Lease damages claim revived: prescription plea rejected, appellate ruling quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.11.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei obligarea pârâtei Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti să procedeze la executarea contractului de închiriere nr. x/04.06.1999, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 14.10.2010, predându-i în folosinţă spaţiul situat în Bucureşti, şos. x, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de penalităţi în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la valoarea obligaţiei neexecutate începând cu data introducerii prezentei cereri şi până la data îndeplinirii integrale a obligaţiei; obligarea pârâtelor la plata în solidar a unor daune-interese în cuantum de 16.487.901 RON pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate conform contractului de închiriere nr. x/04.06.1999, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. l/din 14.01.2010; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 07.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocate de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti pe motiv că se discută un contract încheiat în regim de putere publică; reclamanta a susţinut competenţa secţiei civile, arătând că a înţeles să solicite executarea unui contract încheiat între profesionişti.

Pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General au ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale şi au formulat chemare în garanţie a părţii contractante Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti. Totodată au invocat prescripţia pentru pretenţiile reprezentând despăgubirile pentru lipsirea de folosinţă cu mai mult de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti a invocat prescripţia dreptului la acţiune, pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă la momentul luării deciziei de continuare a contractului cu pretinsul cesionar B. S.R.L. şi totodată pe motivul necontestării în termen de 3 ani de la data modificării contractului (2010).

Ulterior reclamanta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând exclusiv despăgubiri pentru neexecutare.

Prin sentinţa civilă nr. 2020/22.07.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General. S-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţii invocate de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti. S-a respins, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General. S-a admis cererea de chemare în judecată, modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 16.948.941 RON, cu titlu de daune-interese, dintre care suma de 1.707.578 RON, reprezentând daune compensatorii, suma de 12.093.093 RON, reprezentând daune moratorii, suma de 3.148.270 RON, reprezentând beneficiu nerealizat. S-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, de chemare în garanţie a pârâtei Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti. Au fost obligate pârâtele la plata în solidar către reclamantă a sumei de 13.834 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariile expertului judiciar, respectiv expertului-consilier şi onorariu de avocat redus.

Împotriva sentinţei nr. 2020/22.07.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel toate părţile.

Prin decizia nr. 447/A din 20 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2020/22.07.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. A fost admis apelul declarat de către Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că: a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă: a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, ca prescrisă. Au fost păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A fost respins apelul incident formulat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei în rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta arată că deşi instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra unei excepţii procesuale, aceasta a respins motivul de apel invocând aspecte de fond contradictorii. Mai arată recurenta că prin cererea de chemare în judecată a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală faţă de Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, iar faţă de intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General a formulat o cerere de atragere a răspunderii delictuale. Astfel, susţine recurenta că pretenţiile societăţii A. faţă de intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General au ca obiect plata de despăgubiri, iar nu executarea contractului cum în mod greşit a reţinut instanţa, temeiul răspunderii fiind răspunderea acestora în calitate de comitenţi pentru faptele Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti care funcţionează în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti. În continuare recurenta face trimitere la Legea nr. 215/2001 de înfiinţare a Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi la Regulamentul de organizare şi funcţionare al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Sub un alt aspect, autoarea căii de atac susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. În acest sens, arată recurentă că în motivarea excepţiei prescripţiei, instanţa de apel, pe de o parte, recunoaşte comportamentul diligent al societăţii recurente, iar pe de altă parte, nu recunoaşte acest comportament dispunând sancţionarea acesteia prin admiterea excepţiei prescripţiei.

Potrivit recurentei, contradicţia din motivarea instanţei este cu atât mai evidentă cu cât, deşi se constată prin decizia atacată că societatea A. nu putea obţine recunoaşterea dreptului contractual în absenţa înlăturării cesiunii de contract şi consecutive, a actului adiţional nr. x/07.07.2010, instanţa de apel reţine că recurenta-reclamantă trebuia să formuleze o acţiune în executarea contractului şi să ceară suspendarea acesteia. Or, susţine recurenta, în condiţiile în care dreptul societăţii A. de a solicita executarea contractului nu era născut încă, acesta luând naştere la momentul anulării cesiunii şi actelor subsecvente, nu se poate susţine că se impunea ca A. să formuleze o acţiune în executarea contractului şi să ceară suspendarea ei. O asemenea acţiune este neîntemeiată, potrivit recurentei, având în vedere că aceasta pierduse titlul de locatar în urma cesiunii false, acest drept revenind în patrimoniul societăţii A. doar după ce actul fals şi actele subsecvente au fost anulate de instanţă.

Astfel, recurenta arată că teza formulării şi suspendării unei acţiuni în executarea contractului este contradictorie faţă de aspectele reţinute de instanţa de apel privind comportamentul diligent al recurentei şi impoosibilitatea obţinerii executării contractului până la anularea actelor de cesiune.

O altă critică vizează aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune, respectiv a dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 1073, art. 1075, art. 1886 C. civ. din 1864. În continuare, recurenta redă prevederile textelor legale anterior menţionate şi arată că în considerarea acestor prevederi, începutul prescripţiei este condiţionat de naşterea dreptului la acţiune. Or, în cauză, dreptul la acţiune al recurentei de a solicita obligarea intimatei-pârâte să execute contractul şi în caz contrar, să achite daune, a început să curgă de la data la care societatea A. a redobândit calitatea de creditor în contractul de locaţiune ca urmare a constatării nulităţii, atât a cesiunii făcute în fals cu B., cât şi a actelor subsecvente încheiate de aceasta cu intimata-pârâtă. Astfel, susţine recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de apel, dreptul la acţiune al societăţii recurente de a solicita executarea contractului de închiriere nu a curs în perioada 2010-2017, aceasta neputând să solicite executarea unui contract la care nu mai era parte.

Prin urmare, susţine recurenta, dreptul la acţiune şi implicit termenul de prescripţie a început să curgă în noiembrie 2017, când prin sentinţa civilă nr. 3307 din 26.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost anulată cesiunea din 17.06.2010 şi prin decizia nr. 2363 din 22.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, au fost anulate actele subsecvente cesiunii.

Totodată, recurenta-reclamantă expune situaţia de fapt cu privire la raporturile contractuale dintre părţi, precum şi cu privire la istoricul litigios, făcând referire la natura obligaţiei ce face obiectul contractului şi durata acestuia, concluzionând că atât obligaţia de predare, cât şi cea de asigurare a folosinţei spaţiunlui se întind până în luna iunie 2019. Astfel, având în vedere că prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată în anul 2018, nu se poate discuta de prescripţie, conchide recurenta.

Recurenta a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la soluţia de respingere a apelului formulat de A., referitor la soluţia pronunţată de prima instanţă de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Recurenta susţine că motivarea instanţei de apel sub acest aspect este contradictorie deoarece A. şi-a întemeiat pretenţiile faţă de cei doi pârâţi în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea delictuală, şi nu contractuală, cum a reţinut instanţa de apel.

Criticile nu vor fi însuşite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte constată că la filele x din hotărârea recurată se regăsesc motivele care fundamentează concluzia instanţei de apel prin care a reţinut că reclamanta A. nu putea pretinde simultan obligarea, în solidar, a altor persoane decât cele care şi-au asumat, contractual, obligaţii. Instanţa de apel a argumentat în mod clar că opţiunea reclamantei, neechivocă, a fost în sensul formulării unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile răspunerii contractuale, astfel că solidaritatea este exclusă, pentru că potrivit art. 1041 C. civ. de la 1864, obligaţia contractuală solidară nu se prezumă, spre deosebire de solidaritatea delictuală, prevăzută de art. 1003 C. civ. de la 1864.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a argumentat în mod clar şi concis de ce soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă a fost corectă, raportându-se la temeiul cererii de chemare în judecată, sens în care, Înalta Curte va înlătura aceste critici.

În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la motivarea contradictorie a excepţiei prescripţiei, aceasta va fi analizată împreună cu motivele de recurs prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Prin cererea de recurs, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune, susţinându-se că în cauză, dreptul la acţiune al recurentei de a solicita obligarea intimatei-pârâte să execute contractul şi în caz contrar, să achite daune, a început să curgă de la data la care societatea A. S.R.L. a redobândit calitatea de creditor în contractul de locaţiune ca urmare a constatării nulităţii, atât a cesiunii făcute în fals cu B., cât şi a actelor subsecvente încheiate de aceasta cu intimata-pârâtă.

Înalta Curte constată că, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel, deşi reţine că în absenţa înlăturării înscrisului fals, respectiv a cesiunii de contract din 17.06.2010, încheiat între A. S.R.L. şi B., A. nu putea obţine recunoaşterea dreptului contractual, a stabilit că rămânerea definitivă a soluţiei de anulare a cesiunii de contract din 17.06.2010 nu poate marca începutul curgerii termenului de prescripţie, întrucât Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti nu este parte în litigiul respectiv.

Astfel, se observă că, deşi instanţa de apel reţine comportamentul diligent al recurentei şi admite că aceasta nu putea obţine recunoaşterea dreptului său contractual fără a înlătura cesiunea de contract falsă, respectiv a actelor subsecvente, admite excepţia prescripţiei.

Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel prin care stabileşte că dreptul la acţiune s-a născut la 14.01.2010, data încheierii actului adiţional de locaţiune dintre A. S.R.L. şi Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, iar prescripţia dreptului de a cere executarea obligaţiei de predare şi deptul de a pretinde executarea în echivalent s-a împlinit la data de 14.01.2013, nu este în concordanţă cu considerentele în care se menţionează că:

"Este de asemenea real că, în absenţa înlăturării înscrisului fals (cesiunea de contract din 17.06.2010) şi, consecutiv, a actului adiţional nr. x/07.07.2010, creditoarea A. nu putea obţine recunoaşterea dreptului contractual..."

De altfel, instanţa supremă constată că potrivit situaţiei de fapt stabilite de curtea de apel, recurenta-reclamantă a demarat litigiul privind anularea înscrisului fals doar în contradictoriu cu B., întrucât intimata-pârâtă Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti nu avea calitate de parte contractantă. Dosarul nr. x/2016 s-a finalizat prin pronunţarea de către Tribunalul Bucureşti a sentinţei civile nr. 3307/26.09.2017, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune din 17.06.2010, soluţie rămasă definitivă prin neapelare de către B.. Totodată se observă că ulterior, recurenta-reclamantă a demarat un alt litigiu, dosarul nr. x/2017, prin care a solicitat anularea actelor subsecvente cesiunii din 17.06.2010, în contradictoriu şi cu intimata-pârâtă, având în vedere că de această dată Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti avea calitate de parte contractantă. Acest litigiu s-a finalizat prin sentinţa civilă nr. 4825 din 14.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin care a fost admisă cererea şi anulate toate actele subsecvente cesiunii din 17.06.2010, sentinţă menţinută în apel de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 2363 din 22.11.2018 şi în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2725 pronunţată la 15.12.2021.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evocă dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Înalta Curte reţine că stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie are la bază o prezumţie de pasivitate a titularului dreptului subiectiv. Aşadar, ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancţionator al prescripţiei nu se mai justifică.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că decizia recurată este contradictorie faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel şi, în funcţie de această împrejurare, a aplicat greşit prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, constatând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul, va casa în parte decizia atacată, va trimite cauza instanţei de apel, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 447/A din 20 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2024.