Enforceability of state reserve storage contracts under the 1864 Civil Code despite subsequent legislative changes and alleged breach of quality maintenance obligations

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 6 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale - Unitatea Teritorială 370 Ioneşti, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 740.674,96 RON cu titlu de tarif de depozitare restant aferent depozitelor din bazele Scăieşti, Dăneţi şi Brabova pentru intervalul iunie 2019 - mai 2020, inclusiv conform contractului de depozit şi prestări servicii nr. x din 30 martie 2007; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatorii între profesionişti aferente tarifului de depozitare restant, calculate de la data scadenţei aferente fiecărei luni şi până la data achitării acestuia, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2406 din 19 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva aceste sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 259 din 16 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2406 din 19 octombrie 2023 a Tribunalului Bucureşti, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 740.674,96 RON şi a dobânzii legale penalizatorii aplicabile raporturilor între profesionişti, aferente fiecărei facturi de la data scadenţei până la data plăţii, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.793,49 RON şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.711,15 RON, aferente apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale-Unitatea Teritorială 370 Ioneşti, solicitând casarea hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac susţine că motivarea deciziei este contradictorie în sensul că, pe de o parte, curtea de apel reţine incidenţa art. 1605 C. civ. din 1864, iar pe de altă parte, consideră că se aplică şi actele normative adoptate ulterior încheierii contractului. Arată că, potrivit art. 6 alin. (1) şi (5) C. civ., legea civilă nouă este aplicabilă tuturor faptelor produse după intrarea sa în vigoare. Consideră că în mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat considerentele pe dispoziţiile H.G. nr. 169/2015, act normativ ulterior încheierii contractului, deşi ar fi trebuit să ţină cont de legislaţia în vigoare în anul 2007, respectiv H.G. nr. 504/1993, H.G. nr. 1313/2000 şi O.U.G. nr. 141/2002, precum şi de voinţa părţilor exprimată în art. 11 din contract.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1605 C. civ. din 1864 în sensul că nu a avut în vedere culpa intimatei, în calitate de depozitar, care nu a menţinut calitatea grâului la standardele convenite. Mai susţine că a fost greşit interpretat şi art. 3 din contract, care impunea depozitarului obligaţia de a păstra aceeaşi calitate a grâului pe toată durata depozitării, pentru că instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 141/2002 şi ale H.G. nr. 1313/2000, precum şi ale art. 16 din Legea nr. 101/2014. Menţionează că a încetat plata chiriei începând cu luna iunie 2019 deoarece, conform buletinelor de analiză aferente lunii mai 2019, calitatea grâului nu mai era corespunzătoare. Afirmă că a notificat intimata-reclamantă în vederea împrospătării stocului de grâu, dar aceasta a refuzat. Susţine că potrivit art. 1270 coroborat cu art. 1350 C. civ. şi cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 82/1992, precum şi cu Ordinul nr. 11 din 30 martie 2007, părţile trebuiau să respecte obligaţiile asumate prin contract, inclusiv obligaţia de a păstra calitatea grâului, ce era în sarcina intimatei.

Aceeaşi parte arată că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere şi prevederile H.G. nr. 504/1993 completată prin H.G. nr. 1313/2000, care reprezintă norma specială în materia rezervelor de stat. Susţine că depozitarul nu a păstrat grâul în condiţii corespunzătoare, motiv pentru care nu s-au putut face prelevări. Consideră că în mod greşit a reţinut curtea de apel că obligaţia de a efectua prelevări revenea recurentei. Precizează că produsul s-a depreciat şi pentru că intimata nu a luat la timp măsuri pentru combaterea dăunătorilor. În opinia sa, nu este corectă nici statuarea instanţei de apel în sensul că stocul de grâu a fost restituit în anul 2021 la nivel calitativ de grad RO1 întrucât nu a fost restituită întreaga cantitate, iar ceea ce s-a restituit provenea din alte silozuri. Face referire la existenţa unor litigii ce au ca obiect lipsa în gestiune a cantităţilor respective de grâu şi la constatările din raportul de expertiză referitor la calitatea grâului în perioada în care a fost sistată plata chiriei.

Recurenta-pârâtă a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, instanţa supremă, văzând obiectul contractului încheiat între părţi, acela de depozitare a unei cantităţi de grâu din categoria rezervelor de stat, precum şi statuările instanţelor devolutive referitoare la materia litigiului, apreciază că în speţă este vorba de un act administrativ asimilat în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 12 din Legea nr. 82/1992 privind rezervele de stat rezultă că "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun." Raportat la domeniul de aplicare al Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, rezultă că dispoziţiile invocate în susţinerea inadmisibilităţii nu sunt incidente în cauză, motiv pentru care excepţia va fi respinsă.

În ceea ce priveşte cererea de recurs, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la pretinsa motivare contradictorie în sensul că instanţa de apel nu a statuat în mod unitar asupra legii aplicabile.

Din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a stabilit că, referitor la excepţia de neexecutare şi la obligaţiile specifice depozitarului şi deponentului se aplică normele cu caracter generale edictate de C. civ., iar raportat la data încheierii contractului, respectiv 30 martie 2007, a considerat că este incident C. civ. din 1864. Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a ţinut cont de prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa." De altfel, principiul ultractivităţii legii civile vechi este materializat şi de art. 6 Noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform căruia "Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor."

Referitor la dispoziţiile legale speciale avute în vedere de curtea de apel, respectiv H.G. nr. 169/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 101/2014 privind măsuri de reglementare a depozitării seminţelor de consum şi a regimului certificatelor de depozit pentru acestea, acestea nu conţin prevederi exprese care să permită supravieţuirea legii anterioare.

Astfel, nu se poate reţine că motivarea ar fi contradictorie întrucât considerentele deciziei atacate relevă un raţionament corect şi logic şi care justifică soluţia din dispozitiv. Curtea de apel a respectat exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar faptul că a ajuns la o concluzie diferită de cea dorită de parte nu constituie o încălcare a dispoziţiilor legale privind motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la greşita interpretare a prevederilor art. 1605 C. civ. din 1864, art. 3 din contract, art. 16 din O.U.G. nr. 141/2002 şi ale H.G. nr. 1313/2000, precum şi ale art. 16 din Legea nr. 101/2014, la greşita aplicare dispoziţiilor H.G. nr. 169/2015 în locul celor ale H.G. nr. 504/1993 completată prin H.G. nr. 1313/2000 şi la nerespectarea art. 4 din Legea nr. 82/1992.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a stabilit corect cui revenea obligaţia de a păstra calitatea rezervei de grâu şi obligaţia de a efectua prelevări pentru a se verifica această calitate şi că nu a stabilit culpa intimatei în ceea ce priveşte deprecierea stocului depozitat. Instanţa supremă constată că acestea sunt chestiuni de netemeinicie şi că autoarea căii de atac aduce în discuţie interpretarea probelor administrate în etapele devolutive (corespondenţa dintre părţi, raportul de expertiză, înscrisurile). Nemulţumirea părţii faţă de modul în care curtea de apel a stabilit situaţia de fapt şi a interpretat prevederile contractului nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, reprezintă un aspect de fapt lipsa de însemnătate a neexecutării, subliniată de curtea de apel în susţinerea soluţiei de respingere a excepţiei de neexecutare, întrucât pentru a stabili dacă recurenta a suspendat plata tarifului de depozitare în mod justificat sau nu, instanţa a analizat contextul contractual şi obligaţiile îndeplinite.

Înalta Curte va înlătura şi criticile privind ignorarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 82/1992 întrucât curtea de apel a reţinut ca temeiuri de drept, între altele, art. 1605 C. civ. din 1864 şi art. 4 şi art. 41 din Legea nr. 82/1992, iar faptul că a aplicat aceste texte de lege, raportat la circumstanţele cauzei, într-o manieră care nu concordă cu opinia recurentei nu constituie un motiv de reformare a hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale - Unitatea Teritorială 370 Ioneşti împotriva deciziei civile nr. 259 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâta ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A REZERVELOR DE STAT ŞI PROBLEME SPECIALE - UNITATEA TERITORIALĂ 370 IONEŞTI împotriva deciziei civile nr. 259 din 16 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2024.