Statute of limitations in joint venture invoice dispute: appeal dismissed, costs awarded to defendant

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă si de contencios administrativ şi fiscal la 21.09.2018 sub nr. x/2018, întemeiată pe art. 1.516 şi art. 1.535 alin. (1) C. civ., reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 420.535,18 RON, actualizată cu rata inflaţiei, a daunelor moratorii constând în dobânda legală de 0,01% pe zi de întârziere, până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18.12.2018, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptul material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 52/12.06.2023, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă si de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 420.535,18 RON, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi a daunelor moratorii, dobândă legală de 0,01% pe zi de întârziere, până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 18.12.2018, a promovat apel pârâta, a cărei denumire s-a modificat în S.C. C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 333/A/13.12.2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată şi încheierea din 18.12.2018, şi, în rejudecare, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca prescrisă acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 49.118,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Reclamanta A. a promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea acesteia, iar în rejudecare, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea acţiunii.

A solicitat, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi a învederat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În motivare, recurenta a invocat încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta a arătat că invocarea deciziei pronunţate în interesul legii nr. 19/2019 este lipsită de pertinenţă, dat fiind că procesul nu este un litigiu de muncă astfel că dezlegările date prin această decizie nu erau incidente în cauza de faţă dedusă judecăţii.

În subsidiar, a susţinut că instanţa de apel a calculat termenul de prescripţie cu încălcarea art. 2.537 pct. 2 C. civ. care statuează că prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

În această privinţă, a învederat că termenul de prescripţie - care s-ar fi împlinit la 31.12.2016, respectiv 31.12.2017 - a fost întrerupt de cererea nr. x/2016 - prin care intimata-pârâtă a solicitat, la 07.04.2016, anularea facturilor seria x nr. x şi 1114 din 28.01.2016 -, ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 35/07.07.2017, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 2/A/10.01.2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

A subliniat că între părţi a existat şi dosarul nr. x/2020, care a condus la suspendarea cauzei de faţă în perioada 15.11.2021-13.12.2022, şi a fost soluţionat definitiv prin decizia nr. 2647/08.12.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - sectia a II-a Civilă.

Recurenta a apreciat că, din moment ce însăşi instanţa de fond a considerat că disputele au legătură cu cauza de faţă şi câtă vreme cuantumul facturilor a fost contestat de ambele părţi în cele două dosare amintite, prescripţia nu putea începe să curgă de la 31.12.2013, respectiv 31.12.2014.

Printr-un alt argument, a arătat că sumele pretinse în cauza de faţă nu au fost incluse în facturile iniţiale, cheltuielile generate de administrare fiind menţionate numai în facturile nr. x şi 1114 din 28.01.2016, după rămânerea definitivă a deciziei Camerei de Conturi Vrancea din 27.10.2015.

A afirmat că, din perspectiva art. 2.517 C. civ., relevant pentru curgerea termenului de prescripţie este acest moment, de la care a cunoscut că în preţul unui kilogram de struguri trebuie să includă şi cheltuielile privind administrarea, aferente compartimentelor economic şi administrativ.

Prin a doua critică a solicitat aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată în sumă de 36.459 RON acordate în apel, apreciate ca fiind disproporţionate în raport cu valoarea şi complexitatea procesului.

Pe calea întâmpinării, pârâta S.C. C. S.A. a invocat inadmisibilitatea cererii recurentei de casare cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi a solicitat respingerea ca inadmisibil a recursului, în procedura reglementată de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. a solicitat, totodată, respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În combaterea recursului, a arătat că autoarea acestuia nu contrazice raţionamentul pentru care instanţa de apel a dat eficienţă deciziei în interesul legii nr. 19/2020.

Pe de altă parte, a susţinut că recurenta nu dovedeşte, în sensul art. 2.537 pct. 2 C. civ., că ar fi formulat o cerere prin care să iasă din pasivitate şi ar fi cerut satisfacerea pretinsului său drept subiectiv civil, dispoziţia legală nefiind incidentă în situaţia unei cereri introduse de cel în folosul căruia curge prescripţia.

A afirmat că nu poate fi analizată critica privind proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, prin raportare la statuările obligatorii din decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi a învederat că prescripţia a fost întreruptă prin somaţia nr. 409/05.04.2016, pe care a ataşat-o, afirmând că aceasta atrage incidenţa art. 2.537 pct. 4 C. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 19.06.2024, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea pronunţată în completul de filtru din 06.11.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată 05.02.2025, în vederea judecării recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, referitor la solicitarea intimatei privind inadmisibilitatea cererii recurentei de casare cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea ca inadmisibil a recursului, Înalta Curte reţine că nu reprezintă o veritabilă excepţie, nu are funcţia stabilită prin art. 245 C. proc. civ., aceea de a conduce la soluţionarea cauzei fără cercetarea pe fond a recursului. În acest sens, instanţa supremă subliniază că admisibilitatea căii de atac a recursului este conferită exclusiv de lege şi nu depinde de temeinicia ori pertinenţa soluţiei procedurale solicitata a fi dispusă de către titularul cererii consecutiv admiterii recursului de către instanţa supremă. Prin urmare, excepţia invocată de către intimată, întrucât nu este de natură a conduce la respingerea ca inadmisibilă a căii de atac declarate, va fi examinată ca o apărare de fond, prin raportare la dispoziţiile procedurale ce reglementează soluţia ce poate fi dispusă de instanţa de recurs consecutiv admiterii căii de atac şi numai în măsura în care recursul va fi admis.

De asemenea, cu privire la critica recurentei formulată prin răspunsul la întâmpinare, potrivit căreia prescripţia a fost întreruptă prin somaţia nr. 409/05.04.2016, astfel încât ar fi incidente dispoziţiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., Înalta Curte reţine că aceasta a fost invocată în afara termenului procedural de recurs, statuat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, în considerarea dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., nu va fi examinată, analiza cererii de recurs fiind limitată la aspectele de nelegalitate cuprinse în cererea de recurs.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza dacă instanţa de control devolutiv a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, în privinţa determinării momentului de început al curgerii termenului, precum şi cu privire la cauza de întrerupere a cursului prescripţiei, invocată.

Instanţa de apel, analizând critica privind incidenţa în cauză a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 19/2019, în raport cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860/24.10.2019, a reţinut că, deşi aceasta nu avea caracter obligatoriu la data pronunţării încheierii din 18.12.2018, raţionamentul expus de instanţa supremă în considerentele acesteia este incident în cauză.

În consecinţă, a stabilit că termenul de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 2.517 C. civ., şi că acesta începe să curgă de la momentul la care cel obligat trebuia să plătească suma stabilită contractual, respectiv pentru anul agricol 2012-2013, data era 31.12.2013, iar pentru anul agricol 2013-2014, data era 31.12.2014, astfel încât la data introducerii cererii, 20.09.2018, intervenise prescripţia dreptului material la acţiune.

Recurenta critică incidenţa deciziei pronunţate în interesul legii, dat fiind că procesul nu este un litigiu de muncă şi susţine încălcarea dispoziţiilor art. 2.537 pct. 2 C. civ., afirmând că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie este data 27.10.2015, când decizia nr. 27/2015 a Curţii de Conturi Vrancea a rămas definitivă, aceasta fiind şi data de la care a cunoscut că în preţul de cost al unui kilogram de struguri trebuiau incluse şi cheltuielile privind administrarea pentru compartimentele economice şi administrative.

Înalta Curte, în acord cu statuările instanţei de apel, reţine că este fără putinţă de tăgadă faptul că izvorul obligaţiei aflate în sarcina pârâtei nu îl poate reprezenta actul de control al Camerei de Conturi prin care recurenta a fost obligată să procedeze la recalcularea rezultatelor financiare pe care trebuia să le încaseze de la intimata-pârâtă şi să le recupereze, ci contractul de asociere în participaţiune nr. x/08.04.2005, iar momentul declanşării prescripţiei nu poate depinde de un eveniment viitor şi nici de conduita unei părţi sau a unui terţ de vreme ce obligaţia asumată contractual nu a fost o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă.

În acest sens, se constată că instanţa de apel în mod judicios a conferit aplicabilitate raţionamentului expus în considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune.

În cauză, chiar dacă decizia în interesul legii vizează şi alte dispoziţii legale, adoptate în materia litigiilor de muncă, atât timp cât problema de drept dezlegată prin aceasta se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, se impune a se reţine raţionamentul expus de Înalta Curte privind măsura în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic, pot sau nu influenţa momentul de început a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor datorate de intimata-pârâtă.

Dezlegarea interesa direct apelul, în condiţiile în care reclamanta, prin cererea introductivă, a susţinut că suma solicitată la plată reprezintă contravaloarea a două facturi emise în baza obligaţiei stabilite în sarcina acesteia prin decizia nr. 27/2015 a Camerei de Conturi Vrancea, emisă ca urmare a misiunii de audit financiar asupra contului anual de execuţie pe anii 2012-2014, ce a avut loc la aceasta.

Aşadar, părţilor li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, actul de control al Curţii de Conturi Vrancea, decizia nr. 27/2015, nu are aptitudinea de a determina începutul cursului prescripţiei extinctive şi, deci, nu poate influenţa curgerea termenului de prescripţie, dreptul la acţiune născându-se, pentru factura nr. x/28.01.2016, la 31.12.2013, iar pentru factura nr. x/28.01.2016, la 31.12.2014, conform dispoziţiilor art. 7.1 din contractul încheiat între părţi.

Vor fi înlăturate ca nefondate şi argumentele privind încălcarea dispoziţiilor art. 2.537 pct. 2 C. civ., întrucât cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie sunt limitativ reglementate de legiuitor, iar cel indicat de recurentă nu se încadrează în ipoteza textului de lege menţionat, în condiţiile în care intimata-pârâtă din cauza de faţă este cea care a introdus acţiunile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2016 şi y/2020, iar nu recurenta.

Pentru a opera întreruperea prescripţiei extinctive, cererea de chemare în judecată trebuie să fie promovată de partea în devafoarea căreia curge termenul de prescripţie, iar nu de partea în favoarea căreia operează prescripţia. Raţiunea pentru ca o cerere de chemare în judecată reprezintă un act întreruptiv de prescripţie se fundamentează pe ieşirea din pasivitate a creditorului care, prin acţiunea declanşată, manifestă interes în recunoaşterea şi realizarea dreptului său subiectiv. O atare raţiune nu se identifică însă în acele ipoteze în care cel care acţionează este debitorul care contestă, prin cererea adresată instanţei, existenţa dreptului subiectiv al creditorului-pârât rămas în pasivitate.

Cât priveşte argumentul prin care se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că sumele pretinse nu au fost incluse în facturile iniţiale, cheltuielile generate de administrare fiind menţionate în facturile nr. x şi 1114 din 28.01.2016 numai după rămânerea definitivă a deciziei Camerei de Conturi Vrancea din 27.10.2015, Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu se constituie în motive de nelegalitate care să argumenteze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, ci tind la o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, interesând, deci, temeinicia hotărârii.

Astfel conturat, argumentul expus va fi înlăturat, fiind incompatibil cu rolul ce revine instanţei de recurs, de examinare nu a temeiniciei, ci a legalităţii hotărârii recurate în raport cu regulile de drept aplicabile.

A doua critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei la plata sumei de 36.459 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi în apel şi pe care o apreciază ca vădit disroporţionată în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei.

Critica este inadmisibilă, întrucât ea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţele devolutive. În raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi cu decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, acest motiv nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care pot fi susţinute cu succes în faţa instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 24.372,79 RON, respectiv factura emisă de D. şi extrasul de cont emis la 04.04.2024 de E. ce atestă încasarea onorariului de avocat.

Apreciind asupra cuantumului acestor cheltuieli în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei, cu activitatea concretă desfăşurată de apărător în etapa procesuală a recursului, respectiv formularea întâmpinării şi susţinerea apărărilor în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt disproporţionat de mari astfel că urmează să admită cererea cu consecinţa respingerii solicitării recurentei-reclamante de cenzurare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, faţă de soluţia de respingere ca nefondat a recursului, pronunţată în cauză, recurenta fiind în culpă procesuală şi, astfel, în situaţia de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părţi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 24.372,79 RON către intimata-pârâtă S.C. C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 333/A/13.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 24.372,79 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2025.