Recourse annulled as null for challenging factual findings in state credit guarantee payment dispute

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 06.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 47.286,19 euro, echivalentul în RON a sumei de 224.547,93 RON, reprezentând procentul de 61,9677% din finanţarea garantată restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L., garantată de către pârât în temeiul confirmării de garantare nr. CGP_4612_CTG din 21.09.2011, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 13.06.2016 şi până la achitarea efectivă a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3067/2019 din 25.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de interes.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1284/01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1296/25.05.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2242/16.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Prin sentinţa civilă nr. 1051/12.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâtul a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 437/A/19.03.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident şi a înlăturat din considerentele sentinţei paragraful 2 pagina 7 privind criteriul de eligibilitate pentru contragarantare constând în prezentarea, de către beneficiar, finanţatorului a ultimelor două bilanţuri anuale încheiate, cu excepţia start-up-urilor şi le-a înlocuit cu cele din prezenta; a păstrat restul considerentelor sentinţei, criticate în apelul incident.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, după prezentarea succintă a situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea unui apel principal vizând îndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute la art. 8.2 lit. b) şi art. 8.2 (1) lit. e) paragraful 1 din convenţie, precum şi a unui apel incident care a vizat neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de la art. 8.2 lit. g) şi f) din convenţie.

Referitor la art. 8.2 lit. b) din convenţie, conform căruia trebuia ataşată la cererea de plată declaraţia IMM de la data acordării finanţării, recurenta a susţinut că, deşi Fondul i-a solicitat, prin adresa nr. x/31.10.2015, completări şi clarificări cu privire la documentaţia transmisă, nu a fost formulată nicio solicitare referitoare la această declaraţie.

În opinia recurentei, în ipoteza în care acest document nu ar fi fost transmis împreună cu cererea de plată, Fondul ar fi trebuit să îl solicite, iar lipsa unei astfel de solicitări înseamnă că a documentul fusese anexat cererii şi îndeplinea condiţiile de fond şi formă.

Recurenta a susţinut că declaraţia IMM din 14.09.2011 nu provoacă intimatului nicio vătămare, condiţia fiind pe deplin îndeplinită şi la data acordării finanţării, respectiv 27.09.2011. Astfel, situaţia de fapt cu privire la aceste două declaraţii, nu schimbă cu nimic criteriile de eligibilitate, respectiv societatea să nu fie în insolvenţă şi să fie încadrată la categoria IMM, ci, dimpotrivă, confirmă îndeplinirea acestora; din această perspectivă, apreciază că raţionamentul instanţei de fond cu privire la îndeplinirea primului criteriu trebuie să se aplice şi celui de-al doilea.

Totodată, invocând art. 6 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, recurenta a arătat că o declaraţie emisă la data de 27.09.2011 nu ar fi putut să conţină alte date financiare decât cele deja prezentate în declaraţia din 14.09.2011, întrucât datele financiare erau aceleaşi.

În continuare, a susţinut că refuzul Fondului de a executa obligaţia de plată este nejustificat, întrucât acesta nu a fost prejudiciat şi nici nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu prin neataşarea declaraţiei din 27.09.2011, ceea ce constituie un formalism excesiv.

A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că îşi bazează temeinicia motivului de refuz şi pe faptul că intimatul a încheiat la rândul său o convenţie cu Fondul Român de Contragarantare; or, acest aspect este lipsit de relevanţă.

Cu privire la art. 8.2 alin. (1) lit. e) paragraful 1 din convenţie şi refuzul intimatului de a executa obligaţia de plată, motivat de lipsa unei poliţe de asigurare valabile pe întreaga perioadă a creditului, recurenta a dezvoltat următoarele argumente:

Astfel, a arătat că a transmis Fondului poliţele de asigurare nr. x, nr. x şi nr. x, care atestă îndeplinirea obligaţiei, putându-se constata că în urma solicitării de completare a documentaţiei, Fondul a solicitat poliţa de asigurare a bunurilor aduse în garanţie menţionate în Notificarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP_4612/14.09.2011, aceasta fiind transmisă.

Recurenta a mai afirmat că instanţa de apel a interpretat greşit norma de drept, precum şi apărările sale referitoare la nerespectarea obligaţiilor contractuale de către beneficiarul finanţării; în sprijinul poziţiei sale, a invocat faptul că a fost nevoită să solicite Tribunalului Bihor deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva societăţii B. S.R.L. la 14.04.2015 - dosarul nr. x/2015.

Potrivit recurentei, acest aspect nu face altceva decât să confirme incapacitatea de plată a debitorului şi nerespectarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit anterior pronunţării încheierii nr. 1004/F/23.06.2015, în dosarul menţionat.

Concluzionând, recurenta a subliniat că poliţele de asigurare pentru dovedirea îndeplinirii criteriului de eligibilitate până la momentul apariţiei incapacităţii de plată a beneficiarului au fost transmise, iar hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a art. 969 C. civ. din 1864.

În final, a arătat că, deşi iniţial a stabilit că prezentei convenţii îi sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, instanţa de apel a considerat că sunt vădit nejustificate prevederile art. 1.556 alin. (2) din noul C. civ., care cel puţin la nivel teoretic ar fi trebuit să fie inaplicabile în baza principiului tempus regit actum.

Un alt set de critici vizează dispoziţia dată asupra apelului incident, recurenta susţinând că instanţa de apel a constatat temeinicia acestuia prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 970 şi art. 981 C. civ. de la 1864, precum şi a celor din Legea nr. 82/1991.

În ceea ce priveşte criteriul de eligibilitate prevăzut la art. 3.2 lit. g) din convenţie, care impunea prezentarea din partea beneficiarului către finanţator a două bilanţuri contabile din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate de la art. 3.1 lit. b), c)1) şi c2) în copie certificată, recurenta a prezentat următoarele argumente:

Potrivit conţinutului acestei prevederii contractuale, obligaţia băncii era aceea de a transmite ultimele două bilanţuri anuale ale beneficiarului, care de altfel a şi fost îndeplinită, şi nicidecum de a le verifica din perspectiva modalităţii de întocmire şi semnare.

Mai mult, bilanţurile respective sunt aceleaşi cu cele depuse la Ministerul Finanţelor Publice, autoritatea competentă în materie să aprecieze asupra legalităţii documentelor contabile, conform art. 45 din Legea nr. 82/1991, fapt dovedit prin semnătura electronică aferentă şi recipisa de consemnare a depunerii.

În considerarea celor expuse, recurenta a subliniat că nici instanţa de apel nu putea da o altă interpretare normei legale menţionate anterior.

Recurenta a mai arătat că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 8.2 alin. (1) lit. f) din convenţie, prin depunerea, odată cu cererea de plată, a celor două situaţii financiare anuale, în copie certificată, împreună cu înscrisurile aferente acesteia.

În final, invocând interpretarea greşită a art. 969, art. 970 C. civ. de la 1864, recurenta a afirmat că analiza instanţei de apel cu privire la îndeplinirea acestui criteriu de eligibilitate ar fi trebuit să se rezume la verificarea existenţei celor două situaţii financiare şi a dovezii depunerii acestora la autoritatea fiscală, nu şi la analizarea conţinutului acestora din punct de vedere contabil, demers ce depăşeşte limitele atribuţiilor instanţei şi ale convenţiei dintre părţi. În acest sens, recurenta subliniază că a făcut dovada bunei-credinţe prin depunerea documentaţiei înregistrate la organul fiscal.

De asemenea, a mai susţinut că, dacă se impune aplicarea art. 981 C. civ. de la 1864, nu se poate considera că obligaţiile deduse din această clauză se subînţeleg, atâta timp cât Legea nr. 82/1991 atribuie în mod expres competenţa de control asupra situaţiilor financiare Ministerului Finanţelor Publice, iar nu instanţei de judecată.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 05.07.2024, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 25.07.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. În etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe în faţa cărora are loc devoluţiunea cauzei.

Deşi subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei tind atât la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, cât şi la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la o concluzie opusă celei reţinute de instanţele de fond cu privire la refuzul intimatului de a executa obligaţia de plată prevăzută în convenţia de garantare pentru neîndeplinirea unor criterii de eligibilitate din convenţie.

În examinarea Înaltei Curţi, însă, concluzia instanţei de apel privind neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute la art. 8.2 lit. b), art. 8.2 (1) lit. e) paragraful 1 şi art. 3.2 lit. g) din convenţie se întemeiază pe administrarea şi evaluarea probatoriului şi nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o greşită interpretare sau aplicare a art. 969, art. 970 şi art. 981 C. civ., ori a prevederilor Legii nr. 82/1991.

De altfel, recurenta nu reuşeşte să identifice acele statuări în drept ale instanţei de prim control judiciar pe care să le critice şi nici nu prezintă un raţionament propriu prin care, pornind de la starea de fapt stabilită de instanţa de prim control judiciar, să arate care era modul corect de aplicare a dispoziţiilor evocate, pentru o justă soluţionare a apelului. Aceasta impune concluzia că autoarea recursului încearcă să demonstreze eronata aplicare a unor dispoziţii legale pornind de la premisa că instanţa de apel a stabilit în mod eronat situaţia de fapt. Or, greşita aplicare a unor dispoziţii legale poate fi verificată în recurs numai prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive, deoarece controlul exercitat în calea extraordinară de atac este unul exclusiv de legalitate.

Motivele de recurs care pretind existenţa documentelor necesare pentru îndeplinirea criteriilor de eligibilitate vizează temeinicia hotărârii, din moment ce instanţa de apel a statuat în fapt că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada depunerii declaraţiei IMM de la data acordării finanţării, respectiv 27.09.2011, şi nici a existenţei unei poliţe de asigurare valabile pe întreaga durată a creditului.

În realitate, autoarea căii de atac reia aceleaşi susţineri formulate în faţa instanţei de apel, care au fost deja analizate, prin care tinde să dovedească că declaraţia IMM din 14.09.2011, data notificării de includere în fondul de garantare, şi cele trei poliţe de asigurare a bunurilor aduse în garanţie, cu valabilitate până la 26.09.2014, ar fi fost suficiente pentru a dovedi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Acelaşi raţionament este aplicabil şi în privinţa criticilor formulate cu referire la criteriul de eligibilitate de la art. 3.2. lit. g) din convenţie, prin care recurenta tinde să arate că singura obligaţie ce îi revenea era aceea de a transmite intimatului bilanţurile contabile ale beneficiarului finanţării, în copie certificată, conform art. 8.2 lit. f), ci nu de a le verifica sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond şi formă.

Or, recurenta nu deduce o critică de nelegalitate specifică recursului, deoarece aceasta nu face decât să opună instanţei de recurs propria sa interpretare asupra valorii probatorii a documentelor, contrară celei reţinute de instanţa de apel care a reţinut că bilanţurile contabile prezentate nu erau semnate de administratorul societăţii beneficiare, ci de o altă persoană, apreciind ca fiind justificat refuzul intimatului de a da curs cererii de plată.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 437/A/19.03.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2024.