Certainty of tortious injury in deprivation of equipment use: rejection of speculative damage claims under Civil Code Art. 998-999
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision to reject the plaintiff's claim. The case involved a civil dispute where a plaintiff in insolvency sought approximately €1.9 million from a defendant television company for the deprivation of use of equipment (tangible and intangible assets) following the termination of a lease agreement, alleging unlawful use and tortious liability. The plaintiff challenged the lower court's refusal of its claimed damages, arguing that the defendant had not proven the uncertainty of the prejudice and that the court had violated procedural principles by modifying the objectives of a technical expertise and ignoring the authority of a prior cassation ruling regarding the limitation of re-judgment. The Supreme Court ruled that the appeal was groundless, confirming that the lower court correctly applied the cumulative conditions for tortious liability under Articles 998-999 of the Civil Code (pre-2014), specifically finding that the plaintiff failed to prove that the prejudice was "certain" within the meaning of the law, as it did not demonstrate the existence of a market for renting similar equipment or a clear, non-hypothetical value for the lost use. The Court also held that the modifications to the expertise objectives fell within the appellate court's sovereign discretion to assess the probative value and relevance of evidence, not a procedural error nullifying the judgment.
Legislator headnote
AI generatedart. 194 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 501 C. proc. civ, art. 481 C. proc. civ, art. 13 alin. (3) C. proc. civ, art. 6 C. proc. civ; Certainty of tortious injury in deprivation of equipment use: rejection of speculative damage claims under Civil Code Art. 998-999: Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 9 octombrie 2019 a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 martie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., a solicitat obligarea pârâtei Societatea Română de Televiziune (SRTV) la plata sumei de 1.907.663,76 euro, la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor proprietatea reclamantei; cu obligarea pârâtei SRTV la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 998 şi 999 din C. civ. de la 1864.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin încheierea din 15 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., în contradictoriu cu pârâta SRTV, excepţie invocată de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 3821 din 17 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.907.663,76 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva încheierii din 15 octombrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3821 din 17 decembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat apel pârâta Societatea Română de Televiziune.
Prin decizia civilă nr. 1821/A din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată.
Totodată a fost obligată intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 47.211,57 RON.
4. Recursul formulat în cauză
Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 9 octombrie 2019 a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
5. Decizia pronunţată în recurs
Prin decizia nr. 954 din 13 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.. şi prin administrator special D., împotriva deciziei civile nr. 1821A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a casat în tot decizia atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut, printre altele, că nu este în mod legal învestită cu un recurs împotriva încheierii de şedinţă din 9 octombrie 2019, astfel că nu se impune pronunţarea unei soluţii în dispozitiv în această privinţă.
6. Hotărârea pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018*.
Prin încheierea din 20 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, printre altele, încuviinţarea probei cu expertiză tehnică judiciară, stabilind obiectivele acesteia; totodată, a dispus ca expertiza tehnică judiciară să fie efectuată de o comisie formată din doi experţi, urmând ca fiecare să răspundă obiectivului cu privire la care este specializat; a numit în cauză expert în specialitatea evaluare bunuri mobile pe dl. expert E. şi expert în specialitatea informatică pe dl. expert F.; a stabilit onorariul provizoriu şi a încuviinţat pentru ambele părţi consilieri experţi autorizaţi.
Prin decizia civilă nr. 1584 A din 30 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva sentinţei civile nr. 3821 din data de 17.12.2018 şi a încheierii din 15.10.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., şi prin administrator special D..
A schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi a obligat intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată în cuantum de 49.711,57 RON.
7. Recursul formulat în cauză
Împotriva încheierii din 20 februarie 2023 şi a deciziei civile nr. 1584 A din 30 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C. şi prin administrator special D. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului, casarea cu reţinere a hotărârilor recurate, respingerea apelului şi admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei SRTV la plata contravalorii lipsei de folosinţă, cu cheltuieli de judecată.
Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată, prin care s-a admis apelul şi împotriva încheierii din 15.10.2018 a Tribunalului Bucureşti, este nelegală, fiind încălcată autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 954 din 13.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ., câtă vreme instanţa supremă a dispus casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, însă a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 502 şi art. 481 C. proc. civ.: "rejudecarea apelului se va limita la motivele referitoare la fondul litigiului, având în vedere că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei poate fi considerată definitiv tranşată, în condiţiile în care pârâta nu a formulat recurs împotriva considerentelor referitoare la chestiunea prescripţiei".
Într-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că, aşa cum rezultă din încheierea din 20.02.2023, obiectivele pe care le-a propus au fost parţial modificate de instanţa de apel, fiind încuviinţate în această formă.
În opinia recurentei, măsurile dispuse de instanţă, prin care au fost modificate obiectivele propuse de parte, sunt vădit nelegale, încălcând principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi: dreptul la apărare - art. 13 alin. (3) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil - art. 6 C. proc. civ., contradictorialitatea art. 14 C. proc. civ.:, rolul activ al judecătorului - art. 22 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea hotărârii, conform art. 20 C. proc. civ.
Recurenta a apreciat că instanţa de apel trebuia să încuviinţeze obiectivele în forma propusă de parte, acestea fiind concludente, pertinente şi utile soluţionării cauzei, fiind de natură să probeze temeinicia pretenţiilor sale.
Modificarea obiectivelor propuse de recurentă şi eliminarea ipotezelor speciale concrete a condus la denaturarea rezultatelor expertizelor, care au evaluat o situaţie pur ipotetică şi, nicidecum, situaţia concretă.
De asemenea, s-a arătat că, prin modificarea obiectivelor propuse de recurentă, experţii desemnaţi au formulat răspunsuri ipotetice, fără nicio legătură cu situaţia reală, concluziile acestora nefiind apte să conducă la o opinie corectă şi, respectiv, la dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii.
În cazul în care instanţa ar fi apreciat că pentru lămurirea situaţiei de fapt ar fi fost necesare şi alte obiective, aceasta urma să pună în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, în caz contrar, fiind încălcat şi principiul contradictorialităţii, a arătat recurenta.
Este evidentă nelegalitatea considerentelor deciziei recurate, conform cărora instanţa de apel a găsit fondată critica apelantei-pârâte, în sensul că nu este îndeplinită condiţia prejudiciului cert, întrucât acestea au la bază, printre altele, şi nişte constatări pur ipotetice ale experţilor, inaplicabile în speţă, a conchis recurenta.
În cuprinsul cererii de recurs s-a mai susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a respins ca neîntemeiate obiecţiunile formulate de recurentă faţă de cele două rapoarte de expertiză întocmite de experţii desemnaţi, precum şi că măsura dispusă de instanţă este vădit nelegală, fiind incidente atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât au fost încălcate principii fundamentate ale procesului civil, cum ar fi: dreptul la apărare - art. 13 alin. (3) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil - art. 6 C. proc. civ., rolul activ al judecătorului - art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cât şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv O.G. nr. 24/2011; Standardele de evaluare şi Ghidurile metodologice ANEVAR (SEV 100-105, SEV 300, SEV 230, GEV 620, GEV 630).
Reclamanta a evidenţiat pe larg prin motivele de recurs argumentele pentru care, în opinia sa, instanţa de apel trebuia să încuviinţeze obiecţiunile pe care le-a formulat.
A considerat recurenta că, în exercitarea rolului activ şi pentru respectarea principiilor fundamentale care reglementează procesul civil, instanţa de apel trebuia să încuviinţeze obiecţiunile formulate de autoarea demersului judiciar faţă de rapoartele de expertiză şi să dispună în sarcina experţilor desemnaţi (F. şi E.) să lămurească/completeze rapoartele, în sensul celor solicitate, aceste lămuriri/completări fiind necesare, din punctul său de vedere, pentru a proba pretenţiile sale şi pentru aflarea adevărului.
A susţinut recurenta că, deşi au fost prezentate în mod detaliat şi argumentat obiecţiunile, instanţa de apel a ignorat toate aceste raţionamente şi a respins obiecţiunile formulate, apreciind că nu sunt necesare lămuriri sau completarea rapoartelor de expertiză, fiind astfel încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, arătate anterior.
Mai mult, a concluzionat instanţa de apel că proba cu expertiza judiciară administrată în cauză nu a fost de natură a dovedi caracterul cert al prejudiciului invocat de reclamantă.
În final, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, făcând referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 998-999 C. civ.).
Astfel, s-a arătat că analiza făcută de instanţa de apel, în rejudecare, privind legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin raportare la criticile aduse de apelanta SRTV şi la limitele casării impuse de instanţa de recurs, a vizat verificarea îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea civila delictuală.
După redarea unor considerente reţinute în cuprinsul deciziei recurate referitoare la faptul că pârâta a săvârşit o faptă ilicită şi că situaţia de fapt probează vinovăţia, recurenta a arătat că, în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, prin Decizia nr. 954 din 13.04.2021, pct. 2.3., Înalta Curte a reţinut cu putere de lucru judecat că "situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu este de natură a afecta legătura de cauzalitate", că, potrivit prevederilor art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (2) C. civ., "efectele admiterii acţiunii în revendicare imobiliară nu sunt limitate la restituirea în natură a bunurilor, proprietarul având dreptul la despăgubiri, cum ar fi fructele produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar" şi că A. "are dreptul la repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă, evaluată pe baza probelor administrate în mod nemijlocit, chiar şi în cazul în care nu şi-a exercitat într-un termen optim opţiunea de a apela la executarea silită."
Referitor la prejudiciu, recurenta a considerat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale privitoare la existenţa acestuia.
În opinia sa, considerentele avute în vedere de instanţa de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiilor referitoare la prejudiciu sunt vădit nelegale, în condiţiile în care, pe de o parte, s-au bazat pe concluziile unor rapoarte de expertiză care au răspuns unor obiective abstractizate, ignorând situaţia de fapt reală, iar, pe de altă parte, au fost înlăturate rapoartele de expertiză depuse de reclamantă care dovedeau că existau mijloace ştiinţifice la îndemâna expertului de determinare a prejudiciului cauzat acesteia, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în acord cu Standardele de evaluare ANEVAR şi cu Ghidurile metodologice, fiind prezentate chiar rezultatele aplicării acestor metode.
Recurenta a solicitat a se constata nelegalitatea hotărârii recurate, aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
În acest context, a arătat recurenta, împrejurarea că nu s-a făcut dovada existenţei pe piaţă a unei oferte/cereri de închiriere a unor echipamente similare nu poate constitui prin ea însăşi un motiv de respingere a acţiunii.
Evaluarea prejudiciului se poate face prin diverse metode, inclusiv prin cele arătate în rapoartele întocmite de experţii consilieri, care au avut în vedere metode prevăzute în standardele de evaluare, cum ar fi calculul privind contravaloarea lipsei de folosinţă pe baza unui calcul prin regresie.
Considerentele avute în vedere de instanţa de apel au ignorat cu desăvârşire faptul că SRTV a folosit continuu, neîntrerupt, conform destinaţiei iniţiale şi pentru desfăşurarea activităţii sale, bunurile în litigiu.
La fel de nelegale sunt şi statuările curţii de apel conform cărora "Faptul că un bun uzat fizic şi moral este încă funcţional nu înseamnă că acesta poate satisface cerinţele cererii din piaţa reală, în condiţiile în care există, pe de o parte, riscul iminent al defectării acestuia, iar pe de altă parte, alternativa unor bunuri de generaţie nouă, care să asigure îndeplinirea aceloraşi funcţionalităţi în condiţii mai bune."
Toate acestea sunt contrazise de realitatea de netăgăduit: SRTV a folosit aceste bunuri pe întreaga perioadă din 2002 până în anul 2019.
Instanţa de apel, în mod nelegal, a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, întrucât proba cu expertiză judiciară administrată nu a fost de natură a dovedi caracterul cert al prejudiciului invocat de reclamant şi nu au fost identificate oferte de închiriere pe piaţă, aferente perioadei 2015/2018.
Hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală, în condiţiile în care prejudiciul suferit de recurentă există, fiind cert.
Astfel, este indiscutabil că lipsirea proprietarului unui bun de dreptul acestuia de a se folosi de acesta este de natură să producă în patrimoniul proprietarului un prejudiciu, iar cel care încalcă acest drept este obligat să repare prejudiciul produs.
Totodată, este de necontestat că beneficiarul folosinţei echipamentelor, pe întreaga perioadă cuprinsă între 01.01.2006 şi anul 2019, a fost SRTV, în sarcina căreia s-a născut obligaţia de a repara prejudiciul creat reclamantei.
Pe de altă parte, există o corespondenţă biunivocă între folosinţa bunurilor de către SRTV şi prejudiciul cauzat A..
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat fără dubiu că, pe întreaga perioada începând cu anul 2002 şi până la momentul ulterior formulării apelului, bunurile au fost folosite de SRTV în desfăşurarea activităţii sale, în mod continuu, neîntrerupt şi în scopul pentru care s-a încheiat contractul în anul 2002.
Gradul de uzură şi valoarea efectivă a echipamentelor nu sunt de natură să invalideze existenţa prejudiciului suferit de recurentă. Tot din înscrisuri rezultă că, ulterior momentului 31.12.2005, SRTV a continuat să folosească bunurile, deşi nu mai deţinea un titlu asupra lor, fără a achita vreo contraprestaţie recurentei.
În ceea ce priveşte faptul că aceste bunuri erau indispensabile societăţii de televiziune, aceste aspecte rezultă şi din hotărârea judecătorească nr. 2974/10.06.2014, care se bucură de putere de lucru judecat.
Având în vedere cele de mai sus, în ceea ce priveşte cuantificarea folosinţei acestor echipamente, în mod nelegal instanţa de apel a considerat că prejudiciul nu există şi că nu este cert, întrucât din actele aflate la dosar rezultă că, pe de o parte, pe perioada contractuală, voinţa părţilor a fost ca, indiferent de vechimea echipamentului, chiria să fie fixă pe toată perioada contractului, fără o diminuare a cuantumului acesteia raportat la vechimea sau uzura echipamentelor, iar, pe de altă parte, şi, ulterior datei de 31.12.2005, după încetarea contractului, rezultă în mod explicit din minutele aflate la dosar, că intimata recunoştea faptul că utilizează în continuare aceste echipamente care sunt indispensabile pentru desfăşurarea activităţii, agreând şi suma lunară de plată pentru folosinţa echipamentelor la acelaşi nivel cu cel plătit anterior lunar.
În cazul în care modalitatea de cuantificare a prejudiciului nu ar fi îmbrăţişată de instanţă, evaluarea prejudiciului poate fi făcută prin aplicarea metodelor ştiinţifice de determinare, respectiv prin folosirea raţionamentului profesional şi aplicarea unei regresii, pornind de la valorile curente pentru chiriile de piaţă, în acord cu Standardele de evaluare ANEVAR şi cu Ghidurile metodologice, avându-se în vedere concluziile formulate de expertul consilier G. sau cele din raportul de expertiză efectuat de expertul H..
Totodată, obiectul pretenţiilor priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă şi, nicidecum, un bun obiect al unui contract de vânzare-cumpărare, astfel încât valoarea bunurilor este irelevantă, în condiţiile în care echipamentele au făcut anterior obiectul unui contract de închiriere, iar pentru folosinţa acestora s-a plătit aceeaşi chirie lunară pe întreaga perioada contractuală, şi, ulterior datei finalizării contractului de închiriere, bunurile au fost folosite în continuare, în mod neîntrerupt şi servind scopurilor şi necesitaţilor SRTV.
Aşa fiind, recurenta a conchis că este nelegală hotărârea instanţei de apel, care a reţinut că prejudiciul nu este cert, întrucât "nu s-au depus oferte/cereri de închiriere" şi luându-se în considerare "gradul de uzură şi valoarea efectivă a echipamentelor."
În apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, recurenta a susţinut că are dreptul de a obţine repararea prejudiciului suferit prin fapta ilicită a SRTV, prejudiciu reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a echipamentelor (care au fost folosite fără drept, în mod continuu şi neîntrerupt de SRTV), fie în cuantumul recunoscut de SRTV, fie în cuantumurile menţionate în rapoartele de expertiză depuse de recurentă şi la care s-a făcut referire.
8. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune (SRTV) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului având în vedere următoarele: recurenta nu a depus dovada că, la data formulării recursului, administrator judiciar este Consorţiul format din B.. şi C.; de asemenea, dacă acesta este reprezentantul legal al societăţii, trebuia ca, la data formulării recursului, să aibă mandat în acest sens. Or, din comunicarea recursului, nu rezultă existenţa mandatului acordat avocatului de formulare a recursului în prezentul dosar.
Totodată, întrucât recurenta se afla în insolvenţă, pe rolul Tribunalului Giurgiu fiind dosarul nr. x/2017, cu termen de judecată la data de 25.04.2024, recurenta era obligată să arate dacă se află în faliment, printr-un certificat constatator.
În egală măsură, potrivit Ordinului nr. 313 din 1 noiembrie 2023, emis de BNR, privind publicarea efectuării radierii din Registrul general şi din Registrul special Instituţii Financiare Nebancare a Societăţii A. - S.A., s-a dispus publicarea efectuării radierii societăţii A. - S.A. din registrele menţionate, ţinute de către Banca Naţională a României; or, potrivit art. 7 alin. (1), coroborat cu art. 28 din Legea nr. 93/2009, recurenta nu mai are dreptul de a folosi sintagma IFN, aspect care echivalează cu nulitatea cererii de recurs.
În final, a solicitat, în sinteză, respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei invocate de intimata-pârâtă, înlăturarea, ca neîntemeiate, a apărărilor de fond formulate de partea adversă şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului; totodată, recurenta a depus la dosar certificat constatator de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului emis pentru societatea A. S.A. (raport nr. 741118 generat la 1.04.2024); de asemenea, la dosar a fost depusă declaraţia administratorului judiciar, prin care se confirmă faptul că îşi însuşeşte recursul, precum şi toate actele de procedură efectuate sau care se vor efectua în cauză; totodată, a fost confirmat mandatul acordat doamnei avocat I. .
9. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 01.02.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.
10. Procedura de filtru
Prin raportul întocmit la data de 20 mai 2024, s-a concluzionat că decizia civilă nr. 1584 A din 30 octombrie 2023 şi încheierea din 20 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, având în vedere că recurenta a depus la dosar certificat constatator de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului emis pentru societatea A. S.A., respectiv raportul nr. x generat la 1.04.2024, precum şi declaraţia administratorului judiciar, prin care se confirmă faptul că îşi însuşeşte recursul, precum şi toate actele de procedură efectuate sau care se vor efectua în cauză, fiind confirmat mandatul acordat doamnei avocat I., s-a apreciat că se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare.
Raportul a fost comunicat părţilor la data de 01 şi respectiv 05 iulie 2024, fiind formulate puncte de vedere de către acestea.
Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 24 septembrie 2024, fiind, totodată, respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune şi fiind stabilit termen de judecată, la data de 14 ianuarie 2025.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând încheierea din 20 februarie 2023 şi decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C.., este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia recurată, în rejudecare, a fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă Societatea Română de Televiziune, fiind schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.907.663,76 Euro, la care se adăuga TVA, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia prejudiciului cert, în raport de gradul de uzură şi de valoarea efectivă a echipamentelor în perioada 2015-2018, pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă.
Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 20 februarie 2023 a declarat recurs recurenta reclamantă, invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea hotărârii atacate şi constatarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.
Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.
Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Primul motiv de recurs, este încadrat de recurentă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce se refera la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat.
În concret, recurenta reclamantă a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 954 din 13.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi normele de procedură prevăzute de art. 501 C. proc. civ., întrucât, deşi instanţa supremă a dispus casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 502 şi art. 481 C. proc. civ., rejudecarea apelului se va limita la motivele referitoare la fondul litigiului, având în vedere că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei poate fi considerată definitiv tranşată, în condiţiile în care pârâta nu a formulat recurs împotriva considerentelor referitoare la chestiunea prescripţiei.
Art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. reglementează instituţia autorităţii de lucru judecat, statuând că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Cu privire la efectele deciziilor sale, Curtea a statuat că toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, iar autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrâng asupra tuturor considerentelor deciziei.
Critica recurentei privind încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 954 din 13.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este neîntemeiată, din analiza deciziei recurate nerezultând situaţia invocată de recurentă. Astfel, prezentând parcursul cauzei, instanţa de apel nu a reluat discuţiile privind excepţia prescripţiei, ci a reamintit statuările instanţei supreme, neintrând în dezvoltarea acestora.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 501 C. proc. civ., ce reglementează judecata în fond după casare, în ceea ce priveşte limitele rejudecării, ele au fost corect stabilite şi reţinute de instanţa de apel, cu referire la dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare (decizia nr. 954/13.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă), care a constatat că pârâta nu a formulat recurs împotriva considerentelor referitoare la chestiunea prescripţiei, astfel încât soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei poate fi considerată definitiv tranşată.
În acest context, la rejudecare, instanţa de apel a dat efect dezlegărilor cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare, conform art. 501 C.priv., reţinând în mod corect aplicabilitatea în speţă şi a dispoziţiilor art. 502 C. proc. civ., coroborat cu art. 481 C. proc. civ., ce reglementează neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.
Într-o altă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că, aşa cum rezultă din încheierea din 20.02.2023, obiectivele pe care le-a propus pentru administrarea probei cu expertiza au fost parţial modificate de instanţa de apel, fiind încuviinţate într-o altă formă decât cea solicitată de parte.
În opinia recurentei, măsurile dispuse de instanţă, prin care au fost modificate obiectivele propuse pentru expertiză, sunt vădit nelegale, încălcând principii fundamentale ale procesului civil, respectiv: dreptul la apărare - art. 13 alin. (3) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil - art. 6 C. proc. civ., contradictorialitatea - art. 14 C. proc. civ., rolul activ al judecătorului - art. 22 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea hotărârii, conform art. 20 C. proc. civ.
Sub acest aspect, trebuie precizat că, raportat la efectul devolutiv al apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ., permite instanţei de apel să realizeze o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, ceea ce îi conferă posibilitatea de a administra un probatoriu distinct şi de a efectua propria analiză şi propria apreciere a probelor administrate atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa sa, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., interpretate prin decizia nr. 9/30.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. În aceste condiţii, modificarea parţială a obiectivelor ţine de aprecierea proprie pe care a efectuat-o instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, fiind astfel exclusă încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, invocată de recurentă.
Se impune sublinierea în sensul că instanţele de fond ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel.
Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, raportat la dispoziţiile art. 254 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., care statuează că judecătorul are posibilitatea, şi nu obligaţia, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, iar conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul administrează probele pe care le consideră necesare, iar nu în mod obligatoriu pe cele solicitate de părţi.
Aşa fiind, criticile în legătură cu statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi denaturarea situaţiei de fapt, având la bază analiza şi modificarea obiectivelor la raportul de expertiză, exced controlul instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.
O altă critică invocată de recurentă, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la respingerea, ca neîntemeiate, a obiecţiunilor formulate de recurentă, faţă de cele două rapoarte de expertiză întocmite de experţii desemnaţi, fiind încălcate principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi: dreptul la apărare - art. 13 alin. (3) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil - art. 6 C. proc. civ., rolul activ al judecătorului - art. 22 alin. (2) C. proc. civ., critică pe care instanţa supremă o apreciază, de asemenea, neîntemeiată.
Faţă de aspectele mai sus invocate, Înalta Curte reaminteşte că întregul mecanism al procesului civil are ca deziderat aflarea adevărului în cauză, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al legalităţii, care constituie o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a mecanismului de înfăptuire a justiţiei.
Respingerea obiecţiunilor formulate de reclamantă reprezintă, de asemenea, o critică de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate a acesteia, prin măsurile luate judecătorul făcând aplicarea dispoziţiilor legale incidente, situaţie care nu demonstrează încălcarea celorlalte principii fundamentale ale procesului civil şi nu poate conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii, recurenta exprimând, în fapt, nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, faţă de probatoriile administrate şi faţă de situaţia de fapt reţinută, critici care nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nici vreunui alt motiv de nelegalitate.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanţa de apel a prevederilor O.G. nr. 24/2011, Standardele de Evaluare şi Ghidurile metodologice ANEVAR (SEV 100-105, SEV 300, SEV 230, GEV 620, GEV 630).
Motivul de casare invocat are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, însă fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.
Recurenta a menţionat încălcarea acestor norme legale fără însă a preciza în ce mod instanţa de apel a încălcat aceste norme, situaţie ce denotă o invocare formală a acestora, prin care se urmăreşte stabilirea unei alte situaţii de fapt sau o apreciere diferită a probelor, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate în legătură cu verificarea îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală şi existenţa prejudiciului.
Astfel, recurenta a apreciat că argumentele avute în vedere de instanţa de apel, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prejudiciului sunt vădit nelegale în condiţiile în care s-au bazat pe concluziile unor rapoarte de expertiză care au răspuns unor obiective abstractizate, iar pe de altă parte, au fost înlăturate rapoartele de expertiză depuse de reclamantă, care dovedeau că existau mijloace ştiinţifice de determinare a prejudiciului.
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este neîntemeiat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Din analiza dispoziţiilor art. 998 - 999 ale vechiul C. civ., se ajunge la constatarea că angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, precum în speţa dată, presupune existenţa a patru condiţii, apreciate cumulativ, şi anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. Aceste patru condiţii sunt, în acelaşi timp, condiţiile generale ale răspunderii delictuale.
Ceea ce se pune în discuţie în faţa instanţei de recurs este doar unul dintre cele patru elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale, şi anume prejudiciul, sub aspectul caracterului cert al acestuia.
Existenţa unui prejudiciu este o condiţie necesară pentru naşterea obligaţiei de reparare şi în acest scop el trebuie să întrunească anumite condiţii, cu valoare de caractere proprii, şi anume: să fie cert, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori al unui interes legitim.
Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi când poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, acelea produse în totalitate până la data la care victima cere reparaţia, precum şi prejudiciile viitoare şi sigure, acelea care încă nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce, putând fi stabilită atât existenţa, cât şi întinderea lor.
În speţă, instanţa de apel a analizat întregul material probator administrat în cauză şi a concluzionat că intimata reclamantă nu a făcut dovada că, în perioada de referinţă, în mod real echipamentele puteau face obiectul închirierii şi nu s-a făcut nici dovada existenţei pe piaţă a unei oferte/cereri de închiriere a unor echipamente similare, astfel încât în mod corect a stabilit că prejudiciul nu este cert.
Afirmaţiile recurentei reclamantă în sensul în care evaluarea prejudiciului poate fi făcută prin aplicarea metodelor ştiinţifice de determinare, respectiv prin folosirea raţionamentului profesional şi aplicarea unei regresii, pornind de la valorile curente pentru chiriile de piaţă, nu sunt de natură a releva o modalitate neechivocă de calcul a prejudiciului.
Mai mult decât atât, prin prezentele considerente, Înalta Curte a subliniat imposibilitatea de a proceda la o reapreciere a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale, fiind stabilit de către instanţa de apel lipsa caracterului cert al prejudiciului.
Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivelor de casare invocate de către recurenta reclamantă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept procesual şi de drept material indicate prin cererea de recurs.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar Consorţiul format din B.. şi C. şi prin administrator special D. împotriva deciziei civile nr. 1584 A din 30 octombrie 2023 şi a încheierii din 20 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CONSORŢIUL FORMAT DIN B.. ŞI C. ŞI PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL D. împotriva deciziei civile nr. 1584 A din 30 octombrie 2023 şi a încheierii din 20 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2025.