Unilateral variation of variable interest rate by bank margin: abusive clause and absolute nullity under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 3 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 1.2 din Contractul de credit nr. x "Dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii de 4,2% pe an, variabilă (…) dobânda începând cu a 7-a lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii variabilă" şi, odată constatată nulitatea absolută a clauzei, să dispună recalcularea dobânzii în virtutea noii clauze adaptate de către instanţă la prevederile legale prin care dobânda variabilă este calculată în raport de marja fixă de 4,2% pp fixă plus indicele de referinţă şi nu dobânda de referinţă a băncii, precum şi restituirea diferenţelor de dobândă;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) - comision acordare credit de 2000 CHF şi să dispună restituirea sumei percepute în baza acestei clauze;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.5 din contractul de credit în valoare de 4 % peste dobânda contractuală, cu privire la rata dobânzii majorate şi să dispună restituirea diferenţei achitate cu acest titlu;

4. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda ce a fluctuat din momentul contractării şi până în prezent), a prevederilor contractuale regăsite în Condiţii generale la pct. 6.2, clauze inserate în contracte de credit şi să dispună eliminarea acestora;

5. să oblige pârâta la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea de la momentul contractării (1,92 RON) ca efect al constatării abuzive a clauzei de risc valutar prin adaptarea contractelor;

6. să oblige pârâta la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar;

7. să oblige pârâta la plata dobânzii legale calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 224 din 18 ianuarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1-Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1639 din 6 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins ca fiind lipsită de interes cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B. împotriva pârâtei C. S.A. şi a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1141 din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1639 din 6 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În fond, după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 8 ianuarie 2021, sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 1958 din 8 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr. x/27.07.2007 care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii contractuale în funcţie de variaţia marjei, stabilită iniţial la 4,2% pp pe an (art. 5.1 teza a 4-a).

A fost obligată pârâta să restituie reclamantelor suma încasată cu titlu de dobândă majorată, ca urmare a creşterii marjei de la 4,2% pp pe an la 6,2% pp pe an, începând cu data de 2 iulie 2009 şi până la data implementării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Au fost respinse celelalte petite ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. cheltuieli de judecată, în sumă de 2000 RON.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta C. S.A. (fostă C.).

Prin decizia civilă nr. 1554/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1958 din 8 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea intimatelor-reclamante privind cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C. S.A..

Prin cererea de recurs, pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi, în consecinţă, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea acestui motiv, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 din Legea nr. 193/2000, C. civ.

În acest context, se arată că nu poate fi reţinut motivul privind caracterul abuziv al dobândii contractuale stabilite, în condiţiile în care, părţile au agreat în mod clar modalitatea de calcul a dobânzii, iar marja, singurul element din compoziţia dobânzii care ar fi putut suferi modificări urmare a voinţei unilaterale a băncii, nu a suferit în fapt modificări.

În acest sens, se arată că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobânda variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii, acest aspect fiind cunoscut şi agreat de ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

In ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii, influenţat de mai mulţi factori, precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor băncii.

În acest sens, recurenta arată că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Astfel, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil". Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Astfel, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului, strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii.

Potrivit dispoziţiilor legale, ce urmează a fi analizate de către instanţă, sunt şi prevederile Anexei 1 lit. a) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori: sunt considerate abuzive acele clauze contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie prevăzut în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Această modificare a dobânzii contractuale a fost anunţată consumatorilor prin notificare, fiind vorba de o majorare a marjei contractuale de la 4,2% la 6,2%, începând cu 2 iulie 2009 astfel că, modificarea dobânzii în mod unilateral era posibilă, în condiţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nefiind abuzivă clauza prin care:

"un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator [...] dacă exista o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Modificarea dobânzii acesteia era permisă de legiuitor şi era prevăzută în contract, condiţiile menţionate fiind îndeplinite:

a. Banca a modificat dobânda având la bază o motivaţie întemeiată - modificarea a fost determinată în mod direct de creşterea costurilor de finanţare ale C., creştere impusă de o serie de factori externi asupra cărora Banca nu a avut nicio influenţă.

b. Consumatorul a fost de îndată informat cu privire la majorarea dobânzii. Potrivit Notificării de majorare a ratei dobânzii nr. 9054 din 17 aprilie 2009, reclamanţii au fost informaţi cu privire la necesitatea majorării dobânzii, datorită costurilor de finanţare crescute pentru Bancă.

Potrivit art. 5.4, ultimul paragraful din contract, împrumutaţii au avut la dispoziţie rezilierea Contractului de credit în termen de 30 de zile de la data notificării, în acord şi cu prevederile Anexei 1.

În acest context, recurenta apreciază că articolul 1.2 din Contract este redactat în mod clar şi inteligibil chiar şi pentru un neprofesionist, astfel că sunt pe deplin aplicabile în speţă prevederile lit. a) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte capetele de cerere privind restituirea sumelor încasate pretins abuziv, la care se adaugă dobânda legală, recurenta apreciază că acestea reprezintă capete de cerere subsecvente ce urmează a fi respinse ca efect al respingerii capetelor de cerere principale.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

În cauză, nu s-a depus întâmpinare de către intimatele-reclamante.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că decizia atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătând că nu poate fi reţinut motivul privind caracterul abuziv al dobândii contractuale stabilite, întrucât părţile au agreat modalitatea de calcul a dobânzii.

În acest sens, se arată că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În ceea ce priveşte dobânda contractuală, aceasta fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar în cauză, recurenta susţine că a fost îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit.

Prin urmare, recurenta apreciază că articolul 1.2 din Contract este redactat în mod clar şi inteligibil chiar şi pentru un neprofesionist, astfel că sunt pe deplin aplicabile în speţă prevederile lit. a) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Aşadar, în privinţa caracterului negociat al clauzelor contractului de credit, instanţa supremă constată că dispoziţiile legale din legislaţia specială internă - art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000 - instituie în favoarea consumatorului prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, aceasta putând fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară, sens în care sarcina probei aparţine, în exclusivitate profesionistului.

În contextul arătat, se reţine că în cauză nu a fost administrată nicio probă în raport de care să se poată aprecia că reclamantele-consumatori au avut posibilitatea reală să influenţeze caracterul variabil/modul de formare al dobânzii, respectiv suportarea riscului valutar, iar alegerea ofertei bancare a C. S.A. şi încheierea contractului de credit nu pot constitui elemente suficiente pentru a se considera probată negocierea clauzelor contractuale.

Prin urmare, dovada negocierii clauzelor contractuale prin alegerea ofertei bancare a pârâtei şi încheierea contractului de credit, nu pot constitui elemente suficiente pentru a fi considerată probată negocierea clauzelor contractuale, întrucât acest aspect nu a oferit posibilitatea consumatorului de a influenţa efectiv conţinutul clauzelor, context în care, în lipsa oricăror dovezi administrate de creditorul profesionist în raport de care să se poată constat răsturnarea prezumţiei legale, se apreciază că cerinţa legală a negocierii clauzelor la data perfectării contractului de credit nu a fost respectată.

În acest sens, se reţine că aceste clauze nu conţin elemente necesare pentru deplina informare a consumatorului, care ar fi putut evalua, de la semnarea contractului, consecinţele economice ale acestora, aspect ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, având în vedere că modalitatea de exprimare şi redactare a clauzelor privind variaţia dobânzii nu este clară şi inteligibilă, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă, instanţa supremă constată că modalitatea de inserare în contract relevă lipsa de transparenţă din partea băncii, aspect ce denotă încălcarea cerinţei de bună-credinţă ce revine profesionistului, care nu a produs nicio probă prin care să demonstreze, că în cauză, nu s-ar fi produs vreun dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, potrivit dispoziţiilor legale.

Aşadar, în ceea ce priveşte cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor necesar a fi produs în detrimentul consumatorului, se apreciază că acesta trebuie să existe ca urmare a relei-credinţe a celeilalte părţi contractante, în condiţiile în care, C. avea libertatea să modifice cuantumul dobânzii prin majorarea marjei în absenţa oricărui motiv sau criteriu obiectiv prevăzut în contract.

În acest context, se reţine că nu este îndeplinită condiţia bunei-credinţe, deoarece C. S.A. nu a acţionat corect faţă de reclamante, întrucât nu le-a informat şi nu a specificat în contract situaţiile concrete care puteau duce la modificarea cuantumului dobânzii şi nici mecanismul unei astfel de modificări.

Prin urmare, prevederile contractuale referitoare la modificarea dobânzii variabile în raport de marja variabilă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât plasează reclamantele, într-o situaţie juridică inferioară în raport cu banca, acestea fiind obligate să accepte modificarea costului creditului, conform deciziei unilaterale a băncii, iar o astfel de clauză este incompatibilă cu prevederile legislaţiei în material protecţiei consumatorului, în vigoare la data încheierii contractului.

În raport cu aceste aspecte, se constată că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi prevederile lit. a) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, au fost corect aplicate de către cele două instanţe, care au apreciat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din Contractul de credit nr. x/27.07.2007, care permitea băncii modificarea unilaterală a dobânzii contractuale în funcţie de variaţia marjei, stabilită iniţial la 4,2% pp pe an.

De asemenea, recurenta face trimitere la prevederile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, învederând că clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale, privind protecţia consumatorilor.

Aceste susţineri nu pot fi primite, având în vedere că aceste prevederi nu sunt incidente, întrucât au fost introduse în corpul actului normativ prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008, care a intrat în vigoare la data de 27 decembrie 2008, ulterior încheierii contractului de credit dedus judecăţii în prezentul dosar - 27 iulie 2007 şi cum, acest act normativ nu cuprinde nicio prevedere, conform căreia, ar fi aplicabil şi contractelor aflate în derulare, reiese că urmează să guverneze doar acele convenţii ce vor fi încheiate după data intrării sale în vigoare, categorie care nu include însă şi contractul de credit din prezenta cauză.

Mai susţine recurenta că, în ceea ce priveşte dobânda contractuală, aceasta fiind o parte semnificativă din preţul contractului, în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, se apreciază că valabilitatea clauzelor contractuale se analizează în funcţie de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 27 iulie 2007, iar din această perspectivă, se constată că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prevedeau că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Faţă de aceste aspecte, se constată că clauza contractuală este abuzivă, realizându-se unilateral, fără consultarea consumatorilor şi fără indicarea unor criterii obiective, având în vedere că nu permite consumatorilor posibilitatea de a prevedea consecinţele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar şi inteligibil de modificare a dobânzii, iar furnizarea unui grafic de rambursare împrumutatului nu poate satisface această cerinţă, întrucât graficul de rambursare predat la momentul încheierii contractului cuprindea dobânda calculată potrivit formulei iniţiale, fără majorarea pe care banca a operat-o ulterior.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1554/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1554/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2024.