Contractual delay penalties claim rejected; cassation appeal annulled for lack of valid legal grounds

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 17.08.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata către reclamant a sumelor de 9.620 euro, reprezentând daune-interese, şi de 94.806 euro sau echivalentul în RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform art. 8 din contract, până la data înregistrării acţiunii, precum şi în continuare de la data înregistrării acţiunii şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 1120/PI/22.12.2023, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 232/A/08.05.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţele de fond au aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.530 C. civ., în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere.

Astfel, recurentul a criticat reţinerea eronată de către prima instanţă a faptului că penalităţile de întârziere nu se pot acorda în ipoteza în care obligaţia contractuală a fost executată în întregime, dar cu întârziere. În opinia recurentului, o asemenea interpretare este greşită, întrucât obligaţia debitorului este cea de reparare a prejudiciului cauzat creditorului prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute din contractul încheiat.

În continuare, după prezentarea unor aspecte teoretice referitoare la răspunderea civilă contractuală, recurentul a solicitat să se constate că soluţia instanţei de fond este pronunţată cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile prin restrângerea nejustificată la o singură ipoteză la care se aplică.

Totodată, recurentul a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra incidenţei dispoziţiilor art. 2.280 şi art. 2.300 C. civ., în ceea ce îl priveşte pe pârâtul C..

Pornind de la aceste împrejurări, recurentul a afirmat că instanţa de apel, fără a analiza argumentele instanţei de fond şi fără a sesiza temeiurile de drept invocate, a pronunţat decizia cu încălcarea principiului rolului activ; în plus, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că reclamantul nu a urmărit executarea obligaţiei de a face şi că ar fi renunţat la aceasta, concluzie ce nu are corespondenţă cu piesele dosarului.

A mai susţinut că au fost încălcate prevederile art. 1.266 alin. (1) C. civ., subliniind că principiul forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1.270 C. civ. se impune nu numai părţilor contractante, ci şi organului de jurisdicţie învestit cu soluţionarea litigiului decurgând din acest act, astfel că instanţele de fond erau obligate să ţină seama în interpretarea clauzelor contractuale de voinţa părţilor.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a ignorat acordul din 20.01.2022, prin care părţile au convenit expres asupra cuantumului penalităţilor pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor în caz de neexecutare; în acest context, a evidenţiat că, în raport cu art. 1.270 alin. (1) C. civ., instanţele de fond trebuiau să ţină cont de voinţa părţilor exprimată prin contract.

Recurentul a mai solicitat să se constate şi încălcarea art. 1.551 alin. (1) C. civ. atunci când i s-a reproşat că nu a solicitat rezoluţiunea contractului, iar pentru a întări afirmaţia, a subliniat că la 31.01.2024 a comunicat societăţii pârâte o notificare de reziliere unilaterală a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate şi pentru care se afla în întârziere.

În final, a reiterat faptul că instanţele au omis să analizeze răspunderea pârâtului C., în raport cu prevederile art. 2.280 şi art. 2.300 C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, autorul căii de atac şi-a întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din această perspectivă, a invocat greşita aplicare a art. 1.530 C. civ., precum şi încălcarea art. 1.266 alin. (1) C. civ. şi a principiului forţei obligatorii consacrat de art. 1.270 C. civ., a art. 1.551 alin. (1) C. civ., respectiv ignorarea dispoziţiilor art. 2.280 şi art. 2.300 C. civ.

Înalta Curte observă că recurentul nu aduce critici asupra modului în care instanţa de prim control judiciar a soluţionat apelul în ceea ce priveşte petitul principal al acţiunii, prin care a statuat că pretenţia reclamantului, având ca obiect restituirea preţului, are ca temei juridic restabilirea situaţiei anterioare şi că este prematur formulată; premisele pe baza cărora instanţa de apel a conchis în acest sens au fost, pe de o parte, lipsa unei manifestări de voinţă în sensul rezoluţiunii contractului la momentul introducerii acţiunii şi cu ocazia solicitării de către instanţă a lămuririi neconcordanţelor din acţiune, iar pe de altă parte, faptul că notificarea de rezoluţiune comunicată intimatei la 25.01.2024, ulterior comunicării sentinţei tribunalului, nu putea fundamenta admiterea apelului şi schimbarea hotărârii.

Totodată, întrucât nu sunt conceptualizate într-o critică de nelegalitate a hotărârii recurate vor fi înlăturate afirmaţiile recurentului prin care solicită instanţei de recurs să constate încălcarea art. 1.551 alin. (1) C. civ. pe motiv că i s-ar fi reproşat faptul că nu a solicitat rezoluţiunea contractului, invocând în schimb notificarea de reziliere unilaterală transmisă intimatei la 31.01.2024, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate şi întârzierea în executare; aceasta deoarece argumentele prezentate nu se circumscriu limitelor controlului de legalitate din această etapă procedurală a recursului, nefiind apte să atragă o cenzurare a hotărârii prin prisma motivelor de casare prevăzute de lege.

Referitor la soluţia dată asupra capătului accesoriu privind plata penalităţilor de întârziere, criticile recurentului, deşi subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind atât la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, care să conducă la o concluzie opusă celei reţinute de instanţele de fond.

În examinarea Înaltei Curţi, concluzia instanţei de apel privind menţinerea soluţiei de respingere a capătului de cerere referitor la penalităţile de întârziere a fost determinată de confuzia în care s-a aflat recurentul la momentul formulării cererii, între obligaţia de restituire a unei sume de bani şi obligaţia de a face; astfel, evidenţiind distincţia dintre cele două tipuri de obligaţii, instanţa a arătat că penalităţile de întârziere sunt datorate de partea aflată în culpă până la data plăţii efective numai în cazul obligaţiilor de plată a unor sume de bani, în timp ce în cazul obligaţiei de a face sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.536 C. civ., care prevăd acordarea de daune-interese raportate la valoarea în bani a prestaţiei neexecutate, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut o clauză penală sau se dovedeşte un prejudiciu suplimentar.

Motivele expuse de recurentul-reclamant, însă, nu sunt opuse acestor considerente ale instanţei de apel ci, dimpotrivă, evocă aspecte referitoare la interpretarea contractului şi răspunderea contractuală, chestiuni asupra cărora instanţa de recurs nu poate statua în condiţiile în care nu au făcut obiectul examinării anterior. Aşadar, instanţa supremă constată că, deşi prin calea de atac formulată, recurentul a invocat motivul de casare reglementat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate în memoriul de recurs nu permit încadrarea nici în ipoteza de casare de care se prevalează autorul căii de atac şi nici în alte motive de recurs.

În acest caz, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, aplicabilă atât în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, cât şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte, pentru considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va dispune anularea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 232/A/08.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de Insolvenţă, Societăţi, Concurenţă Neloială şi Litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2024.