Unjust enrichment admissibility for unpaid supplementary services: absence of contractual price agreement and subsidiary nature of in rem verso action

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., societate aflată în perioada de reorganizare, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L.:

l. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 13.950 Euro, fără T.V.A., plus dobânda legală de la momentul încălcării dreptului reclamantei până la momentul efectuării plăţii integrale, reprezentând clauza penală stabilită de părţi în cazul încălcării drepturilor de autor aferente contractului nr. x/06.11.2013, conform art. 8.3 din contract;

2. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 24.338 Euro, fără T.V.A., plus 0,15% din valoare pentru fiecare zi de întârziere până la efectuarea integrală a plăţii, reprezentând restul rămas neachitat aferent contractului nr. x/06.11.2013;

3. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 230.000 Euro, fără T.V.A., plus dobânda legală din data de 12.12.2016 până la efectuarea integrală a plăţii, reprezentând lucrări suplimentare prestate şi neachitate de pârâtă;

4. obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 200.000 Euro cu titlu de daune materiale pentru încălcarea acordului de confidenţialitate ce se regăseşte la art. 9 din contractul nr. x/06.11.2013;

5. obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 300.000 de Euro cu titlu de daune materiale şi morale pentru lezarea drepturilor de autor ale reclamantei în solidar cu pârâta B. S.A.;

6. anularea Autorizaţiei de construcţie nr. x/21.04.2017 şi a tuturor actelor subsecvente acesteia şi desfiinţarea tuturor lucrărilor efectuate în afara autorizaţiei.

La termenul din 27 septembrie 2019, conform încheierii de la acea dată, Tribunalul a disjuns capetele de cerere 1, 5 şi 6, astfel încât în prezentul dosar instanţa a rămas sesizată cu soluţionarea capetelor de cerere 2, 3 şi 4, formulate doar în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1349 din 29 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei cu privire la capătul 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 24.338 Euro, exclusiv T.V.A., plus 0,15% din valoare pentru fiecare zi de întârziere până la efectuarea integrală a plăţii, reprezentând restul rămas neachitat aferent contractului nr. x/06.11.2013 şi a respins acest capăt de cerere, ca fiind prescris; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 230.000 Euro, exclusiv T.V.A., plus dobânda legală din data de 12.12.2016 până la efectuarea integrală a plăţii, reprezentând lucrări suplimentare prestate şi neachitate de pârâtă şi a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil; a respins capătul de cerere 4 având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 200.000 Euro cu titlu de daune materiale pentru încălcarea acordului de confidenţialitate prevăzut de dispoziţiile art. 9 din contractul nr. x/06.11.2013, ca neîntemeiat; de asemenea, a obligat reclamanta la plata sumei de 30.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta A. S.A. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1124/2022 din 29 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere nr. x, având ca obiect plata sumei de 230.000 Euro fără T.V.A. şi a dobânzii legale aferente, aceleiaşi instanţe; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 15.696,73 RON cu titlu de judecată în apel.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu privire la capătul de cerere nr. x din acţiunea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 230.000 Euro fără TVA şi a dobânzii legale aferente acestei sume; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 9 alin. (2), a art. 22, a art. 14 alin. (5) şi alin. (6) precum şi a art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reţinerii unei alte calificări juridice a situaţiei de fapt.

Detaliind, a precizat că fundamentul pretenţiei deduse judecăţii primei instanţe a fost reprezentat de existenţa unui acord de voinţă al părţilor litigante (în sensul de negotium iuris), ca urmare a faptului că solicitările recurentei-pârâte de efectuare a unor lucrări suplimentare au fost acceptate şi executate de intimata-reclamantă, astfel cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată elaborată de reclamată.

A învederat că abia prin cererea de apel, intimata-reclamantă a infirmat, pentru prima dată în cursul procesului, afirmaţiile din cererea de chemare în judecată, susţinând că sunt consecinţa unei simple erori a administratorului judiciar al intimatei-reclamante, care a redactat cererea introductivă. În opinia recurentei-pârâte o asemenea afirmaţie, care tinde la modificarea fundamentului pretenţiilor, nu poate fi primită în etapa apelului, nefiind îndeplinite cerinţele art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., care permit modificarea (chiar tardivă) a cererii de chemare în judecată, însă numai în ipoteza acordului expres al tuturor părţilor, ori, prin întâmpinarea depusă în etapa apelului, s-a opus în mod expres la această modificare.

În acest context, a apreciat că limitele obiectului judecăţii, pe care instanţa de apel era ţinută să le respecte, erau cele fixate prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât prima instanţă de control judiciar trebuia să analizeze pretenţiile formulate prin petitul 3 al cererii introductive luând în considerare modalitatea în care reclamanta şi-a fundamentat aceste pretenţii, respectiv prin prisma acordului de voinţă intervenit între părţi.

În opinia recurentei-pârâte, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel, pe de o parte, că reclamanta nu a invocat existenţa unui acord de voinţă pentru lucrările suplimentare ce fac obiectul petitului nr. 3 din acţiunea introductivă, iar pe de altă parte, că este irelevant dacă au fost formulate solicitări suplimentare cu privire la activitatea de proiectare ori dacă serviciile suplimentare au fost prestate din proprie iniţiativă, câtă vreme nu s-a susţinut niciodată că între părţile litigante ar fi fost încheiat un contact.

Or, raportat la aceste statuări ale instanţei de apel, recurenta consideră că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi cu depăşirea limitelor obiectului judecăţii.

Referitor la limitele judecăţii petitului nr. 3, recurenta susţine că fundamentul pretenţiei pe care reclamanta A. a dedus-o judecăţii primei instanţe a fost reprezentat de existenţa unui acord de voinţe al părţilor litigante (în sensul de negotium iuris) cu privire la lucrările suplimentare. Astfel, obiectul învestirii instanţei de fond a fost reprezentat de aceste motive de fapt, care au ca premisă împrejurarea că solicitările B. adresate societăţii A. privind prestarea unor servicii suplimentare au fost urmate de acceptare şi au fost executate de partea adversă.

Susţinând aceleaşi critici, recurenta-pârâtă a considerat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., dar şi a principiului contradictorialităţii (art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.).

Astfel, împrejurarea că instanţa de apel a nesocotit cadrul factual al pricinii şi a reţinut că este irelevant dacă lucrările suplimentare realizate de A. au fost executate la solicitarea B. sau din propria iniţiativă a părţii adverse constituie o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului.

În plus, recurenta a precizat că, în măsura în care instanţa de apel aprecia că reclamanta nu a invocat un temei contractual pentru efectuarea lucrărilor suplimentare, avea obligaţia legală expresă de a pune în discuţia părţilor această împrejurare, conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Or, la termenul de dezbateri, instanţa de apel a finalizat cercetarea judecătorească fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor noua calificare a situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi fără a da posibilitatea acestora să-şi exprime punctul de vedere şi să formuleze apărări, ceea ce, în opinia sa, face ca hotărârea recurată să fie pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, astfel cum acesta este reglementat de art. 14 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a arătat că, în speţă, a fost încălcat principiul limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 478 alin. (1) şi alin. (3) din C. proc. civ., respectiv principiul "tantum devolutum quantum iudicatum".

În opinia autoarei căii extraordinare de atac, instanţa de apel a schimbat cadrul dedus judecăţii în prima instanţă, a modificat în mod nelegal obiectul judecăţii şi a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, dar şi principiul dublului grad de jurisdicţie. Or, rolul judecăţii în apel este acela de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, iar nu prin raportare la aspecte, argumente şi elemente noi, invocate pentru prima dată direct în calea de atac.

Recurenta apreciază eronată interpretarea dată de instanţa de apel, în sensul că este ţinută de temeiul juridic al acţiunii, în speţă îmbogăţirea fără justă cauză şi că nu poate proceda la o altă calificare a juridică a situaţiei de fapt descrise în acţiune în raport de motivele cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, în viziunea instanţei de apel, cât timp intimata-reclamanta a infirmat existenţa unei convenţii cu privire la lucrările suplimentare, nu se putea deduce contrariul din argumentele expuse în cuprinsul cererii, în pofida existenţei unor elemente contradictorii în structura acesteia (anume că recurenta-pârâtă a solicitat modificări suplimentare, iar intimata-reclamantă a acceptat realizarea acestora).

Prin această motivare, instanţa de apel a acreditat ideea că prin hotărârea pronunţată nu a realizat o modificare a obiectului judecăţii, ci s-a pronunţat luând în considerare temeiul juridic al acţiunii, care, în opinia sa, nu poate fi infirmat de motivele cererii de chemare în judecată.

Contrar instanţei de apel, recurenta-pârâtă a considerat că noţiunea de "obiect al judecăţii" reglementată de art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. are în vedere inclusiv cererile, pretenţiile şi susţinerile formulate în faţa instanţei, care stabilesc cadrul litigiului, care determină limitele învestirii instanţei şi care fixează cadrul în care judecătorul va judeca pricina.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1266 şi ale art. 1267 din C. civ., care consacră o serie de reguli de interpretare a actului juridic civil, cele ale art. 1348 din C. civ., care reglementează caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, precum şi cele ale art. 1279 din acelaşi cod, în condiţiile în care a procedat la analiza inexistenţei unei promisiuni de a contracta încheiate între părţi.

Recurenta-pârâtă a apreciat contrară normelor de drept material prevăzute de art. 1266 şi 1267 din C. civ. interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor contractului de proiectare nr. x/06.11.2013.

Detaliind, a arătat că prin motivarea cuprinsă în pag. 19-20 ale deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut că, pe calea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, reclamanta a solicitat nu numai obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 50.000 euro (reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare), ci şi la plata sumei de 180.000 euro (reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de consultantă). Or, potrivit instanţei de apel, contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 şi actul adiţional nr. x la acest contract au ca obiect exclusiv servicii de proiectare, lipsind orice referire la serviciile de consultanţă. Prin urmare, conform instanţei de apel, pentru aceste servicii de consultanţă, intimata-reclamanta nu avea la dispoziţie calea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală împotriva societăţii pârâte, nefiind aşadar îndeplinită condiţia subsidiarităţii acţiunii de in rem verso, astfel cum rezultă din art. 1348 din C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, în măsura în care ar fi aplicat regulile de interpretare reglementate de art. 1266 şi art. 1267 din C. civ., instanţa de apel ar fi observat că obiectul contractului de proiectare nr. x/06.11.2013 nu era limitat strict la realizarea, de către intimata-reclamantă, a unor servicii de proiectare stricto sensu (în sensul de servicii având ca obiect elaborarea şi furnizarea unor documentaţi tehnice), ci era unul mai amplu, înglobând inclusiv obligaţia de a furniza explicaţii şi clarificări recurentei-pârâte ori de stabilire a soluţiilor optime pentru realizarea proiectului.

Astfel, din interpretarea sistematică a clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. (a) şi (b), de art. 6.1, lit. (a) şi (b) şi de art. 2.3 din Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013, rezultă că părţile au convenit expres că pe parcursul relaţiei lor contractuale recurenta-pârâtă avea dreptul de a adresa solicitări şi de a emite indicaţii, iar intimata-reclamantă avea obligaţia corelativă de a răspunde acestor solicitări, de a o informa în timp util asupra oricăror aspecte care ar putea antrena dificultăţi în executarea contractului sau care ar putea genera costuri suplimentare, precum şi de a asigura calitate documentaţiilor tehnice întocmite.

În opinia recurentei, toate aceste obligaţii ale intimatei-reclamante constituie accesorii ale obligaţiei principale a părţii adverse de a elabora şi furniza documentaţiile tehnice convenite, sursa acestor obligaţii accesorii fiind contractul de proiectare nr. x/06.11.2013. Toate aceste activităţi sunt circumscrise celor "de consultanţă".

Presupusa "consultanţă în vederea explicării soluţiilor" pe care A. o invocă este circumscrisă obiectului contractului de proiectare, fiind o formă de materializare a obligaţiei A. de a elabora documentaţia/proiectele de specialitate în conformitate cu solicitările B. şi de a colabora cu personalul tehnic al acesteia (art. 5 lit. a) şi b), în vederea analizării documentaţiei tehnice şi a stabilirii soluţiilor optime (art. 2.3).

Prin urmare, a considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266-1267 din C. civ. prin aceea că a interpretat obiectului prestaţiei datorate de intimata-reclamantă în baza contractului de proiectare nr. x/06.11.2013 exclusiv prin raportare la art. 1 din contract şi la art. I din actul adiţional nr. x/09.12.2015 la acelaşi contract, ajungând la concluzia eronată conform căreia presupusele lucrări suplimentare de consultanţă nu sunt circumscrise obiectului contractului de proiectare.

O altă consecinţă a acestei erori de judecată a fost aceea că instanţa de prim control judiciar a apreciat că intimata-reclamantă nu avea la dispoziţie calea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală pentru a obţine obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor lucrărilor suplimentare invocate prin petitul nr. 3 din acţiunea introductivă.

Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluţia instanţei de apel este dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1348 din C. civ.

În esenţă, recurenta-pârâtă critică concluzia instanţei de apel cu referire la neîndeplinirea cerinţei subsidiarităţii acţiunii de in rem verso, reglementată de dispoziţiile art. 1348 din C. civ.,

Detaliind, a arătat că prin contractul de proiectare, părţile au stabilit cu claritate atât remediul, cât şi procedura de urmat în ipoteza în care intimata-reclamantă urma să presteze lucrări ori servicii suplimentare. În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 2.1, teza finală şi la cele ale art. 11 pct. 1 din contractul nr. x/06.11.2013.

Mai mult, a susţinut că acest remediu a fost folosit în mod efectiv în practica părţilor. Astfel, părţile au încheiat actul adiţional nr. x/09.12.2015, prin care au convenit să suplimenteze preţul contractului tocmai ca urmare a intervenţiei unor lucrări de proiectare suplimentare şi unor modificări ale lucrărilor deja stabilite.

În opinia sa, intimata-reclamantă avea posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată cu o acţiune ex contractu, întemeiată pe clauzele indicate, pentru a solicita angajarea răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligaţiei de a încheia un act adiţional cu privire la lucrările suplimentare care formează obiect al petitului nr. 3 din cererea introductivă.

În consecinţă, contrar concluziei instanţei de apel, a apreciat că în raporturile dintre părţile litigante exista un remediu contractual pe care intimata-reclamanta îl putea folosi pentru valorificarea pretenţiilor pe care le-a invocat în prezenta cauză în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, ceea ce face inadmisibilă actio de in rem verso.

Cu titlu subsidiar, arătând că numai o parte din pretenţiile părţii adverse, invocate prin petitul nr. 3 (în speţă, cele având ca obiect plata sumei de 50.000 Euro reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare) erau incluse în obiectul Contractului de proiectare nr. x/06.11.2013, a considerat recurenta-pârâtă că instanţa de apel ar fi trebuit să constate, strict în privinţa acestor pretenţii, că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât raportat la aceste pretenţii nu era îndeplinită condiţia subsidiarităţii acţiunii de in rem verso.

Cu toate acestea, instanţa de apel a acordat o interpretare eronată condiţiei subsidiarităţii, reglementată de art. 1348 din C. civ., desfiinţând în bloc soluţia primei instanţe cu privire la ambele componente ale pretenţiilor formulate de intimata-reclamantă prin intermediul petitului nr. 3 al cererii introductive (atât suma de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare, cât şi suma de 180.000 euro, reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de consultanţă).

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1279 alin. (1) şi alin. (3) din C. civ. pentru a reţine inexistenţa unui remediu contractual aflat la dispoziţia intimatei-reclamante pentru a obţine valorificarea pretenţiilor invocate prin petitul nr. 3 al cererii introductive.

În opinia sa, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că art. 2.1 şi art. 11.1 din Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 nu pot fi interpretate ca reprezentând o promisiune de a contracta, întrucât aceste clauze nu îndeplinesc cerinţele reglementate de art. 1279 din C. civ., respectiv nu conţin elementele care să permită calificarea acestora drept o promisiune de a contracta (asumarea explicită a obligaţiei de a contracta, indicarea elementelor esenţiale ale contratului/actului adiţional care urmează a fi încheiat). Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 1279 alin. (2) din C. civ., care prevăd posibilitatea părţii interesate de a se adresa instanţei cu o acţiune în plata de despăgubiri, nici cele ale alin. (3), care permit formularea unei acţiuni având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract/act adiţional.

A subliniat recurenta-pârâtă că prin clauzele prevăzute de art. 2.1 şi de art. 11.1 din Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 a fost instituită, în sarcina celor două părţi, obligaţia de a negocia şi de a încheia acte adiţionale în ipoteza intervenţiei unor lucrări suplimentare.

Astfel cum prevede expres art. 1279 alin. (4) din C. civ., text normativ pe care instanţa de apel nu l-a aplicat, o astfel de convenţie a părţilor nu constituie o promisiune de a contracta, ci dă dreptul părţii contractante interesate să formuleze o acţiune în angajarea răspunderii civile contractuale împotriva celeilalte părţi care refuză să îşi execute obligaţia de negociere în vederea încheierii unui act adiţional.

A evidenţiat că acesta este sensul apărărilor elaborate prin întâmpinarea formulată în etapa apelului şi prin care a arătat că în raporturile dintre părţile litigante exista un remediu contractual pe care intimata-reclamantă îl putea folosi pentru valorificarea pretenţiilor invocate în prezenta cauză în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi că acesta era reprezentat de încheierea unui act adiţional la Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 sau de formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea obligaţiei de a încheia un act adiţional, menţionată de art. 2.1 raportat la art. 11 din contract.

În fine, recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel privind dispoziţia de obligare a intimatei-reclamante exclusiv la plata a 2/3 din cheltuielile de judecată avansate de recurenta-pârâtă în etapa apelului.

În ipoteza admiterii recursului, a apreciat că această soluţie a instanţei de apel este nelegală, fiind contrară art. 453 din C. proc. civ.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte ipoteza "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" şi, printr-o primă critică, a fost raportat la încălcarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

În conformitate cu principiul disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speţă, prin capătul 3 al cererii introductive, la care este limitat recursul, s-a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumelor de bani aferente lucrărilor suplimentare realizate de reclamanta A. S.A. şi neachitate de pârâtă, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Autoarea căii de atac solicită instanţei de recurs să constate că lucrările suplimentare executate de reclamantă au fost efectuate în baza unui acord de voinţă al părţilor litigante (în sensul de negotium iuris), astfel cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, potrivit căreia solicitările pârâtei de efectuare a unor lucrări suplimentare au fost acceptate şi executate de reclamantă.

Înalta Curte notează că, în analiza realizată, instanţa de apel a reţinut în mod corect temeiul juridic al acţiunii, expunând condiţiile care trebuie întrunite pentru examinarea unei cereri de chemare în judecată fundamentate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ., raportat la situaţia de fapt.

Condiţia inexistenţei unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantei pentru restituirea sumei de bani pretinse, din perspectiva caracterului său subsidiar, a fost cercetată prioritar, sens în care s-a reţinut că actio de in rem verso nu este inadmisibilă.

Înalta Curte constată că pentru realizarea lucrărilor suplimentare se impunea, conform art. 2.1 fraza a II-a şi art. 11.1 din contractul de proiectare nr. x/06.11.2013, încheierea unor acte adiţionale la contract, care să privească volumul şi/sau conţinutul documentaţiilor întocmite, dar şi, în mod corelativ, preţul acestora.

Astfel, potrivit art. 1188 C. civ., oferta de a contracta trebuie să conţină suficiente elemente pentru formarea/modificarea contractului, făcută cu intenţia de a se obliga. Or, din perspectiva normei legale în discuţie, nu se poate susţine că solicitările recurentei de efectuare a unor lucrări suplimentare reprezentau adevărate oferte care să ducă la completarea contractului prin simpla executare a lor de către intimată, în condiţiile în care nu exista un acord de voinţe asupra unui element esenţial - preţul acestor lucrări suplimentare. De aceea, părţile au prevăzut la clauzele din contract anterior menţionate necesitatea încheierii unor acte adiţionale, în care să se stabilească şi suplimentarea valorii contractului (a se vedea spre exemplu, actul adiţional nr. x/09.12.2015).

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reţinerii unei alte calificări juridice a situaţiei de fapt.

În mod corect instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a invocat, în motivarea capătului nr. 3 de cerere, existenţa unui acord de voinţă în sensul de contract (negotium iuris) pentru lucrările suplimentare, fiind irelevant faptul că au fost formulate de către pârâtă solicitări suplimentare cu privire la activitatea de proiectare sau dacă serviciile suplimentare au fost prestate din proprie iniţiativă de către aceasta, câtă vreme părţile nu au susţinut că ar fi încheiat un contract sau un act adiţional cu privire la aceste lucrări suplimentare.

Nu pot fi primite nici criticile privind pretinsa încălcare a rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi a principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor noua situaţie de fapt expusă de reclamantă, în sensul inexistenţei unui acord de voinţe pentru efectuarea lucrărilor suplimentare.

Conform art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire."

Înalta Curte constată că, întrucât procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.

De asemenea, rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi nu poate înlocui implicarea părţii în exercitarea propriilor obligaţii, instanţa de apel pronunţându-se în limitele investirii şi pe baza apărărilor invocate de părţi.

Cererile de modificare prevăzute de art. 204 C. proc. civ. sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum părţile, temeiul juridic sau obiectul acesteia.

Or, în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii, întrucât instanţa de apel, în analiza admisibilităţii acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, a constatat în mod corect, plecând de la conţinutul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a justificat în mod neechivoc respectarea caracterului subsidiar al acţiunii, prevăzut de art. 1348 C. civ., susţinând că părţile nu au ajuns la un acord pentru renegocierea preţului ca urmare a efectuării unor lucrări suplimentare.

Revenind la critica formulată de recurenta-pârâtă, se observă, contrar argumentelor acesteia, că instanţa de apel nu a schimbat calificarea juridică ce rezulta din cererea introductivă şi nu avea obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluţia pronunţată, acestea fiind de esenţa considerentelor deciziei judecătorului cauzei şi a rolului instanţei de judecată în înfăptuirea justiţiei, anume soluţionarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabileşte art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefondată este şi critica privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării principiului tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin schimbarea cadrului procesual dedus judecăţii în primă instanţă.

Examinând susţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că acestea nu reflectă realitatea juridică şi procesuală a cauzei şi sunt străine de reţinerile şi motivarea deciziei atacate.

Potrivit capătului 3 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata sumelor de bani reprezentând lucrări suplimentare, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, fără a face dovada existenţei unui contract sau act adiţional încheiat de părţi cu privire la aceste lucrări, ci doar afirmând că pârâta a solicitat modificări suplimentare, iar reclamanta a acceptat realizarea acestora.

Contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa de apel a menţinut cadrul procesual stabilit de prima instanţă, analizând acţiunea în limitele învestirii, potrivit art. 1345 C. civ.. Faptul că instanţa de apel a constatat că este greşit argumentul instanţei de fond în sensul că între părţi ar fi existat un acord de voinţă cu privire la lucrările suplimentare, incompatibil cu caracterul subsidiar al actio de in rem verso, reprezintă chiar statuarea asupra problemei litigioase ce a făcut obiectul apelului.

Premisa eronată susţinută de recurentă nu îşi găseşte suport în motivarea capătului al treilea de cerere, astfel cum a fost făcută de parte (care nu a afirmat că între părţi ar exista o convenţie).

Din simpla lecturare a deciziei atacate rezultă că instanţa de apel nu a schimbat cadrul procesual, ci a examinat cauza strict în limitele învestirii sale, înlăturând susţinerile referitoare la existenţa unui temei contractual pentru lucrările suplimentare invocate de către pârâtă, chiar şi în contextul în care recurenta-pârâtă a solicitat modificări suplimentare, iar intimata-reclamantă a acceptat realizarea acestora.

Fiind evident că instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (4)-(6) C. proc. civ., art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi a principiilor care guvernează procesul civil, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

2.2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1267 şi art. 1267 C. civ. în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. (a) şi (b), art. 6.1 lit. (a) şi (b) şi art. 2.3 din contractul de proiectare nr. x/06.11.2013.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele menţionate, reţinând că presupusele lucrări suplimentare de consultanţă nu se circumscriu obiectului contractului de proiectare.

Aceste critici sunt întemeiate, însă nu pot duce la casarea hotărârii atacate.

În primul rând, trebuie acceptat că este eronată concluzia instanţei de apel potrivit căreia contractul nr. x/06.11.2013 are ca obiect numai servicii de proiectare şi că lipsesc orice elemente care să permită o individualizare a unor servicii de consultanţă.

Pentru a interpreta astfel contractul, instanţa de apel a avut în vedere doar clauza de la art. 1 din contract şi art. I din actul adiţional, fără a efectua o interpretare sistematică şi în acord cu voinţa părţilor, contrar prevederilor art. 1266-1267 C. civ., prin raportare la: - clauza de la art. 5.1 lit. b) (unde proiectantul se obligă să informeze în timp util beneficiarul asupra oricăror dificultăţi în executarea contractului sau aspecte ce pot implica costuri adiţionale şi/sau neprevăzute); - clauza de la art. 2.3 (care prevede că, pe parcursul elaborării proiectului, se vor organiza săptămânal întâlniri de lucru între reprezentanţii părţilor în vederea analizării documentaţiei tehnice şi a stabilirii soluţiilor optime).

În al doilea rând, trebuie observat că argumentul referitor la limitarea obiectului contractului, cu consecinţa lipsirii serviciilor de consultanţă de orice fundament contractual, este unul supraabundent (care ar putea lipsi, fără a afecta fundamentul hotărârii).

Prin urmare, criticile recurentei privind acest considerent sunt lipsite de relevanţă şi nu ar putea duce la casarea deciziei, din moment ce argumentul principal şi esenţial pentru care instanţa de apel a reţinut că este îndeplinit caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză a fost acela că nu există o convenţie cu privire la lucrările suplimentare şi preţul acestora, independent de natura acestor lucrări/servicii şi de interpretarea obiectului contractului.

O altă critică se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1348 C. civ., recurenta-pârâtă susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a regulii subsidiarităţii acţiunii de in rem verso cu privire la pretenţiile având ca obiect contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare şi de consultanţă, întrucât s-ar fi reţinut nelegal că nu există o altă acţiune la îndemâna reclamantei de a-şi valorifica aceste pretenţii.

Conform dispoziţiilor art. 1348 C. civ., "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Drept urmare, acţiunea este admisibilă numai în situaţia în care reclamantul (cel prejudiciat) nu are şi nici nu a avut o altă acţiune pentru a putea obţine restituirea valorii îmbogăţirii pârâtului şi restabilirea dezechilibrului patrimonial creat.

În cauză, Înalta Curte reţine că este corectă concluzia curţii de apel potrivit căreia îmbogăţirea în detrimentul reclamantei nu este justificată de un titlu convenţional (contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 sau actul adiţional nr. x/09.12.2015), reclamanta neavând la dispoziţie o acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanţă reprezentat de contravaloarea serviciilor suplimentare de proiectare şi de consultanţă care formează obiect al petitului nr. 3 din acţiune.

Sunt nefondate susţinerile potrivit cărora strict pretenţiile în sumă de 50.000 de euro, reprezentând contravaloarea unor servicii suplimentare de proiectare, erau incluse în obiectul contractului de proiectare nr. x/06.11.2013, câtă vreme, cu privire la aceste servicii suplimentare, nu s-a susţinut niciodată de părţi că s-ar fi încheiat un contract (negotium), un act adiţional valabil sau că ar fi intervenit o convenţie care să privească lucrările efectuate şi preţul acestora.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1348 C. civ., prin statuarea că reclamanta nu are la îndemână o altă acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului acesteia de creanţă, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogăţirii fără justă cauză.

În acest context, nefondate sunt şi susţinerile recurentei-pârâte conform cărora reclamanta avea la îndemână un alt remediu pentru realizarea dreptului său de creanţă, respectiv încheierea unui act adiţional la Contractul de proiectare nr. x/06.11.2013 sau formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligaţiei de a încheia un act adiţional, menţionată de art. 2.1 din contract raportat la art. 11 din contract.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 1348 C. civ. se referă la existenţa unei alte acţiuni la îndemâna păgubitului "pentru a obţine ceea ce îi este datorat". Or, acţiunile indicate de recurentă au ca obiect o pretinsă obligaţie de negociere şi încheiere a unui act adiţional, ceea ce nu echivalează cu dreptul de creanţă dedus judecăţii, constând în plata contravalorii lucrărilor suplimentare.

Practic, recurenta pretinde ca persoana prejudiciată să fie obligată, în cadrul răspunderii contractuale, să efectueze mai multe demersuri în justiţie, mai întâi pentru încheierea unui act adiţional şi abia apoi pentru realizarea efectivă a dreptului de creanţă. Or, caracterul subsidiar al actio de in rem verso nu poate fi interpretat în sens larg, ca presupunând exercitarea mai multor acţiuni succesive şi mediate, care să îl pună pe creditor într-o situaţie defavorabilă.

În plus, trebuie observate şi considerentele instanţei de apel potrivit cărora lucrările suplimentare nu au făcut obiectul unui act adiţional la contract în conformitate cu prevederile art. 2.1 din contractul de proiectare, iar interpretarea acestei clauze în coroborare cu cea de la art. 11.1 nu conduce la concluzia că ar cuprinde o obligaţie/promisiune de a contracta, respectiv de a încheia acte adiţionale cu privire la lucrările suplimentare, a cărei încălcare să permită intimatei-reclamante să formuleze o acţiune având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a recurente-pârâte pentru nerespectarea obligaţiei de a încheia un act adiţional.

În acest context, critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1279 alin. (1) şi (3) C. civ. se dovedeşte a fi nefondată, curtea de apel reţinând cu justeţe că asumarea obligaţiei de a contracta trebuie să fie explicită şi să se refere la elementele esenţiale ale contractului/actului adiţional care urmează a fi încheiat.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 1279 C. civ., reţinând în mod legal inexistenţa unui remediu contractual aflat la dispoziţia intimate-reclamante pentru a obţine valorificarea pretenţiilor invocate prin petitul nr. 3 al cererii introductive.

Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă este nemulţumită de cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta, reprezentând doar 2/3 din cheltuielile suportate de recurenta-pârâtă în etapa apelului, susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 453 C. proc. civ.

Această critică are caracter accesoriu, depinzând de admiterea recursului sub aspectul caracterului subsidiar al acţiunii (art. 1348 C. civ.). Întrucât nu se justifică admiterea criticilor principale, aceeaşi soluţie se impune şi în privinţa ultimului motiv de recurs.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1124/2022 din 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1124/2022 din 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.