Timing of evicțiune triggering limitation period and ex officio raising of the statute of limitations

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă la data de 1 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. Botoşani a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata unei despăgubiri (indicată provizoriu) de 869.649 EUR, calculată la cursul valutar de la data introducerii acţiunii, reprezentând valoarea actuală a bunului imobil care constituie obiectul Contractului de vânzare cumpărare nr. x/12.03.2009, autentificat de BNP D. (conform Raportului de evaluare/grilei notariale), cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele din C. civ. de la 1864, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (şi pe toată jurisprudenţa dezvoltată în jurul noţiunii de protecţie a proprietăţii private), dar şi pe cele ale art. 17 din Carta Drepturilor UE.

Prin sentinţa civilă nr. 543 din 3 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, astfel cum a fost completată prin sentinţa nr. 808 din 16 septembrie 2022, Tribunalul Botoşani, secţia I Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Botoşani, pe care, totodată, a obligat-o să plătească pârâţilor C. şi B. suma de 17316 RON cu titlu de cheltuieli de judecată proporţionale.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de dezbateri din 20 mai 2022 reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii de dezbateri din 20 mai 2022, în sensul încuviinţării solicitării de emitere a unei adrese către Judecătoria Dorohoi, pentru a comunica copia hotărârii pronunţate în dosarul penal invocat de martor, respectiv a unei adrese către societatea E. pentru a confirma existenţa cauzei penale pe rolul Judecătoriei Dorohoi; schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, întrucât nu a fost soluţionat fondul cauzei, trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru rejudecare.

Prin decizia nr. 27 din 27 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 543 din 03.06.2022 şi a încheierii de dezbateri din 20 mai 2023 pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B.; a anulat sentinţa apelată, astfel cum a fost îndreptată şi completată, precum şi încheierea apelată; a admis excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins această excepţie ca tardiv formulată. Totodată, a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru judecarea acţiunii.

Împotriva acestei decizii, la 27 martie 2023, pârâta B., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a arătat că, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a datei de producere a evicţiunii, prin decizia recurată, instanţa de apel a desfiinţat soluţia primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care prima instanţă a considerat ca dată de producere a evicţiunii momentul când reclamanta a aflat că terţii deţin titluri de proprietate, respectiv, data pronunţării sentinţei nr. 820 din 13 mai 2011.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a efectuat o proprie analiză a momentului iniţial de producere a evicţiunii şi l-a determinat ca fiind "produs pe deplin" la data de 17.09.2012, când sentinţa nr. 820 a rămas definitivă, sens în care a reprodus anumite considerente apreciate ca fiind relevante, iar, prin apelul formulat, reclamanta a susţinut că evicţiunea s-a produs la data de 09.11.2018.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Afirmând că efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilităţii, recurenta a arătat că, în cauză, atât în faţa primei instanţe, la momentul invocării din oficiu a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi prin formularea motivelor de apel, şi apoi în faţa instanţei de apel, reclamanta a avut o unică apărare de fond, o singură critică formulată, anume aceea că momentul de producere a evicţiunii este data de 09.11.2018, dată la care s-a pronunţat decizia nr. 857A.

Pe cale de consecinţă, în opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să verifice dacă, în cauză, ceea ce s-a indicat şi argumentat în cererea de apel ca moment de producere a evicţiunii este conform legii şi după ce constata că acel moment nu corespunde cu cel indicat în motivarea căii de atac, pentru a se păstra în limitele cererii de apel, urma să respingă apelul în mod corespunzător.

În schimb, instanţa de apel, trecând peste cele indicate în mod expres şi exclusiv de apelantă, a efectuat o proprie teorie asupra momentului de producere a evicţiunii, adoptând o soluţie diferită, care nu se identifică din demersul apelantei, din motivarea apelului acesteia. Mai mult, în accepţiunea recurentei, criticile aduse argumentaţiei primei instanţe aparţin în mod exclusiv instanţei de apel, nefiind expuse de către apelantă în cadrul cererii de apel.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1336 alin. (1) pct. 1 şi art. 1695 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că tulburarea cumpărătorului în posesiunea sa reprezintă încălcarea obligaţiei asumate de către vânzător şi atrage posibilitatea ca acesta să răspundă pentru evicţiunea suferită de cumpărător, iar, potrivit doctrinei, se numeşte evicţiune pierderea proprietăţii lucrului (în tot ori în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

În continuare, a învederat că momentul stabilit de norma de drept material este legat indisolubil de "liniştita posesiune", iar atunci când posesia lucrului nu se poate realiza din cauza acţiunilor unor terţi, care invocă drepturi reale asupra lucrului, garanţia vânzătorului se activează. Or, activarea garanţiei vânzătorului s-a produs la data la care posesia cumpărătorului a fost tulburată, iar acesta a aflat că posesorii invocă titluri de proprietate în contracararea pretenţiilor sale.

În concret, recurenta arată că aplicarea greşită a normei de drept material s-a produs prin metoda adăugării la lege, prin aceea că instanţa de apel a considerat că:

"...sentinţa civilă nr. 820 din 13 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Dorohoi, în dosarul nr. x/2011 a rămas definitivă la data de 17.09.2012, abia la acel moment se poate spune că s-a produs pe deplin tulburarea de drept a apelantei din prezenta cauză."

Recurenta susţine, aşadar, că sintagma "pe deplin" adaugă fără niciun temei la textul art. 1336 alin. (1) pct. 1 din C. civ. de la 1864, întrucât tulburarea posesiunii/împiedicarea de a stăpâni netulburat (chiar dacă e justificată de pretenţii cu caracter real) are un exclusiv caracter de fapt, se produce prin fapta neechivocă a părţilor şi este constatată ulterior de către o instanţă de judecată.

Or, normele de drept incidente nu conţin sintagma "pe deplin", deoarece tulburarea posesiunii/împiedicarea de a stăpâni netulburat nu se produce la data pronunţării vreunei hotărâri judecătoreşti, ci este doar constatată prin aceste hotărâri.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, data apariţiei evicţiunii este produsă de acţiunile terţului evingător, cel care tulbură posesia cumpărătorului, invocând drepturi reale.

Susţinând, aşadar, că acest mod de stabilire a datei producerii evicţiunii este singurul mod care are caracter obiectiv, acoperit de lege, recurenta arată că acest moment poate fi extras, eventual, din hotărârile judecătoreşti care consemnează situaţia de fapt, neputând fi dat de momentul dobândirii caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti în detrimentul acţiunilor terţilor care, potrivit legii, generează apariţia evicţiunii.

Or, indiferent la care text din cele două coduri civile s-a raportat instanţa, întrucât legiuitorul nu a schimbat principiul modului în care apare răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, recurenta consideră că sintagma "pe deplin" a fost aplicată fără niciun temei legal, iar în acest mod analiza juridică a fost viciată.

În consecinţă, asupra momentului la care a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta consideră că, atâta timp cât evicţiunea s-a produs sub imperiul vechiul C. civ. şi Decretului-lege nr. 167/1958, nu este incidentă excepţia tardivităţii invocată de reclamanta-apelantă.

La 18 mai 2023, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii cererii de recurs şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, menţinerea deciziei recurate, cu obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) din acelaşi cod prin aceea că a trecut peste cele indicate în mod expres şi exclusiv de apelantă, procedând la dezvoltarea unei teorii proprii asupra momentului de producere a evicţiunii şi adoptând o soluţie diferită, care nu coincide cu cea care reiese din motivarea apelului părţii adverse.

Astfel, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel trebuia să verifice dacă, în cauză, ceea ce s-a indicat şi argumentat în cererea de apel ca moment de producere a evicţiunii este conform legii şi în situaţia în care constata că acel moment nu corespunde cu cel indicat în motivarea căii de atac, pentru a se păstra în limitele cererii de apel, trebuia să respingă apelul.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, reclamanta a dezvoltat critici cu privire la tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, totodată, cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând, în esenţă, că prima instanţă trebuia să constate că, în speţă, erau incidente dispoziţiile art. 2513 din C. civ. (2009) cu privire la momentul până la care putea fi invocată prescripţia dreptului material la acţiune, precum şi caracterul său de ordine privată.

Aşa fiind, instanţa de apel în mod corect a reţinut că problema disputată este dată de abordarea diferită atât a părţilor, cât şi a primei instanţe, cu privire la momentul de la care curge, în cazul de faţă, termenul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în răspundere pentru evicţiune şi legea aplicabilă prescripţiei extinctive, respectiv termenul până la care se poate invoca aceasta şi cine are calitatea de a invoca o astfel de excepţie.

În susţinerea criticilor formulate, apelanta (intimata-reclamantă din prezenta cauză) a făcut vorbire (şi) de istoricul conflictului juridic preexistent ce a purtat asupra terenului disputat, sens în care a evocat cauzele/dosarele care au precedat litigiul de faţă şi obiectul acestora, respectiv: dosarul nr. x/2011 şi dosarul nr. x/2011, ambele soluţionate în primă instanţă de Judecătoria Dorohoi.

Totodată, asemenea intimatei din prezenta cauză, care a susţinut (prin criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe) că tulburarea realizată de un terţ trebuie să fie o tulburare de drept, iar nu o tulburare de fapt (a se vedea paragraful 54 de la pagina 11/14 a cererii de apel - dosar apel), Înalta Curte constată că şi instanţa de apel a reţinut că antrenarea răspunderii contra evicţiunii presupune săvârşirea unei tulburări de drept, ce ţine de esenţa dreptului de proprietate, iar nu a unei tulburări de fapt.

Cu toate acestea, spre deosebire de apelantă (intimata-reclamantă din prezenta cauză) care a susţinut că în cadrul dosarului nr. x/2011 a survenit în mod efectiv o tulburare de drept (a se vedea paragraful 59 de la pagina 11/14 a cererii de apel - dosar apel), Curtea de Apel Suceava a reţinut că în cadrul celuilalt litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, s-a pus în discuţie de către pârâţi chiar dreptul apelantei din prezenta cauză, tulburarea fiind una de drept, iar nu una de fapt din partea reclamanţilor, cum a susţinut apelanta.

Constatând, totodată, că sentinţa civilă nr. 820 din 13 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Dorohoi, în dosarul nr. x/2011, a rămas definitivă la data de 17.09.2012, Curtea de Apel Suceava a reţinut că abia la acel moment se poate spune că s-a produs tulburarea de drept a apelantei din prezenta cauză, pentru că până la acel moment pretenţia reclamanţilor era doar una potenţială.

În consecinţă, reţinând că sentinţa în cauză a devenit definitivă la data de 17.09.2012 şi că evingerea s-a produs la aceeaşi dată (17.09.2012), sub auspiciile Noului C. civ., instanţa a statuat că, potrivit art. 2513 din acelaşi Cod, prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Cum, însă, prescripţia dreptului material la acţiune nu a fost invocată de către pârâţi prin întâmpinare şi nici în termen legal în faţa primei instanţe, ci de către instanţă, din oficiu, la al treilea termen de judecată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2513 C. civ., instanţa de apel a admis apelul reclamantei.

În concluzie, nu poate fi reţinută o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului sau că instanţa de apel a avansat o teorie diferită de cea dezvoltată de însăşi apelanta reclamantă, din moment ce, asemenea apelantei, a reţinut incidenţa în cauză atât a dispoziţiilor art. 2513 C. civ. şi a consecinţelor ce decurg din neobservarea aplicării acestui text de lege, cât şi necesitatea săvârşirii unei tulburări de drept pentru a putea fi antrenată răspunderea contra evicţiunii.

Or, împrejurarea că instanţa de apel a ajuns la concluzia că evicţiunea a avut loc la altă dată decât cea avansată de apelanta-reclamantă nu se datorează unei teorii diferite de cea a apelantei, ci aprecierii diferite a cauzei în care s-a produs tulburarea de drept, instanţa de apel considerând că a avut loc în alt dosar (şi, implicit, la alt moment) decât cel în care apelanta a susţinut că s-ar fi produs.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1336 alin. (1) pct. 1 şi art. 1695 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

În concret, a susţinut că aplicarea greşită a normei de drept material s-a produs prin metoda adăugării la lege, respectiv a sintagmei "pe deplin" la textul art. 1336 alin. (1) pct. 1 din C. civ. de la 1864.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că evicţiunea reprezintă pierderea proprietăţii bunului în tot sau în parte, astfel încât antrenarea răspunderii contra evicţiunii presupune săvârşirea unei tulburări de drept, nicidecum a unei tulburări de fapt.

Totodată, simpla introducere a unei acţiuni în justiţie nu este suficientă ca evicţiunea să se producă, în sensul de pierdere a proprietăţii.

Cum, în cauză, prin considerentul (reprodus parţial de recurentă) instanţa de apel a reţinut că evicţiunea s-a produs la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în revendicare a terţului în dosarul nr. x/2011 (17.09.2012), şi nu la momentul demarării respectivului litigiu, nu se poate susţine cu temei că aceasta a adăugat la lege prin folosirea sintagmei "pe deplin".

Dimpotrivă, prin folosirea respectivei sintagme instanţa de apel a dorit să evidenţieze că abia la acel moment s-a consolidat tulburarea de drept a apelantei din prezenta cauză, "pentru că până la acel moment pretenţia reclamanţilor era doar una potenţială, nefiind dată astfel susţinerea intimaţilor precum că evingerea s-a produs la momentul demarării litigiului în cauză."

În altă ordine de idei, critica formulată de recurenta-pârâtă nu vizează legalitatea hotărârii atacate, întrucât tinde, de fapt, la aprecierea probatoriului asupra situaţiei de fapt, când s-a activat garanţia contra evicţiunii, aspect incompatibil cu prezenta cale extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza în această fază procesuală o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Constatând, aşadar, că nu poate fi reţinut niciunul dintre motivele de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 27 din 27 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., de obligare a recurentei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum 6.858,73 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.858,73 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 27 din 27 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.858,73 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.