Rescission of lease for failure to provide paved access: Recurs in cassation dismissed

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 5 august 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti prin Sucursala "Centrul Regional de Exploatare, întreţinere şi Reparaţii CF" Bucureşti, solicitând: obligarea pârâtei la executarea tuturor lucrărilor necesare pentru aducerea imobilului teren în suprafaţa de 24060 m.p. cu destinaţia "drum acces depozit ecologic", situat în paralel cu linia CF Bucureşti - Giurgiu, de la km 9+600 la km 11+650, în starea convenită de către părţi prin contractul de închiriere nr. x/06.12.2012 şi caietul de sarcini nr. 398/05.11.2012 - Capitolul II, respectiv executarea lucrărilor de asfaltare sau autorizarea reclamantei să execute, pe cheltuiala pârâtei, toate lucrările de asfaltare a terenului, obligând pârâta să acorde toate documentele şi împuternicirile necesare obţinerii autorizaţiilor de construire, avizelor/acordurilor, precum si pentru efectuarea oricăror alte demersuri si acţiuni pe care le implica executarea acestei lucrări. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea integrală a contravalorii chiriei încasate în baza contractului de închiriere nr. x/06.12.2012, respectiv a sumei de 888;526,64 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1786, art. 1790, art. 1792, art. 1516 şi ale art. 1527 C. civ.

Prin cererea precizatoare, depusă la dosarul cauzei la data de 29.09.2015, răspunzând solicitărilor instanţei formulate în cadrul procedurii scrise, cu privire la obiectul capătului subsidiar de cerere şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază acesta reclamanta a arătat, în esenţă, că administrează depozitul ecologic situat în comuna Vidra şi, întrucât accesul la depozit se realizează prin folosirea terenului ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/06.12.2012, are în continuare voinţa reală ca acest contract să îşi producă efectele pentru care a fost încheiat, motiv pentru care deşi ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către pârâta locator ar avea dreptul să solicite rezilierea contractului această variantă de realizare a dreptului la îndeplinirea obligaţiei potrivit art. 1516 alin. (1) noul C. civ. (rezilierea contractului) nu răspunde intereselor sale; pe cale de consecinţă consideră că cel mai potrivit mijloc juridic pentru realizarea dreptului său decurgând din contractul de închiriere îl reprezintă obligarea pârâtei la executarea silită a obligaţiei, iar nu rezilierea contractului şi de aceea a formulat primul capăt de cerere; totodată consideră că deoarece până în prezent pârâta nu şi-a executat obligaţia esenţială de a-i pune la dispoziţie terenul închiriat în starea în care s-a convenit, practic efectele acestui contract nu s-au produs, consecinţa fiind că pârâta nu a fost îndreptăţită să primească chiria achitată de reclamantă în temeiul contractului de închiriere.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să efectueze toate lucrările necesare pentru a-i preda drumul de acces depozit ecologic care a făcut obiectul locaţiunii, în starea în care 1-a primit la data întocmirii procesului-verbal nr. P 2/6938/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 432/09.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; totodată, a fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională.

Reclamanta A. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 432/09.02.2017 şi a încheierilor din 02.06.2016, 30.06.2016 şi 07.06.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1095 A din 6 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate.

În argumentarea cererii de recurs s-a arătat ca hotărârea instanţei de apel este nelegală faţă de greşita calificare a cauzei juridice a acţiunii introductive (capătul subsidiar), prin raportare la care s-a procedat, în consecinţă, şi la o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente, motiv de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai exact, a susţinut recurenta, instanţa de apel a reţinut o schimbare în apel a cauzei juridice a acţiunii, fără a pune în discuţia părţilor o atare schimbare (şi, implicit, inadmisibilitatea ei), motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la greşita reţinere a incidenţei art. 478 alin. (3) C. proc. civ. faţă de o inexistentă modificare a temeiului (cauzei) acţiunii - nelegalitate circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut următoarele:

Decizia recurată este fundamentată, în principal, pe ipoteza modificării temeiului acţiunii, interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la solicitarea de admitere a capătului subsidiar.

În primul rând, recurenta a susţinut că, o pretinsă modificare a temeiului acţiunii nu a fost pusă de instanţa de apel în discuţia contradictorie a părţilor, pentru a-i da posibilitatea de a formula apărări şi de a-şi susţine poziţia procesuală, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în acest context, recurenta a redat dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.., art. 13 alin. (3), art. 6, art. 7 şi art. 20 din acelaşi cod.

În al doilea rând, prin motivele de apel nu s-a schimbat cauza acţiunii, după cum în mod greşit instanţa de apel a calificat pretenţia cu care a fost învestită.

Temeiul juridic al acţiunii l-a reprezentat, potrivit cererii introductive, cu precizările ulterioare, repararea prejudiciului produs ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor care îi incumbau în temeiul contractului de locaţiune nr. x/06.12.2012, în calitate de locator - obligaţia de a asfalta drumul, astfel încât bunul închiriat să poată fi folosit ca drum.

Ceea ce s-a schimbat a fost lămurirea situaţiei concrete - CFR nu şi-a îndeplinit deloc obligaţia de a preda un drum asfaltat, deşi la momentul formulării cererii de chemare in judecată se credea că obligaţia s-a executat în parte (mai puţin de 50% asfaltat). Această lămurire a avut ca efect asumarea de către reclamantă a faptului că primul capăt de cerere - capătul principal, nici nu mai poate fi admis, întrucât nu ar fi posibilă realizarea lucrărilor de asfaltare (de către CFR - ca debitor al acestei obligaţii, sau de către A.- creditorul ei).

Temeiul pretenţiilor subsidiare a rămas însă neschimbat - obligarea CFR la restituirea chiriei pretinse (şi plătite de A.) în schimbul unei obligaţii neexecutate - predarea unui drum asfaltat.

Starea drumului, odată lămurită pe parcursul cercetării judecătoreşti, deşi ipotetic dă naştere la un alt demers judiciar, nu a condus în concret şi la modificarea temeiului acţiunii cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. ceea ce s-a modificat a fost doar situaţia de fapt.

Potrivit art. 1786 C. proc. civ., invocat prin cererea de chemare în judecată, chiar în lipsă de stipulaţie expresă în contract, locatorul este obligat să predea bunul dat în locaţiune, să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii şi să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii.

Ceea ce a reclamat, a susţinut recurenta, a fost încălcarea acestor obligaţii din perspectiva faptului că bunul - predat şi utilizat - nu îndeplinea cerinţele referitoare la starea corespunzătoare de folosinţă agreate contractual şi potrivit destinaţiei avute în vedere la încheierea contractului.

Temeiul (cauza) acţiunii este reprezentat de scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă, scopul care exprimă voinţa juridică a acestuia de a afirma pretenţia sa în justiţie (spre deosebire de cauza cererii de chemare în judecată), or, în speţă, s-a apreciat că există acelaşi temei al acţiunii, nefiind incidentă premisa modificării acestuia şi limitarea efectului devolutiv al apelului în condiţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a fost chemată să constate o altă executare decât cea afirmată şi nici să se pronunţe din perspectiva unui alt temei al acţiunii; nu a fost chemată instanţa să analizeze un alt temei al pretenţiilor şi a acţiunii cu care a fost învestită, probatoriul administrat şi situaţia de fapt reţinută fundamentând, printr-o aplicare justă a dispoziţiilor legale, reţinerea neexecutării reclamate prin cererea de chemare în judecată şi fundamentarea capătului subsidiar al cererii, cu consecinţa admiterii acestuia.

Reţinând o schimbare a temeiului juridic, analiza instanţei de apel nu mai priveşte consecinţele şi drepturile părţilor faţă de neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligaţiilor contractuale. Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei - dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ. şi art. 1635 alin. (1) C. civ., nefiind invocate în fundamentarea cererii deduse judecăţii şi nefiind incidente în speţă.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, se înscrie şi analiza de către instanţă a dispoziţiilor art. 1635 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care acest text de lege nu a fost invocat de reclamantă, iar capătul subsidiar al cererii nu a fost formulat în contextul reglementat de acest text de lege.

Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în ceea ce priveşte analiza temeiniciei capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, recurenta a susţinut următoarele:

Astfel cum a fost precizată cererea de chemare în judecată, sub aspectul capătului subsidiar, neexecutarea de către pârâta CFR a obligaţiilor asumate prin contractul de locaţiune, înseamnă că, practic, efectele acestui contract nu s-au produs, ci urmează a se produce numai după îndeplinirea de către pârâtă a acestei obligaţii esenţiale.

Aşadar, ceea ce s-a solicitat a fost ca instanţa să constate că obligaţia pârâtei de a-i pune la dispoziţie terenul închiriat în starea convenită nu a fost îndeplinită şi, de asemenea, să se constate că această neexecutare reprezintă o suspendare a efectelor contractului până la data la care pârâta îşi va executa în natură obligaţia, respectiv va proceda la asfaltarea terenului închiriat.

Or, în condiţiile în care chiar şi instanţa de apel a reţinut că executarea silită în natură a obligaţiei pârâtei, potrivit capătului I al cererii de chemare în judecată, nu mai poate fi admisă, constatând că pârâta nu şi-a executat obligaţia de predare a bunului în starea convenită, recurenta susţine că este îndreptăţită a primi plata efectuată în baza acestui contract, pârâta fiind obligată la restituirea sumelor încasate fără să fi prestat serviciul corelativ, fiind în situaţia unei excepţii de neexecutare a contractului.

Capătul subsidiar de cerere, întemeiat pe neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei esenţiale contractuale asumate faţă de reclamantă, având în vedere şi voinţa recurentei ca locaţiunea să îşi producă efectele pentru care a fost încheiată, are ca fundament obligaţia părţii de a-şi îndeplini obligaţiile asumate, potrivit art. 1350 C. civ.

Recurenta a învederat lipsa cauzei obligaţiei sale de plată a chiriei (obligaţie îndeplinită) faţă de neexecutarea de către pârâtă a contraprestaţiei (art. 1556 C. civ.), dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului şi interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor; obligaţia pârâtei locator de a răspunde pentru lipsa calităţilor convenite, potrivit art. 1792 C. civ. dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, conform art. 1516 alin. (1) C. civ., inclusiv la executarea silită prin echivalent pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare.

Or, instanţa de apel nu a analizat deloc textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată, raportându-se în mod nelegal la dispoziţii legale ce nu au fost invocate de reclamantă şi care nu sunt incidente în raport cu situaţia de fapt, pronunţând o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor privitoare la îndreptăţirea recurentei de a obţine sumele achitate pârâtei CFR fără să existe cauza juridică a acestei obligaţii de plată.

În acelaşi context, este nelegală şi statuarea instanţei de apel, în sensul că plata s-ar fi făcut, în mod legal, în temeiul unui contract, în condiţiile în care în perioada plăţilor realizate, efectele contractului erau suspendate tocmai faţă de neexecutarea de către locator a obligaţiei esenţiale de a pune la dispoziţia locatarului bunul în starea corespunzătoare agreată şi de a menţine o astfel de folosinţă pe întreaga locaţiune, probele administrate susţinând această situaţie de fapt.

Aşa fiind, nu există niciun temei pentru a aprecia că pârâta este îndreptăţită să reţină sumele încasate, în condiţiile în care a fost dovedită şi reţinută neexecutarea contraprestaţiei aferentă acestor plăţi; interpretarea instanţei de apel, în acest context, este contrară tuturor dispoziţiilor legale anterior citate ca fundamentând cererea subsidiară cu care a fost învestită instanţa.

Intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. BUCUREŞTI în nume propriu şi pentru S.R.C.F. (fosta Sucursala Centrul Regional de Exploatare, întreţinere şi Reparaţii CF Bucureşti) a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din 21 iunie 2023 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1095 A din 6 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. S-a fixat termen pentru judecarea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la solicitarea de admitere a capătului subsidiar, arătând că pretinsa modificare a temeiului acţiunii nu a fost pusă de instanţa de apel în discuţia contradictorie a părţilor, iar prin motivele de apel nu s-a schimbat cauza acţiunii; context, în care a redat dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., art. 13 alin. (3), art. 6, art. 7 şi art. 20 din acelaşi cod.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ.:

"judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", iar art. 478 alin. (3) din acelaşi cod stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a judecat în primă instanţă:

"în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

Sunt nefondate criticile recurentei circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a ţinut cont de toate garanţiile procesului echitabil şi a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecăţii, soluţia pronunţată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat în mod legal asupra capătului subsidiar de cerere (cu luarea în considerare a cererii precizatoare depusă la 29 septembrie 2015 cu privire la obiectul capătului subsidiar de cerere), ţinând seama de modul în care partea a înţeles să învestească prima instanţă şi să-şi argumenteze pretenţiile, verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta a înţeles să învestească instanţa de prim control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, iar faptul că recurenta nu este de acord cu interpretarea dată situaţiei de fapt şi prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu poate conduce în mod automat la admiterea prezentului recurs.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că în cadrul cererii de chemare în judecată dedusă judecăţii reclamanta a invocat neîndeplinirea de către pârâta CN CFR S.A. a obligaţiei de asfaltare integrală a drumului dat în locaţiune şi, doar prin cererea de apel, aceasta a invocat faptul că terenul indicat în contractul de închiriere nr. x/06.12.2012 nu există în realitate şi nici nu putea fi pus la dispoziţie pentru că făcea parte din zona de protecţie a căii ferate, fiind proprietate publică.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a constatat că temeiul juridic (cauza) prezentei acţiuni nu a constituit-o inexistenţa obiectului contractului de închiriere, respectiv faptul că locatorul nu a pus la dispoziţia reclamantei-apelante niciodată terenul menţionat în convenţie pentru că nu ar fi fost în proprietatea/posesia sa, astfel că situaţia expusă în cererea de apel reprezintă un nou temei (cauză) a acţiunii, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Aceasta întrucât, este inadmisibilă indicarea unei alte situaţii juridice a terenului, cu prilejul judecării apelului, în sensul că terenul indicat în contractul de închiriere nr. x/06.12.2012 nu există în realitate şi nici nu putea fi pus la dispoziţie pentru că făcea parte din zona de protecţie a căii ferate, fiind proprietate publică (paragrafele 9, 28, 33, 41, 43,48,50, 54 din cererea de apel - dosar CAB), situaţie diferită faţă de cea precizată în primă instanţă, judecătorul fondului nefiind învestit cu o asemenea solicitare.

În mod greşit, recurenta pretinde o interpretare şi o aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că pretinsa modificare a temeiului acţiunii nu a fost pusă de instanţa de apel în discuţia contradictorie a părţilor, în condiţiile în care chiar partea (recurenta-reclamantă) a susţinut la ultimul termen de judecată (astfel cum rezultă din practicaua încheierii de amânare a pronunţării din 22 iunie 2022, în care au fost consemnate dezbaterile asupra apelului) că locatorul nu a pus la dispoziţia reclamantei-apelante niciodată terenul menţionat în convenţie pentru că nu ar fi fost în proprietatea/posesia sa.

De altfel, instanţa nu a dat o nouă "calificare juridică", astfel cum pretinde recurenta, ci a răspuns tuturor motivelor de apel, cu respectarea limitelor învestirii sale, iar simpla împrejurare că aceasta nu şi-a însuşit susţinerile apelantei nu poate echivala cu o încălcare a normelor sau a principiilor procesuale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecăţii, analizând în mod efectiv susţinerile şi apărările formulate în cauză, a făcut o analiză amănunţită şi corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situaţia de fapt şi de drept a litigiului.

Astfel, apelul, prin efectul său devolutiv, a conchis că din probele administrate (raport expertiză topo întocmit de expert B. în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Sector 1, raport expertiză topo efectuat de expert C. în cadrul aceluiaşi dosar, sentinţa civilă nr. 1140/14.02.2020 a Judecătoriei Sector 1 pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia civilă nr. 4856/06.11.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a-fila x, 149 verso, dosar CAB) reiese că terenul folosit de reclamanta-apelantă A. S.A. ca drum de acces între depozitul ecologic şi centura Bucureşti nu este cel ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/06.12.2012, ci cel identificat ca fiind drumul de exploatare DE105, ce se află în proprietatea privată a comunei Vidra, întrucât drumul ce formează obiectul locaţiunii, deşi există, este impracticabil.

Totodată, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., aşa încât criticile recurentei nu susţin nici existenţa unor motive străine de natura cauzei.

În altă ordine de idei, ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ., a cărei incidenţă o invocă, în realitate, recurenta, nu este fondată, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că argumentele invocate în susţinerea pct. 8 al alin. (1), art. 488 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, instanţa de apel analizând în mod corect incidenţa textelor de lege reţinute şi explicând situaţia juridică din cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 1549 alin. (1) C. civ. şi art. 1635 alin. (1) C. civ., subliniind că, în speţă, nu suntem în prezenta niciuneia din aceste ipoteze legale, nepunându-se problema restituirii chiriei primite fără drept sau din eroare de vreme ce aceasta a fost încasată în temeiul unui contract, iar acesta nu a fost desfiinţat prin reziliere. Totodată, nu s-a invocat existenţa unui caz de forţă majoră sau caz fortuit pentru imposibilitatea de folosire a drumului (inundaţii masive, alunecări de teren, război, etc).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1095 A din 6 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1095 A din 6 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.