare să se dispună, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii pe fond a pretenţiilor intimatei-reclamante.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

La 06.12.2024, intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, intimata a arătat, în esenţă, în primul rând, faptul că sunt inadmisibile criticile recurenţilor privind interpretarea probatoriului şi a situaţiei de fapt.

Pe de altă parte, a susţinut că recurenţii ignoră cele reţinute în mod definitiv prin decizia de casare din primul ciclu procesual, privind existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâţilor, lipsa de relevanţă a faptului că terenul a fost evaluat, precum şi privind faptul că obligaţia de a vărsa aportul la capitalul social nu poate fi afectată de modalităţi, cu excepţia termenului de 2 ani în care poate fi efectuat vărsământul. De asemenea, a arătat că instanţa de casare a reţinut cu caracter definitiv faptul că raportul juridic născut din subscrierea aportului nu interferează cu alte raporturi juridice în care acţionarii sunt implicaţi şi că interpretarea contrară a instanţei de apel din primul ciclu procesual denotă interpretarea greşită a prevederilor legale care conturează regimul obligaţiei de aport.

Prin urmare, arată că, raportat la statuările instanţei de recurs cu privire la existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, în rejudecare, în mod corect, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii contractuale a pârâţilor, raportat la dezlegările instanţei supreme, la motivele de apel invocate de pârâţi şi la apărările intimatei formulate pe aceste aspecte şi la întregul material probator aflat la dosarul cauzei.

Referitor la dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, se susţine că recurenţii contrazic interpretarea prevederilor legale reţinută de instanţa supremă prin decizia de casare, iar criticile nu vizează soluţia din rejudecare.

În ce priveşte dobânda legală, arată că valoarea dobânzii este determinabilă în raport de modalitatea de calcul indicată de expertul contabil, iar critica recurenţilor în sensul că data de la care trebuia să fie calculată dobânda este data introducerii cererii de chemare în judecată este nefondată. Pe de o parte, chiar recurenţii recunosc că în speţă este incidentă răspunderea contractuală, iar pe de altă parte, răspunderea acestora intervine în temeiul dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 31/1990.

Referitor la criticile privind cheltuielile de judecată, intimata susţine că sunt inadmisibile, întrucât instanţa de recurs nu le poate analiza în această etapă procesuală.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-pârâţi, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.

La 13.12.2024, intimata-reclamantă a depus note de şedinţă, prin care a arătat, în esenţă, faptul că orice încercare a recurenţilor de a supune atenţiei instanţei supreme o interpretare contrară cu privire la natura contractuală a răspunderii, natura comercială a raporturilor juridice dintre părţi, precum şi cu privire la efectele obligaţiilor asumate având această natură, pentru a susţine lipsă de incidenţă a art. 43 Codul comercial, este inadmisibilă.

Aşadar, arată că, principiul în materia răspunderii contractuale, în temeiul art. 65 dar şi a art. 100 din Legea nr. 31/1990, este cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat societăţii. Totodată, răspunderea asociatului din perspectiva determinării momentului de la care curge dobânda legală nu poate fi limitată la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cum în mod eronat susţin recurenţii-pârâţi.

Astfel, arată că, pe de o parte, dispoziţiile art. 43 din Codul comercial statuează că debitorul este de drept în întârziere, iar pe de altă parte, repararea în integralitate a prejudiciului suferit de societate în cazul în care asociatul nu a vărsat niciodată aportul la capitalul social, iar societatea a avansat sume din patrimoniul său pentru a se realiza un Proiect în considerarea unui aport care niciodată nu a fost vărsat, înseamnă plata dobânzii legale de la momentul cheltuirii acestor sume în executarea/în legătură cu Proiectul.

Apreciază că numai în acest fel şi în această interpretare se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de societate, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, a art. 65 din Legea nr. 31/1990 şi art. 43 din Codul comercial.

Arată şi că, reţinerea datei introducerii cererii de chemare în judecată, ca moment de la care curge dobânda legală, nu are temei legal, teza avansată corespunzând unei interpretări civiliste, sub incidenţa art. 1088 din C. civ., care, însă, în materie comercială, nu este aplicabil.

În subsidiar, în cazul în care se va considera că instanţa de apel a validat în mod greşit soluţia primei instanţe în privinţa indicării momentului de la care curge dobânda legală, intimata-reclamantă susţine că, cel mai târziu moment de la care dobânda legală ar putea să curgă este data la care Consiliul de Administraţie al C. S.A. a constatat neîndeplinirea obligaţiei de a vărsa aportul - Decizia CA nr. 1/13.08.2012, decizie publicată în M. Of. şi care se bucură de prezumţia de legalitate, recurenţii fiind de drept în întârziere.

La 14.12.2024, recurenţii-reclamanţi au depus concluzii scrise, la dosarul cauzei, prin care au reluat, pe scurt, criticile din memoriul de recurs.

Analizând recursul formulat împotriva deciziei nr. 317/A-C din 25 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin prisma criticilor şi a dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este fondat, numai în limitele ce se vor arăta în continuare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi invocă faptul că decizia atacată este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a răspuns criticilor privind reţinerea greşită de către prima instanţă a faptului că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, motivat de faptul că situaţia juridică a terenului nu a fost reglementată şi că terenul nu a fost evaluat.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în acest sens prezentând raţionamentul logico-juridic pentru care au fost înlăturate criticile şi probele propuse în apel de apelanţii-pârâţi.

Instanţa supremă reţine că, în ce priveşte fondul cauzei, prin sentinţa primei instanţe a fost admisă cererea reclamantei, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantei suma de 24.532.741,65 RON, cu titlu de prejudiciu şi suma de 13.862.967,16 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada cuprinsă între data plăţilor efectuate de reclamantă (stabilite conform raportului de expertiză judiciară contabilă) şi până la 01.04.2021.

Prin apelul declarat de pârâţi în cauză, s-a criticat, pe de o parte, reţinerea ca îndeplinite a condiţiilor răspunderii contractuale, sens în care s-a arătat, în esenţă, că sentinţa apelată este nefondată şi nelegală raportat la greşita stabilire a situaţiei de fapt în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale asumate de investitor şi de apelanţii pârâţi, precum şi a caracterului interdependent al acestor obligaţii contractuale şi modalitatea în care acestea au fost deja îndeplinite de părţile contractante, iar, pe de altă parte, s-a contestat cuantumul prejudiciului şi data de la care s-a stabilit obligaţia de plată a dobânzii datorate.

Prin decizia nr. 94/A-Com/15.03.2023, pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, s-a admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei nr. 277/08.06.2022, dispunându-se schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 610 din 21.03.2024, pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 94/A-COM din 15 martie, a casat în parte decizia nr. 94/A-COM din 15 martie 2023 şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 277/2022 din 08 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

A stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, în rejudecare, instanţa de apel va verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor angajării răspunderii contractuale a pârâţilor în condiţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, raportat la motivele de apel invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor de drept oferite prin respectiva decizie.

Instanţa de casare a reţinut, faţă de obiectul şi cauza acţiunii, că instanţele au fost chemate să verifice îndeplinirea cumulativă a condiţiilor angajării răspunderii contractuale a intimaţilor pârâţi pentru neîndeplinirea de către pârâtul Consiliul local a obligaţiei asumate prin actul constitutiv al C. S.A., de a vărsa la capitalul social aportul constând în terenul în suprafaţă de 179 ha situat în zona dealul C., Cluj-Napoca.

Faţă de caracterul imperativ al normelor care reglementează această obligaţie şi de finalitatea instituirii acesteia, aceea de a permite acţionarului să participe la activitatea socială, Înalta Curte a reţinut că raportul juridic născut din subscrierea aportului prin semnarea contractului de societate priveşte exclusiv societatea şi acţionarul subscriitor şi nu interferează cu alte raporturi juridice în care acţionarii sunt implicaţi.

Ca atare, a considerat că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile legale când a concluzionat că acţionarul subscriitor s-ar putea prevala de obligaţiile născute în sarcina unui alt acţionar dintr-un raport juridic distinct, pentru a justifica neexecutarea în termenul legal a obligaţiei născute în sarcina sa din contractul de societate. Strâns legat de această concluzie, instanţa supremă a reţinut că, obiectul prezentului dosar îl reprezintă doar analiza raportului juridic născut din Actul constitutiv autentificat sub nr. x/05.06.2008, între societate şi acţionarul care s-a obligat să contribuie la constituirea capitalului social, analiza contractului-cadru nr. x/04.07.2007 fiind în afara cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată.

Relativ la fapta ilicită, s-a constatat prezenţa unei obligaţii esenţiale a acţionarului în legătură cu vărsarea aportului la capitalul social, care nu poate fi afectată de modalităţi, cu excepţia termenului de 2 ani în care se poate realiza vărsământul, a cărei neîndeplinire atrage sancţionarea acţionarului culpabil, prin înlăturarea acestuia din societate, ca efect al anulării acţiunilor deţinute, respectiv angajarea răspunderii acestuia prin plata unor despăgubiri pentru pagubele pricinuite.

Totodată, în urma verificării conţinutul clauzei din actul constitutiv al C. S.A., care priveşte obligaţia de aport a pârâtului Consiliul local, respectiv art. 6.2.1 primul paragraf, instanţa de casare a constatat că textul nu instituie nicio obligaţie în sarcina investitorului D. în legătură cu obligaţia de vărsare a aportului la capitalul social, ce revenea pârâtului Consiliul Local.

Referitor la cerinţa vinovăţiei, raportat la faptul că terenul în suprafaţă de 179 ha, reprezentând aportul la capitalul social al societăţii, se afla în patrimoniul pârâtului Consiliul local şi era evaluat conform art. 38 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte a apreciat că acesta putea şi trebuia să aducă la îndeplinire obligaţia asumată, concluzia contrară a instanţei de apel fiind greşită, nefiind de reţinut existenţa cauzei străine care l-ar fi împiedicat în mod obiectiv şi fără nicio culpă să execute obligaţia asumată (art. 1082 C. civ. de la 1864).

S-a concluzionat că intimatul pârât Consiliul local, în calitate de proprietar al terenului adus ca aport la capitalul social, era în măsură să întreprindă toate demersurile necesare în scopul îndeplinirii obligaţiei, inclusiv din perspectiva asigurării finanţării necesare, urmând să se îndrepte, pentru repararea pagubei, cu o acţiune în despăgubiri împotriva cocontractantului său, pe temeiul răspunderii contractuale.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. 1865, "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", care vor judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Aşadar, instanţa supremă constată că, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, s-a tranşat cu caracter definitiv atât existenţa faptei ilicite a Consiliului local al Mun. Cluj-Napoca, constând în neîndeplinirea obligaţiei de aport la capitalul social al C.. a terenului în suprafaţă de 179 ha, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, cauza fiind trimisă instanţei de apel pentru a verifica îndeplinirea cumulativă şi a celorlalte două condiţii pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâţilor în condiţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, raportat la motivele de apel invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor în drept stabilite prin respectiva decizie.

În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de apel că limitele învestirii sale, în rejudecare, raportat la motivele de apel ale apelanţilor-pârâţi şi la dezlegările instanţei de casare din decizia ante-menţionată cu privire la îndeplinirea unora dintre condiţiile atragerii răspunderii contractuale a pârâţilor, privesc doar analiza criticilor apelanţilor-pârâţi privind prejudiciul şi raportul de cauzalitate.

Astfel, în mod nefondat invocă recurenţii-pârâţi faptul că instanţa de apel nu a verificat situaţia juridică a terenului anterioară vărsării aportului şi nu a reţinut efectuarea evaluării terenului de 179 ha, ca şi dovezi ale faptului că obligaţiile contractuale ale pârâţilor în raport cu intimata-reclamantă au fost executate, cât timp prin decizia de casare din primul ciclu procesual s-a reţinut cu caracter definitiv faptul că intimatul Consiliul local al Mun. Cluj-Napoca nu şi-a executat obligaţia asumată prin actul constitutiv, iar o repunere în discuţie a acestui aspect, în rejudecare, nu este permisă în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

De altfel, recurenţii nu justifică un interes real în invocarea acestei critici, întrucât, aşa cum rezultă din decizia de casare din primul ciclu procesual, instanţa de recurs a reţinut deja faptul că terenul în suprafaţă de 179 ha se afla în patrimoniul pârâtului Consiliului local şi era evaluat conform art. 38 din Legea nr. 31/1990, ca şi premise pentru a concluziona că pârâtul putea şi trebuia să aducă la îndeplinire obligaţia pe care şi-a asumat-o.

Totodată, prin decizia de casare s-a reţinut, pe de o parte, faptul că, împrejurarea că intabularea terenului în discuţie presupunea individualizarea prealabilă a acestuia pe baza unei documentaţii topo-cadastrale despre care pârâţii afirmă că era în sarcina unui alt acţionar, şi, implicit angajarea unor cheltuieli din partea autorităţii publice locale, în cadrul oferit de Legea nr. 273/2006, nu are natura unei piedici obiective de natură să justifice neîndeplinirea obligaţiei, ci constituie o chestiune care interesează raporturile dintre cei doi acţionari, neputând fi opusă societăţii. Pe de altă parte, s-a reţinut că textul art. 6.2.1. din actul constitutiv nu instituie nicio obligaţie în sarcina investitorului D. în legătură cu obligaţia de vărsare a aportului la capitalul social, ce revenea pârâtului Consiliul local.

Chestiunile dezlegate cu caracter definitiv prin decizia de casare nr. 610/2024 se impun atât în faţa instanţei de apel, în rejudecare, cât şi instanţei de recurs din prezentul ciclu procesual, care nu poate proceda la o reevaluare a aspectelor deja tranşate.

Faţă de această situaţie, în mod contrar celor susţinute de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat îndrumările date prin decizia de casare menţionată, în sensul că a stabilit corect că limitele învestirii, în rejudecare, privesc prejudiciul şi raportul de cauzalitate, iar criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., subscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, sunt nefondate.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici criticile recurenţilor-pârâţi, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-1003 C. civ. de la 1864 şi art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Aceasta întrucât, în motivarea pretinsei încălcări a acestor articole, recurenţii-pârâţi pornesc de la premisa că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut greşit faptul că prin decizia de casare s-a tranşat problema de drept privind existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei recurenţilor-pârâţi. Or, aşa cum s-a arătat deja, această premisă este greşită, instanţa de apel reţinând în mod judicios faptul că Înalta Curte a considerat îndeplinite aceste două condiţii ale antrenării răspunderii contractuale a pârâţilor, astfel că, în rejudecare, în mod corect instanţa de prim control judiciar a analizat doar îndeplinirea celorlalte două condiţii ale atragerii răspunderii pârâţilor în temeiul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, respectiv prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

Pe de altă parte, aspectele privind obligaţiile părţilor care rezultă din clauzele actului constitutiv în legătură cu aportul în natură a terenului, faptul că, în cauză, se analizează numai raportul juridic care rezultă din contractul de societate, nu şi din contractul-cadru, precum şi cele privind neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de aport în natură a terenului în suprafaţă de 179 ha au fost tranşate definitiv prin decizia de casare din primul ciclu procesual, astfel că, în această etapă procesuală nu mai pot fi repuse în discuţie, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor privind soluţia pronunţată prin decizia atacată, prezenta instanţa de recurs fiind ţinută de dezlegările cu caracter definitiv ale instanţei de casare anterioare.

Instanţa supremă reţine că recurenţii-pârâţi au invocat formal încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 960, art. 1086, art. 1084 şi ale art. 1085 din C. civ. de la 1864, întrucât, criticile formulate vizează exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (aşa cum învederează chiar şi recurenţii), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, ştiut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurenţi urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcţii şi urbanism şi reamenajarea teritoriului, precum şi a probei cu înscrisuri (acte adiţionale la Contractul de proiectare nr. x/28.07.2008), în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, contrare celei reţinute de instanţa de apel, cu privire la întinderea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă şi a caracterului previzibil sau imprevizibil al acestuia.

Din această perspectivă, recurenţii-pârâţi nu au dezvoltat critici de nelegalitate, susţinerile lor vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate.

Critica privind încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, motivată de faptul că intimata-reclamantă a indicat cuantumul cheltuielilor de judecată după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, subscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., este nefondată.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului din faza procesuală a apelului se constată că dezbaterile asupra fondului au avut loc la termenul din 10 septembrie 2024, în prezenţa părţilor, reprezentate de avocaţi, când, având cuvântul, intimata-reclamantă a precizat că solicită cheltuieli de judecată, depunând o notă cu cheltuielile efectuate pentru acest ciclu procesual şi precizând că solicită cheltuieli şi pentru apelul şi recursul exercitate în primul ciclu procesual anterior, cu menţiunea că va depune, până la finalul şedinţei de judecată, o notă cu toate cheltuielile de judecată efectuate în prezenta cauză.

La acelaşi termen de judecată, instanţa de apel a închis dezbaterile şi a amânat pronunţarea la 25 septembrie 2024.

Tot la 10 septembrie 2024, intimata-reclamantă a depus, la dosar, prin poşta electronică, nota de cheltuieli şi dovada efectuării acestora.

Instanţa supremă reţine că părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.

Cât timp, partea, legal citată, a avut posibilitatea, pe parcursul procesului, de a-şi susţine cererile şi apărările, oral sau în scris, nu se poate reţine nici o încălcare a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, din această perspectivă.

Aceasta este situaţia şi în cauză, de vreme ce apelanţii-pârâţi, recurenţi în prezenta cauză, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă, au fost prezenţi la termenul din 10 septembrie 2024 şi reprezentaţi de avocat, beneficiind de toate mijloacele necesare pentru a-şi formula apărările faţă de solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă.

Înalta Curte reţine că, în momentul la care părţile pun concluzii asupra fondului, este previzibil că instanţa învestită cu soluţionarea pricinii se va pronunţa şi asupra cererilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, astfel încât, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi diligenţa procesuală obligă pe fiecare dintre ele să formuleze toate cererile şi să îşi susţină toate apărările înainte de închiderea dezbaterilor, prin urmare, şi să pretindă părţii adverse să precizeze cuantumul total al cheltuielilor de judecată pe care le solicită, să facă dovada acestora şi să îi comunice înscrisurile doveditoare pe acest aspect, dar şi, dacă apreciază că este necesar, să ceară instanţei aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Or, recurenţii nu au formulat nicio astfel de solicitare, deşi aveau această posibilitate inclusiv până la termenul din 25 septembrie 2024, la care instanţa de apel a amânat pronunţarea.

Nu în ultimul rând, se reţine că, dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865 dispun în sensul că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, fără a preciza momentul-limită până la care partea îndreptăţită putea să administreze probele referitoare la cheltuielile de judecată pretinse în proces (aşa cum prevede art. 452 din noul C. proc. civ.).

Cât despre faptul că instanţa de apel ar fi acordat cheltuielile de judecată în lipsa dovezilor privind efectuarea acestora, instanţa supremă reţine că acest aspect priveşte netemeinicia deciziei, nu nelegalitatea ei, stabilirea situaţiei de fapt în baza probatoriului fiind atributul instanţelor devolutive.

Nici critica subsumată aceluiaşi motiv de recurs, vizând stabilirea cuantumul cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită.

Potrivit art. 274 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. 1865, "Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru (...); Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinei sau munca îndeplinită de avocat."

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin c. României, Străin c. României, Stere şi alţii c. României, Raicu c. României). Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

Prin argumentele aduse în susţinerea acestei critici recurenţii propun, în realitate, o reevaluare a acestor criterii, ceea ce presupune examinarea deciziei atacate sub aspectul netemeiniciei sale, aspect nepermis de art. 304 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Este de punctat totuşi că instanţa de apel a examinat caracterul necesar, real, şi rezonabil al cheltuielilor de judecată, în sumă de 160.000 RON constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial pentru reprezentare în faţa instanţei de apel şi de recurs (primul ciclu procesual), apreciind că durata soluţionării celor două căi de atac şi implicarea apărătorilor reclamantei în soluţionarea celor două căi de atac justifică acordarea onorariului avocaţial.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sesizată în legătură cu stabilirea naturii criticilor de recurs ce vizează exclusiv cuantumul şi modul de acordare a cheltuielilor de judecată, din punct de vedere al încadrării sau nu în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în M. Of. Partea I nr. 181 din 05.03.2020, a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivul de recurs vizat este art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ. raportat la art. 451 alin. (2) din noul C. proc. civ., corespondentul art. 304 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. de la 1865 şi respectiv al art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, astfel că raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se impune, pentru identitate de raţiune şi în această speţă, dat fiind faptul că art. 451 alin. (2) din noul C. proc. civ. reia principiul înscris în art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte a statuat că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor în raport cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Transpunând statuările din decizia mai sus evocată, instanţa de recurs impune concluzia că, în speţă, criticile formulate de recurenţi referitoare la cheltuielile de judecată nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5 sau 9 C. proc. civ. întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Este fondat, însă, motivul de recurs prin care se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 Codul comercial şi a faptului că instanţa de apel a reţinut greşit că pârâţii datorează dobânda legală de la data efectuării de către reclamantă a cheltuielilor, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În primul rând, instanţa supremă reţine că, în cauză, s-a stabilit cu caracter definitiv faptul că este incidentă răspunderea contractuală pentru neexecutarea de către pârâtul Consiliul local Cluj-Napoca a obligaţiei contractuale prevăzute de art. 6.2.1 din Actul constitutiv autentificat sub nr. x/05.06.2008, respectiv de a aporta dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 179 ha, identificat conform planului de situaţie rezultat din PUZ, aprobat prin HCL nr. 19/31.01.2008, parte din terenul intabulat în CF nr. x a localităţii Cluj Napoca, în termen de maxim 2 ani de la data înmatriculării C. S.A.

Faptul că Legea nr. 31/1990 instituie un cadru legal pentru desfăşurarea operaţiunilor de aport nu schimbă izvorul obligaţiei asociatului, care este de natură contractuală.

Aportul într-o societate comercială reprezintă, din punct de vedere juridic, obligaţia asumată de fiecare asociat de a aduce în patrimoniul societăţii un drept asupra unui anumit bun, în cazul aportului în numerar fiind vorba despre o sumă de bani pe care asociatul să fie obligat să o transmită societăţii, iar în cazul aportului în natură, de dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun şi predarea efectivă a acestuia.

Obligaţia de a aduce un aport în natură la capitalul social este considerată, în sistemul vechiul C. civ., o obligaţie comercială.

Astfel, potrivit art. 3 C. civ. de la 1864, sunt fapte de comerţ "toate convenţiunile şi obligaţiunile unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă". Întrucât societatea comercială este o formă organizată a activităţii comerciale, toate actele juridice încheiate în scopul funcţionării acesteia (inclusiv contractele de societate şi obligaţiile asociate acestora) sunt considerate comerciale.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "societăţile comerciale sunt constituite în vederea desfăşurării de activităţi comerciale", iar art. 7 din aceeaşi lege impune asociaţilor obligaţia de a aduce aporturi la capitalul social. Aşadar, din perspectiva acestei legi, toate raporturile juridice derivate din contractul de societate, inclusiv obligaţiile asociaţilor, erau calificate ca fiind de natură comercială.

Art. 43 din Codul comercial prevede că, în lipsa unei convenţii contrare, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile. Acest articol se aplică doar în cazul obligaţiilor comerciale având ca obiect plata unor sume de bani, nu şi în cazul aporturilor în natură la capitalul social, cum greşit a reţinut instanţa de apel prin decizia atacată.

Aportul în natură nu constituie o obligaţie de plată a unei sume de bani, ci o obligaţie de transfer a proprietăţii unui bun, iar neexecutarea acestei obligaţii atrage aplicarea regulilor răspunderii contractuale şi a daunelor-interese, nu şi a dobânzii comerciale prevăzute de art. 43 Codul comercial. În acest context, trebuie subliniat că aplicarea normelor care reglementează daunele-interese (dobânda legală) se face prin raportare la obligaţia principală neexecutată, iar nu în raport cu despăgubirile compensatorii ce reprezintă o executare prin echivalent (indirectă) şi care constau întotdeauna într-o sumă de bani.

Prin urmare, instanţa a aplicat greşit prevederile art. 43 Codul comercial, deoarece în cauză nu este vorba despre o datorie comercială bănească, determinată prin contract sau determinabilă potrivit art. 379 C. proc. civ. din 1865.

Aşadar, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1079 alin. (1) C. civ. de la 1864, în sensul că, pentru a fi îndreptăţită la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligaţiei de a da, reclamanta era ţinută sa procedeze la punerea în întârziere a pârâţilor, fie printr-o notificare, fie prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, nu este incident niciunul dintre cazurile în care debitorul este de drept în întârziere, prevăzute de dispoziţiile art. 1079 alin. (2) şi (3) C. civ. de la 1864, întrucât, aşa cum s-a arătat, pe de o parte, obligaţia de aport în natură are natură contractuală, nu delictuală, iar pe de altă parte, obligaţia rămâne posibilă, chiar dacă executarea ei a fost întârziată, termenul nefiind esenţial. Totodată, chiar dacă, potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, aporturile în natură trebuie vărsate în termen de 2 ani de la înmatricularea societăţii, totuşi legea nu prevede în mod expres că întârzierea produce automat punerea în întârziere de drept a debitorului obligaţiei de aport.

Potrivit art. 1082 C. civ. de la 1864, "debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai daca nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată", iar conform art. 1084 din acelaşi cod, sediul general al materiei în privinţa daunelor interese datorate creditorului, daunele interese care sunt datorate creditorului cuprind atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul de care creditorul a fost lipsit.

Art. 1088 C. proc. civ. prevede că, la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afara de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Pe baza probatoriului, element care scapă controlului instanţei supreme, instanţa de apel a reţinut că, urmare a neexecutării obligaţiei de aport de către pârâtul Consiliul local, în mod cert, reclamanta a suferit un prejudiciu prin angajarea unor cheltuieli, cuantificat la suma de 24.532.741,65 RON (TVA inclus).

Se reţine şi faptul că, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, s-a stabilit definitiv că, în cauză, nu există o piedică obiectivă de natură să justifice neîndeplinirea obligaţiei pârâtului Consiliul local.

Astfel, în temeiul art. 1088 C. civ. de la 1864, dobânda legală este datorată numai de la data introducerii cererii de chemare în judecată, în speţă 11.11.2011, iar nu de la data efectuării plăţilor, cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, în rejudecare, întrucât în prezenta cauză dobânda legală nu curge de drept.

De altfel, raţionamentul instanţei de apel, în rejudecare, este greşit şi prin raportare la data naşterii dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei pârâtului Consiliul local de a vărsa la capitalul social aportul subscris, reţinută cu caracter definitiv de către prima instanţă ca fiind 14.07.2010, respectiv la 2 ani de la data înmatriculării societăţii (15.07.2008), conform dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, dacă s-a reţinut că obligaţia de aport nu era exigibilă înainte de împlinirea termenului de 2 ani, rezultă că nici obligaţia de a plăti despăgubiri nu putea fi exigibilă înainte de acest termen, contrar celor reţinute prin decizia atacată.

Întrucât punerea în întârziere nu s-a realizat la data scadenţei, ci doar prin cererea de chemare în judecată, dreptul la daune-interese (dobânda legală) s-a născut efectiv doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, soluţia instanţei de apel, care a considerat că pârâţii sunt de drept în întârziere şi a acordat dobânda de la data efectuării de către reclamantă a cheltuielilor, este eronată, iar recursul este întemeiat din perspectiva art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Referitor la cuantumul dobânzii legale, instanţa supremă constată că sunt incidente prevederile O.G. nr. 13/2011 în forma în vigoare la data la care au început să curgă daunele interese, în speţă 11.11.2011, astfel cum s-a stabilit prin prezenta decizie.

Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.

Prin urmare, pentru raţiunile înfăţişate, constatând că se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând decizia cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 Codul comercial, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. 1865, va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar împotriva deciziei nr. 317/A-C din 25 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 277 din 08 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2012.

Va menţine dispoziţiile privind soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului îndreptat împotriva tuturor încheierilor nefavorabile prin care au fost respinse cererile de probe, obiecţiuni şi alte cereri ale apelanţilor-pârâţi, printre care şi încheierea de şedinţă din 10.11.2021, prin care au fost soluţionate obiecţiunile şi cererile apelanţilor-pârâţi cu privire la raportul de expertiză judiciară contabilă refăcut ca urmare a admiterii obiecţiunilor iniţiale.

Va schimba, în parte, sentinţa civilă nr. 277 din 08 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2012, în sensul că va obliga pârâţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar, şi la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la 11.11.2011, data introducerii cererii de chemare în judecată, până la 01.04.2021; va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

În ce priveşte cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că, "partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Raportat la soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, de admitere a recursului formulat de recurenţii-pârâţi, instanţa supremă nu va reţine culpa procesuală a acestora, motiv pentru care urmează a respinge cererea intimatei A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar, împotriva deciziei nr. 317/A-C din 25 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de pârâţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 277 din 08 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2012.

Menţine dispoziţiile privind soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului îndreptat împotriva tuturor încheierilor nefavorabile prin care au fost respinse cererile de probe, obiecţiuni şi alte cereri ale apelanţilor-pârâţi, printre care şi încheierea de şedinţă din 10.11.2021, prin care au fost soluţionate obiecţiunile şi cererile apelanţilor-pârâţi cu privire la raportul de expertiză judiciară contabilă refăcut ca urmare a admiterii obiecţiunilor iniţiale.

Schimbă, în parte, sentinţa civilă nr. 277 din 08 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2012, în sensul că obligă pârâţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, prin primar, şi la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la 11.11.2011, data introducerii cererii de chemare în judecată, până la 01.04.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge cererea intimatei A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2024.