Revision of commercial debt rejected for failure to substantiate cassation grounds beyond re-litigation of factual evidence

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea debitoarei B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L., în calitate de creditor a sumei totale de 455.760.80 RON, reprezentând contravaloare debit principal restant în cuantum de 442.851,36 RON şi contravaloare majorări şi penalităţi contractuale în cuantum de 12.909,44 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 14 ianuarie 2021, reclamanta A. S.R.L., a depus cerere de transformare a cererii de ordonanţă preşedenţială într-o cerere de drept comun - pretenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 1001 C. proc. civ., şi de mărire a cuantumului obiectului cererii, în temeiul art. 204 C. proc. civ., în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei totale de 484.191,86 RON, reprezentând 442.851,36 RON, contravaloare debit principal restant şi 41.340,50 RON, majorări şi penalităţi calculate până la data de 31 decembrie 2020;

A solicitat obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat şi onorariu de expert.

A arătat faptul că înţelege să îşi mărească câtimea pretenţiilor reprezentate de majorările şi penalităţile contractuale calculate potrivit prevederilor.

Prin sentinţa nr. 66 din 16 mai 2022, Tribunalul Prahova a admis cererea de chemare în judecată precizată, având ca obiect litigii cu profesionişti - pretenţii, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 442.851,36 RON cu titlu de debit principal şi a sumei de 44.449,50 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 21.246,92 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 19 octombrie 2021 şi 28 ianuarie 2022 a declarat apel în termen legal pârâta B. S.R.L., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 27 septembrie 2023 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică, specialitatea autovehicule, formulată de apelanta-pârâtă B. S.R.L..

Prin decizia nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 66 din 16 mai 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 19 octombrie 2021 şi din 28 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.. A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.R.L. să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L., cheltuieli de judecată în apel în sumă de 11.000 RON reprezentând onorariu apărător.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva încheierii din 27 septembrie 2023 şi a deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

În argumentarea cererii de recurs, subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, ca fiind contradictorie motivarea instanţei de apel cu privire la utilitatea probei cu expertiza de specialitate tehnică auto.

Reiterând cele susţinute în apel, recurenta arată că instanţa de apel a admis de plano ipoteza potrivit căreia "câtă vreme refuzul de ciur a fost transportat şi livrat în perioada anilor 2019-2020, iar pe documente nu a fost consemnată densitatea agregatului şi condiţiile efective de transport - dacă acesta este uscat sau umed, în prezent nu se poate stabili cu certitudine cantitatea efectivă de refuz de ciur care a fost livrată apelantei exclusiv în baza unor calcule strict teoretice", însă, cu toate acestea, arată recurenta, instanţa a apreciat că nu ar fi utilă administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate.

Astfel, raportat la anomalia vizând cantităţile de agregate minerale presupus achiziţionate de la A. S.R.L., a înţeles să învedereze judecătorului fondului atât argumente de ordin practice/tehnic, cât şi argumente de ordin legislativ, menite să întărească şi să ilumineze apărările recurentei-pârâte.

Potrivit art. 2 lit. c) din H.G. nr. 1373/2008 privind reglementarea furnizării şi transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice, modificat prin H.G. nr. 432/2011, una dintre obligaţiile furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind reţeaua de drumuri publice este "să emită tichet de cântar pentru fiecare vehicul utilizat pentru distribuţia rutieră a bunurilor divizibile care pleacă din punctele proprii de încărcare". Pe cale de consecinţă, analizând dispoziţia legală în vigoare, este evident faptul că măsurarea corectă a cantităţilor de piatră livrate către B. S.R.L. trebuia să fie făcută prin cântărire, la momentul ieşirii din balastieră, şi nu prin aşa-zisa măsurare prin metri cubi, metodă care nu este aplicabilă acestui tip de relaţie contractuală, nefiind însuşită de B. S.R.L., aceasta fiind şi esenţa litigiului dintre cele două părţi litigante.

Potrivit art. 51 lit. b) din aceeaşi hotărâre, beneficiarul (adică intimata B. S.R.L.) are obligaţia de a ţine evidenţa tichetelor de cântar eliberate de furnizor pentru bunurile divizibile recepţionate, evidenţa pe care, aşa cum a precizat constant, pârâta B. S.R.L. nu o deţine, niciun astfel de tichet de cântar nefiind eliberat de A. S.R.L., acesta fiind şi motivul principal pentru care pârâta nu a fost de acord să plătească reclamantei o cantitate de piatră mult mai mare decât cea pe care a livrat-o în realitate.

Astfel, raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze această modalitate de transportare a agregatelor minerale, prin impunerea obligaţiei de emitere a tichetelor de cântar, are la baza siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, precum şi modalitatea de utilizare a drumurilor publice de către transportatorii de astfel de material, cantităţile transportate fiind diferite sub aspectul greutăţii, în funcţie de densitatea pe care acestea o au.

Fără a zăbovi asupra acestui argument evident oricărui cititor, este absolut normal, ba chiar obligatoriu, ca deplasarea acestor materiale pe drumurile publice să se facă în deplină siguranţă, de exemplu, un autocamion încărcat cu 30 tone de material (si nu 30 metri cubi care, tehnic, pot cântări mult mai puţin decât 30 de tone) să nu traverseze un pod care nu poate susţine un deplasament mai mare de 20 de tone sau accesul unui astfel de camion să fie restricţionat pe un drum care, structural, nu poate susţine un deplasament mai mare de 20 de tone, etc., exemplele putând continua în acest sens.

Chiar şi aşa fiind, nerespectarea dispoziţiilor legale din partea A. S.R.L., în sensul eliberării tichetelor de cântar la momentul ieşirii autocamioanelor din balastiera pe care aceasta o operează reprezintă un aspect de nelegalitate din activitatea intimatei-reclamante, însă, care se impune a fi valorificat ca probă în cazul prezentei proceduri, în favoarea apelantei-pârâte, de vreme ce, după cum arată şi în continuare, era imposibil ca autocamioanele B. S.R.L. să poată fi încărcate cu cantităţile de agregate minerale înscrise în cadrul avizelor de însoţire a mărfii.

Exemplele prezentate anterior au menirea de a sublinia importanţa abordării situaţiei de fapt din punct de vedere realistic şi nu doar scriptic, aşa cum în mod evident intimata-reclamantă a reuşit să inducă în eroare instanţa de fond.

Pe de altă parte, susţinerea primei instanţe, în sensul că recepţia cantitativă ar fi fost făcută de delegaţii B. S.R.L., iar susţinerile apelantei vizând contestarea cantităţilor livrate nu ar putea fi reţinută, este eronată, iar eroarea provine exclusiv din faptul că prima instanţă nu s-a aplecat asupra dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi art. 5A1 lit. b) din H.G. nr. 1373/2008 modificat prin H.G. nr. 432/2011 şi asupra raţiunii pentru care livrarea şi cântărirea agregatelor minerale se face prin unitate de măsură "tonă" şi nu "metru cub", aşa cum a încercat intimata să acrediteze.

Pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai corectă asupra litigiului dedus judecăţii, învederează instanţei de control judiciar şi faptul că, potrivit avizelor de însoţire a mărfii depuse la dosarul cauzei de intimată, apelanta a identificat potrivit numerelor de înmatriculare înscrise în avize, următoarele mijloace de transport: x.

O altă anomalie care rezultă din cuprinsul avizelor de însoţire a mărfii depuse de intimata-reclamantă în susţinerea acţiunii are legătură cu numerele de înmatriculare evidenţiate mai sus, numere de înmatriculare care sunt atribuite autovehiculelor de tip autotractor (în limbaj comun cap-tractor), care în mod evident nu pot fi încărcate, ci acestea trag după ele un alt ansamblu, respectiv o semiremorcă ce poate fi încărcată în mod variabil cu o cantitate între 0,1 - 30 tone, informaţie pe care însă A. S.R.L. nu o poate furniza, numerele de înmatriculare ale semiremorcilor care se presupune că ar fi fost încărcate cu material agregat nefiind înscrise în respectivele avize de însoţire a mărfii, fiind astfel imposibil de stabilit şi cantitatea încărcată.

Chiar şi aşa, analizând cărţile tehnice ale semiremorcilor aflate în proprietatea sau în dotarea B. S.R.L. şi care se presupune că ar fi fost încărcate cu refuzul de ciur achiziţionat de la intimată, aduce în atenţia instanţei de control judiciar faptul că o atare semiremorcă are o masa maximă tehnică admisă (greutatea totală cu tot cu încărcătură) de 39 tone, iar masa proprie a semiremorcii este de aprox. 7tone, ceea ce înseamnă că încărcătura maximă pe care o poate prelua este diferenţa de 32 de tone. Presupunând că aceste semiremorci ar fi fost folosite la transportul celor mai mari cantităţi de agregat mineral, respectiv cele de 24m.c. (echivalentul a 40.8tone), urmează să se constate aceeaşi situaţie absurdă vizând cantităţile transportate, cu atât mai mult cu cât volumul maxim cu care ar fi putut fi încărcate, ţinând cont de nivelul de compactare a refuzului de ciur în semiremorcă, ar fi fost de maxim 19m.c, după cum va evidenţia şi în tabelul anexă la motivele de apel.

Cu titlu de exemplu, a subliniat următoarea situaţie hilară care denotă fictivitatea cantităţilor înscrise în avizele de însoţire a mărfii: astfel, în cuprinsul avizului seria x nr. x din 22.01.2020 se regăseşte înscris ca mijloc de transport autovehiculul înmatriculat cu numărul x, despre care se susţine, potrivit avizului respectiv, că ar fi fost încărcat cu o cantitate 24 m.c. de refuz de ciur, echivalentul a 40,8 tone de material. Verificând cartea tehnică a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x (copie pe care a ataşat-o şi motivelor de apel) demonstrează absurditatea celor înscrise în avizele de însoţire de intimata A. S.R.L. în sensul că, respectivul număr de înmatriculare este atribuit unei autobasculante 8x4, care are doar masa proprie de 20 tone, în timp ce încărcătura maximă pe care aceasta o poate prelua este de 27,4 tone. Mergând mai departe cu raţionamentul tehnic, având în vedere faptul că materialul agregat - refuz de ciur nu este unul compact, cantitatea maximă ce ar fi putut fi încărcată în autobasculanta respectivă, transformată din tone în metri cubi (potrivit unităţii de măsură din avize), era de 16,11 m.c. şi nicidecum de 24m.c.

În acelaşi sens, aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul avizului de însoţire a mărfii seria x nr. x din 21.01.2020, care atestă aceeaşi cantitate absurdă de 24 m.c. de refuz de ciur, pentru aceeaşi autobasculantă 8x4, care nu putea prelua o sarcină mai mare 16,11 m.c., echivalentul a 27,4 tone refuz de ciur.

Şi în ceea ce priveşte autobasculanta 8x4 cu numărul de înmatriculare x, aceasta se regăseşte înscrisă în avizele seria x nr. x şi 9167, ambele din data de 29.01.2020, şi pretinde că ar fi fost încărcată cu o cantitate de 18 m.c. (echivalentul a 30,6 tone), în condiţiile în care aceasta are masa de încărcătură maximă de 26,3 tone, iar cantitatea maximă exprimată în metri cubi ce ar fi putut fi încărcată era de doar 15,47 m.c. (pentru o mai bună înţelegere pentru un cititor nefamiliarizat cu imaginea unei autobasculante încărcate peste limită, a arătat faptul că o cantitate excedentară volumului de 15. 47 m.c. ar aluneca din bena autobasculantei la denivelări, gropi, etc.).

Pe de altă parte, aceeaşi autobasculantă 8x4 cu numărul de înmatriculare x, despre care a arătat la punctul anterior că era în imposibilitate de a transporta o cantitate de 18 m.c., instanţa de control judiciar o va regăsi şi în avizul seria x nr. x din 25.01.2020, care, de această dată, se pretinde că ar fi fost încărcată cu un volum şi mai mare de agregat mineral - refuz de ciur, respective 24 m.c, echivalentul a 40,8 tone.

Exemplele evidenţiate anterior sunt luate aleatoriu, astfel de anomalii tehnice şi cantitative regăsindu-se în toate avizele de însoţire a mărfii întocmite de A. S.R.L. şi neasumate niciodată de recurenta-pârâtă.

Argumentele instanţei de apel, în sensul că şi în cazul unor ipoteze teoretice potrivit cărora un anumit tip de vehicul putea fi încărcat cu o anumită cantitate maximă de agregate, este cunoscut faptul că deseori transportatorii procedează la supraîncărcarea vehiculelor, poate fi primit cu o anumită rezervă, în sensul că, pe de o parte, are menirea de a plasa activitatea recurentei-pârâte în sfera unei ipotetice răspunderi contravenţionale, iar, pe de altă parte, chiar şi în măsura în care s-ar accepta o atare ipoteză supraîncărcarea vehiculelor nu s-ar fi făcut cu sarcini suplimentare de aproape 80% masa totală admisă, ci eventual cu doar 10-20% suplimentar, expertiza tehnică auto solicitată în probaţiune având menirea de a surprinde o asemenea ipoteză.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reluând cele susţinute în apel, recurenta arată că tichetele de cântar nu au fost eliberate de A. S.R.L., fiind astfel imposibil de stabilit, retroactiv, cantitatea exactă de agregate minerale achiziţionate de la furnizor, iar în măsura în care aceste tichete de cântar ar fi existat apreciază că aceste înscrisuri nu ar reprezenta o probă favorabilă intimatei-reclamante, astfel încât să aibă interesul de a o depune la dosar, pentru că acestea ar releva cu totul alte cantităţi de mărfuri.

Pentru claritate, anterior administrării unei probe cu expertiză de specialitate, învederează instanţei de control judiciar un aspect de ordin tehnic care a fost nesocotit de instanţa de fond, în sensul că, aşa cum rezultă din cuprinsul avizelor de însoţire a mărfii eliberate de A. S.R.L. cantităţile de piatră (refuz de ciur) transportate de pârâta B. S.R.L. au fost fie de 18 m.c./transport, fie de 24 m.c./transport.

Elementul dolosiv pe care intimata-reclamantă l-a strecurat în argumentaţia cererii de chemare în judecată are în vedere confuzia privind capacitatea de transport a autocamioanelor, aparţinând B. S.R.L., cu care se presupune că s-au transportat cantităţile de 18 m.c, respectiv 24 m.c. de agregate minerale, în funcţie de maşina folosită, şi care a avut menirea de a induce în eroare atât şoferii respectivelor autocamioane, care, din lipsă de cunoştinţe tehnice sau neatenţie au semnate avizele de însoţire a mărfii în necunoştinţă de cauză, cât şi instanţa de judecată, în final.

Astfel, a învederat instanţei de control judiciar faptul că potrivit cărţilor tehnice ale autocamioanelor folosite la transportul mărfurilor, volumul autocamioanelor cu care s-a făcut transportul agregatelor minerale este într-adevăr de 18 m.c, respectiv 24 m.c, însă acestea nu au fost niciodată încărcate la plin, la volumul lor maxim, motivat de faptul că nu ar fi avut capacitatea/puterea de a transporta o greutate atât de mare de agregat mineral, iar, cel mai probabil, pneurile acestora probabil că ar fi explodat. Astfel, valoarea de 18 sau de 24 înscrisă în cuprinsul avizelor de însoţire a mărfii reflectă numărul de tone cu care acestea au fost încărcate şi nu numărul de metri cubi, cum în mod dolosiv a încercat intimata să acrediteze.

Separat de administrarea unei probe de specialitate menită să confirme susţinerile apelantei-pârâte, a învederat instanţei de control judiciar faptul că echivalentul a 1mc de refuz de ciur = l,7 to refuz de ciur, ceea ce ar fi însemnat că fiecare autoutilitară, la un transport, ar fi cărat fie 30,6 tone, fie 40,8 tone refuz de ciur (piatră) ceea ce, tehnic, este imposibil.

În acest sens, pentru o mai bună înţelegere a situaţiei de fapt, a învederat instanţei de control judiciar faptul că "plecarea de pe loc" a unei autoutilitare "mici" cu o încărcătură de 30,6 tone sau a unei autoutilitare "mari", având o încărcătură de 40,8 tone este imposibilă, motoarele şi pneurile cu care sunt echipate autocamioanele neavând puterea sau capacitatea de a urni din loc o astfel de cantitate, cu atât mai puţin să o şi transporte. Nu în ultimul rând, ar mai fi de precizat că anvelopele autoutilitarelor nu ar putea să susţină un asemenea tonaj excedentar, existând riscul exploziei chiar şi în poziţia parcare.

În opinia recurentei, nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel în sensul că obiectivele propuse de apelantă ar evidenţia doar nişte situaţii de fapt ipotetice şi nu ar putea stabili în mod efectiv tipul şi cantităţile de refuz de ciur care au fost livrate recurentei în intervalul 2019-2020, câtă vreme caracterul ioptetic evidenţiat de instanţa de apel favorizează doar intimata, şi nu recurenta.

În acelaşi sens, încărcarea autocamioanelor folosite la transportul agregatelor minerale la volumul lor maxim, de 18 m.c., respectiv 24 m.c, este posibilă în măsura în care acestea ar fi încărcate cu cereale, fân, materiale textile, etc., care la o eventuală cântărire nu ar depăşi greutatea de 18 tone sau 24 tone, aspect care nu poate fi însă reţinut în cadrul refuzului de ciur, a cărui densitate este de 1 mc = 1,7 tone.

Mai mult decât atât, analizând înscrisurile depuse în probaţiune de intimata-reclamantă, instanţa de control judiciar urmează să constate faptul că avizele de însoţire a mărfii nu sunt semnate şi/sau ştampilate de S.C. B. S.R.L., aceasta neînsuşindu-şi şi nerecunoscând veridicitatea şi exactitatea cantităţilor livrate.

Pentru a evidenţia şi mai mult anomalia juridică creată cu ajutorul avizelor dc însoţire a mărfii neconforme şi confirmate implicit prin hotărârea pronunţată în primă instanţă, a învederat instanţei de control judiciar faptul că potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2004 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, "Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive".

În acest sens, având în vedere specificul activităţii desfăşurate de B. S.R.L. (construcţie drumuri şi poduri, branşamente gaze naturale), a subliniat faptul că în eventualitatea unui control Fiscal inopinat sau activităţi de inspecţie fiscală din partea D.G.R.F.P. - Prahova, achiziţia de agregate minerale (refuz de ciur) de la intimata A. S.R.L., în cantităţile evidenţiate în cuprinsul avizelor de însoţire a mărfii, ar fi neluată în calculul total al cheltuielilor efectuate de apelantă, cu consecinţa nededucerii T.V.A., motivat de faptul că aceste achiziţii ar fi considerate, pe bună-dreptate, fictive.

Astfel, reiterând argumentele de la punctele 22 - 27 din motivele de apel, imposibilitatea de a transporta cantităţile de 30,6 tone sau 40,8 tone pe drumurile publice cu autocamioanele respective reprezintă un fapt notoriu/o certitudine pentru organele de control fiscale specializate în cazul activităţii agenţilor economici care ca principal obiect de activitate construcţii de drumuri şi poduri, construcţii civile şi edilitare, etc, achiziţia şi implicit cheltuiala fiind înlăturate pe motiv de fictivitate.

În susţinerea cererii de chemare în judecată şi în combaterea apărărilor formulate de apelanta-pârâtă, intimata A. S.R.L. tinde să încalce principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în sensul că face abstracţie de lipsa tichetelor de cântar pe care era obligata să le elibereze şi îşi fundamentează pretenţiile în lipsa acestor înscrisuri relevante, dar cu ajutorul unor avize de însoţire a mărfii în cuprinsul cărora sunt înscrise cantităţi de agregate minerale neserioase.

O altă critică pe care o supune instanţei de control judiciar are în vedere încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2023 prin care, analizând cererea apelantei-pârâte vizând administrarea unei probe cu expertiză în specialitatea autovehicule - circulaţie rutieră, instanţa de apel a respinsa administrarea acestui mijloc de probă, apreciind că proba solicitată raportat la obiectivele indicate nu este utilă soluţionării cauzei, aspect care creează recurentei convingerea că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra apărărilor constante ale B. S.R.L. şi nu a înţeles absurditatea situaţiei de fapt expuse de intimata-reclamantă în încercarea de a acredita ideea precum că apelanta ar fi transportat cantităţi de 18 m.c. şi 24 m.c. cu autocamioanele proprii, ceea ce în tonaj se transformă în 30,6 tone, respectiv 40,8 tone.

Încercând să combată această apărare, în faza de fond, intimata-reclamantă a susţinut în şedinţa de judecată din data de 28.01.2022, cu ocazia discuţiilor contradictorii asupra probei cu expertiza în specialitatea autovehicule-circulaţie rutieră, faptul că ar fi de notorietate că autocamioanele sunt încărcate mai mult decât marja admisă pentru astfel de mijloace de transport, transportatorii expunându-se riscului unor sancţiuni contravenţionale şi ca atare proba solicitată ar fi fost inutilă, punctul de vedere fiind însuşit şi de prima instanţă.

Astfel, contra-argumentul intimatei-reclamante pe această solicitare ar fi fost pertinent în măsura în care s-ar fi discutat de o diferenţă de încărcare de 1-3 tone faţă de greutatea maximă admisă, situaţie care poate fi comună transportatorilor, nu însă şi la o diferenţă colosală, respectiv, de la o cantitatea admisă de 18 tone (şi nu 18 m.c. cum figurează înscrierea în avizul de însoţire a mărfii) la o cantitate aproape dublă de 30,6 tone, aceasta fiind cantitatea rezultată, dacă s-ar da crezare avizelor întocmite de A. S.R.L., în urma transformării unităţii de m.c. în tone.

Pe de altă parte, prin argumentul adus, intimata-reclamantă a încercat să acrediteze ideea potrivit căreia de fiecare dată când a efectuat cursele de transport refuz de ciur, recurenta B. S.R.L. ar fi încălcat legea prin încărcarea unor cantităţi duble faţă de limita legală admisă, această situaţie necorespunzând adevărului, în primul rând, pentru că şoferii autocamioanelor respective nu ar fi riscat să se expună unor sancţiuni contravenţionale pe care să le plătească din fondurile proprii, iar, în al doilea rând, pentru că în niciunul dintre zecile de transporturi efectuate de la A. S.R.L. autocamioanele apelantei nu au fost depistate de reprezentanţii I.S.C.T.R. cu nereguli vizând depăşirea limitei de greutate admise pentru circulaţia pe drumurile publice.

Un alt motiv de recurs pentru care a înţeles să critice hotărârea primei instanţe are în vedere apărările făcute de B. S.R.L. în cadrul întâmpinărilor depuse la dosarul cauzei prin care a arătat că înţelege să uziteze de procedura prevăzută de art. 301 C. proc. civ., în sensul că, atunci când una dintre persoanele menţionate la art. 301 contestă scrierea sau semnătura ori declară că nu le cunoaşte, instanţa va proceda la verificarea înscrisului prin: compararea scrierii şi semnăturii de pe înscris cu scrierea şi semnătura din alte înscrisuri necontestate.

A arătat astfel în faţa primei instanţe faptul că în urma analizei contractului nr. x/22.01.2020 depus la dosarul cauzei de intimata-reclamantă pentru dovedirea izvorului pretenţiilor sale, administratorul B. S.R.L. a observat faptul că, în cazul rubricii "beneficiar", în dreptul B. S.R.L., societatea este reprezentată de administratorul C., reprezentantul legal al debitoarei, pe pagina 3 a contractului fiind aplicată şi o semnătură olografă care nu aparţine administratorului C., acesta nesemnând niciun contract în relaţia cu A. S.R.L.

În acest sens, pentru a proba cele arătate mai sus, în cadrul probei cu înscrisuri a înţeles să ataşeze întâmpinării formulate şi alte înscrisuri sub semnătură private, însă oficiale, asumate şi recunoscute de apelanta B. S.R.L., toate acestea putând semnătura administratorului C., înscrisurile fiind depuse pentru ca prima instanţă să poată determina prin procedura comparaţiei de scripte diferenţa dintre semnătura administratorului şi semnătura inscripţionată pe contractul prezentat de intimata-reclamantă.

Or, instanţa de control judiciar urmează să constate faptul că intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea debitoarei la plata unor sume de bani, aferente facturilor fiscale A. x/31.12.2019 pentru suma de 26.732,161ei şi A. 0885/18.01.2020 pentru suma de 159.364,80 RON, ambele facturi fiind emise înainte de data de 22.01.2020, dată la care ar fi fost semnat respectivul contract de furnizare produse.

Pe cale de consecinţă, decizia civilă pronunţată de instanţa de apel, raportat la situaţia juridică expusă mai sus şi la acest argument, este nelegală, instanţa de control judiciar urmând să constate netemeinicia pretenţiilor intimatei vizând obligarea pârâtei atât la plata unor facturi fiscale ce nu fac obiectul contractului contestat şi, pe cale de consecinţă, nici obligarea apelantei la plata penalităţilor de întârziere nu îşi găseşte corespondent juridic, neexistând nicio obligaţie asumată în acest sens.

În ceea ce priveşte relaţia contractuală dintre cele două societăţi, a învederat instanţei de control judiciar faptul că aceasta nu a avut la bază contractul de furnizare produse, ci doar comenzi telefonice, care au fost plasate prin intermediul angajaţilor celor două societăţi, acesta fiind şi motivul pentru care încă de la început a arătat faptul că au existat schimburi comerciale între cele două societăţi, situaţie de netăgăduit, însă nu de amploarea celor stipulate de intimată în cuprinsul avizelor de însoţire a mărfii.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată, instanţa de control judiciar urmează să constate faptul că avizele de însoţire a mărfii nu sunt semnate şi/sau ştampilate de apelanta B. S.R.L., aceasta neînsuşindu-şi şi nerecunoscând veridicitatea informaţiilor privind presupusele cantităţi de agregate minerale livrate.

Solicită în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea completării probatoriului cu expertiza de specialitate tehnică auto, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacet şi reţinând cauza spre rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin argumentele expuse de recurentă în susţinerea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 27 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Or, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia unei hotărâri, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului (ex. necesitatea încuviinţării probei cu expertiză tehnică în specialitatea autovehicule, circulaţie rutieră, pe care o reclamă recurenta).

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează numai la situaţia de fapt ori la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal motivele de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, rolul instanţei de recurs este acela de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi nu reevaluarea contextului factual stabilit de instanţele devolutive.

Deşi a invocat motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate care să vizeze un eventual viciu al motivării, ci solicită în realitate, o reevaluare a situaţiei de fapt, o reapreciere cu privire la utilitatea probei cu expertiza de specialitate tehnică auto, ceea ce excedează analizei instanţei de recurs.

De altfel, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, se constată că o mare parte din aşa-zisele critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu reprezintă altceva decât o reluare a susţinerilor formulate în calea de atac devolutivă a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, mărturie fiind similitudinea dintre cererea de recurs (pct. 16-36; pct. 39-44; pct. 45-51; pct. 53-55 din cerere) şi cererea de apel (pct. 13-33; pct. 34-39; pct. 40-46; pct. 51-53 din cerere), formulate de aceeaşi parte în cauză.

Aceleaşi motive au fost deduse Curţii de Apel Ploieşti spre judecată şi sunt acum readuse în discuţie în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu ignorarea instituţiei recursului.

Însă, chiar dacă ne aflăm în situaţia în care, prin decizia instanţei de apel, a fost menţinută soluţia primei instanţe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

Având în vedere că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost formal invocate, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa instanţei de apel.

În concret, susţinerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, iar în lipsa unor argumente care să vizeze considerentele hotărârii atacate, instanţa de recurs nu se poate substitui părţii, formulând în locul său critici de nelegalitate care să vizeze în mod concret considerentele instanţei de apel.

În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, având în vedere că recurenta a invocat formal motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 septembrie 2023 şi deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.R.L. la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L., conform înscrisurile doveditoare aflate în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 septembrie 2023 şi deciziei nr. 83 din 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 7500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2024.