Bank credit early default and standard interest clauses: appeal dismissed, lower court rulings upheld

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

I.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 15.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea pârâtei B. S.A. şi/sau a cesionarei sale C. S.R.L., în funcţie şi în limitele contractului de cesiune încheiat între acestea, la plata către reclamantă a unei despăgubiri (daune-interese) în cuantum provizoriu de 500.000 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a încălcării si exercitării abuzive şi cu rea-credinţă de către RZB a prevederilor contractuale şi legale, în special cu privire la decăderea din termen şi declararea scadenţei/exigibilităţii anticipate a facilităţii de credit de care beneficia reclamanta, cu dobânda legală de la data introducerii cererii, conform O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a solicitat anularea parţială a clauzelor contractuale prin care RZB deţine controlul stabilirii unilaterale a ratei dobânzii penalizatoare şi a indicatorilor prin raportare la care această dobândă este calculată de către RZB, respectiv pct. 9 din contractul de facilitate de credit şi pct. 1 lit. (m) din Anexa 1 la contractul de facilitate de credit, şi stabilirea ratei dobânzii penalizatoare la un nivel echitabil, respectiv la nivelul dobânzii legale penalizatoare, cu consecinţa recalculării de către pârâta RZB a dobânzilor penalizatoare percepute reclamantei începând din 20.06.2019 şi a imputaţiilor făcute asupra acestor dobânzi penalizatoare din sumele recuperate de RZB prin executare silită şi în orice alte modalităţi.

I.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1207/05.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L., invocată de pârâtă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.P.I. D. şi administrator special, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.P.I. D. şi administrator special, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca nefondată.

I.3. Decizia instanţei de apel. Hotărârea recurată

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2023.

Prin încheierea de şedinţă publică din data de 14 septembrie 2023, în temeiul art. 497 alin. (2) C. proc. civ., s-a încuviinţat pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, inclusiv înscrisurile depuse la acel termen în şedinţă publică, şi s-a constatat că legalitatea, utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probei cu expertiză contabilă, solicitată de apelanta-reclamantă, urmează a fi analizată în cadrul analizei pe care urmează a o efectua cu privire la calea de atac a apelului cu care este investită, iar, prin încheierea de şedinţă din 26 octombrie 2023, s-a dispus amânarea pronunţării în cauză.

Prin decizia civilă nr. 1725 din 09 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L, prin administrator judiciar C.I.P.I. D., împotriva sentinţei civile nr. 1207/05.05.2021 şi a încheierii din data de 15.04.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu intimata-pârâtă B. S.A., ca nefondat.

II. CEREREA DE RECURS. Motivele invocate şi dezvoltarea lor:

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 14 septembrie 2023 şi din 26 octombrie 2023, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. D., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea în tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti; în subsidiar, a solicitat casarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1207 din data de 05.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosar nr. x/2019, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulate împotriva intimatei-pârâte; cu cheltuieli de judecată.

Invocând, în susţinere, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, pe larg, istoricul cauzei şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv: art. 5 alin. (1) şi (3), art. 22 alin. (2) şi (4), art. 389 şi art. 394 alin. (1), completate şi cu cele specifice acestei etape procesuale, mai precis cu următoarele reguli de procedură privind judecata în apel: art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) şi (2).

Arată că a solicitat, ca în majoritatea apelurilor, să fie recunoscut efectul devolutiv al apelului şi să se_procedeze la o nouă judecată asupra fondului cauzei, atât în fapt, cât si în drept, de către instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin (1) C. proc. civ., sens în care a şi reiterat cererea de încuviinţare a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate pentru a dovedi cuantumul despăgubirilor pretinse (500.000 RON), şi nu pentru a dovedi fapta ilicită (abuzul de drept).

De asemenea, mai arată că a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a acestui petit şi prin prisma faptului că orice instanţă ar fi putut face aplicarea dispoziţiilor art. 1.255 C. civ. pentru a dispune nulitatea acestor clauze contractuale, odată constatat caracterul de clauze standard al acestora, dacă ar fi apreciat lipsa de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 12 şi art. 15 din Legea nr. 72/2013, întrucât nu era ţinută de temeiurile în drept invocate de părţi, în considerarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) si (4) C. proc. civ.

Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a procedat la o examinare riguroasă a apelului formulat şi a motivelor indicate în acesta, dar nici a cauzei în ansamblul său, determinând, astfel, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al apelantei-reclamante (art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) C.E.D.O), în condiţiile în care aceasta a reclamat prin apelul său o serie de inconsistenţe în motivarea primei instanţe şi o serie de argumente esenţiale cu privire la încălcarea susţinută, care nu au primit o rezolvare, ci au fost omise.

Mai arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat în sensul că proba cu expertiză era sau nu necesară pentru soluţionarea cauzei de către prima instanţă (în contextul în care prima instanţă a considerat că ar fi fost neprobat prejudiciul) şi nici de către instanţa de apel (în contextul în care i s-a solicitat instanţei de apel proba), ci a considerat în mod nelegal că proba cu expertiză e de natură să-i afecteze imparţialitatea/neutralitatea, în sensul că încuviinţarea sa ar însemna că s-ar antepronunţa cu privire la cererea de apel/pretenţiile solicitate de apelanta-pârâtă.

În ce priveşte critica sa la adresa instanţei de fond, referitoare la neexercitarea rolului activ în aflarea adevărului, în temeiul art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-a dispus măsura anulării şi a înlocuirii clauzelor standard în baza art. 1.255 C. civ., recurenta susţine că nu poate fi considerată o depăşire a limitei învestirii, interzisă prin dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cum s-a reţinut prin decizia recurată, de vreme ce aceasta nu a procedat la o schimbare a cauzei acţiunii sau a cauzei cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, a arătat recurenta-reclamantă, din considerentele deciziei recurate se poate observa faptul că instanţa de apel a acţionat, în realitate, similar unei instanţe de recurs, de vreme ce s-a rezumat exclusiv la verificarea aplicării legii de către instanţa de fond cu ocazia soluţionării celui de-al doilea petit al cererii introductive, fără a rejudeca pricina în fapt şi în drept, în raport de temeiul de drept nou invocat prin cererea de apel cu privire la acest al doilea petit, în condiţiile în care prin cererea de apel a solicitat schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 1207 din data de 05.05.2021, în partea referitoare la respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulate împotriva intimatei-pârâte, fiind, astfel, încă o dată, încălcate regulile de procedură precitate.

Arată recurenta că dispoziţiile art. 478 alin (3) C. proc. civ. interzic schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată şi formularea de pretenţii noi prin cererea de apel; or, prin invocarea unui nou temei în drept nu sunt schimbate aceste elemente ale acţiunii, iar potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel este obligată să ţină cont de toate motivele, mijloacele de apărare şi dovezile arătate şi în motivarea apelului, dispoziţii şi obligaţii legale pe care instanţa de apel nu le-a observat şi respectat de vreme ce nu a procedat la rejudecarea cauzei în fapt şi în drept, în considerarea, deopotrivă, a noului temei în drept.

Revenind la primul petit al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susţinut că nici dispoziţiile Curţii de Apel Bucureşti, reţinute în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 14.09.2023, al încheierii de şedinţă din data de 26.10.2023 şi al deciziei civile nr. 1725 din data de 09.11.2023, cu privire la proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, pentru a dovedi cuantumul despăgubirilor pretinse (500.000 RON), nu respectă regulile de procedură.

Arată că nicio dispoziţie a C. proc. civ. din Cartea a II-a, Titlul II, Capitolul II, nu interzice încuviinţarea, în apel, a aceleiaşi probe respinse în primul ciclu procesual, atunci când apelantul critică soluţia instanţei de fond, inclusiv sub aspectul deciziei de respingere a cererii de încuviinţare a probei în discuţie, dar solicită schimbarea sentinţei apelate de către instanţa de control, şi nu anularea şi retrimiterea cauzei spre reiudecare primei instanţe, de vreme ce apelul exercitat în termen are efectiv devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului atât în fapt, cât şi în drept, potrivit art. 476 alin (1) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 14.09.2023, dispunerea de măsuri la acest prim termen de judecată sau la cel din 26.10.2023, şi nu direct prin decizia pronunţată asupra fondului cauzei, cu privire la proba cu expertiză, nu ar fi constituit o încălcare a obligaţiei instanţei de a nu se antepronunţa cu privire la calea de atac a apelului cu care a fost sesizată, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., arătând recurenta că instanţa de apel va putea dispune refacerea probelor administrate la prima instanţă.

Într-o astfel de ipoteză, consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună admiterea apelului şi să procedeze la rejudecarea cauzei în baza probelor încuviinţate, inclusiv a probei cu expertiză, soluţia care ar fi fost ulterior pronunţată putând fi tot respingerea, în tot sau în parte, a cererii introductive, în partea supusă apelului de către reclamantă, şi nu admiterea acesteia, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel.

Susţine că prin refuzul instanţei de apel de a dispune cu privire la încuviinţarea probei cu expertiză în etapa cercetării judecătoreşti în apel, astfel cum s-a solicitat, şi prin limitarea acţiunilor sale doar la verificarea temeiniciei soluţiei instanţei de fond cu privire la încuviinţarea probei cu expertiză, s-au încălcat regulile de procedură incidente în etapa apelului, precitate.

În concluzie, a evocat sancţiunea nulităţii, sancţiune care intervine în considerarea dispoziţiilor art. 174-179 C. proc. civ., întrucât prin pronunţarea deciziei recurate şi a celorlalte încheieri, fără respectarea normelor de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) şi (3), art. 22 alin. (2) şi (4), art. 389, art. 394 alin. (1), art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., s-a adus recurentei o vătămare constând în încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea deciziei recurate şi a celor două încheieri de şedinţă şi retrimiterea cauzei spre soluţionare, fiind, astfel, incident motivul de casare instituit la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material invocate, respectiv a art. 15 C. civ., care reglementează instituţia abuzului de drept, fiind complet ignorate criticile şi motivele invocate de recurentă.

Astfel, contrar celor afirmate de instanţa de control, arată că nu a declarat şi nici nu a sugerat prin argumentele cererii introductive faptul că intimata-pârâtă a urmărit, prin exercitarea abuzivă a dreptului contractual de a declara scadenţa/exigibilitatea anticipată a facilităţii de credit de care recurenta beneficia, vătămarea/producerea unui impas financiar, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 15, prima parte, C. civ., motiv pentru care, în pofida celor reţinute în decizia recurată, nici nu avea obligaţia de a proba că intimata-pârâtă, prin declararea scadenţei anticipate a facilităţii de credit, ar fi urmărit producerea unui impas financiar apelantei-reclamante.

Dovedirea abuzului de drept a decurs şi decurge, în opinia recurentei, din coroborarea evenimentelor care au precedat comunicarea adresei nr. x/28.06.2016 şi a drepturilor la dispoziţia intimatei-pârâte, nefiind necesară proba cu expertiză, cât timp de esenţa abuzului de drept este tocmai preexistenţa unui drept/drepturi legale şi/sau contractuale, exercitate în cea de-a doua formă reglementată la art. 15 C. civ., respectiv "într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe", preexistenţă care, în prezenta cauză, poate a şi fost dovedită cu înscrisurile de la dosar, şi anume contractul de facilitate de credit la termen nr. x/1.10.2014, Anexa 1 la acesta şi Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare pentru Persoane Juridice, parte integrantă la contractul de facilitate.

Arată că tocmai această opţiune a intimatei-pârâte de a alege între mai multe drepturi contractuale alternative, în acelaşi moment şi care nu se excludeau reciproc a constituit şi constituie un caz de abuz de drept, în cea de-a doua formă reglementată la art. 15 C. civ., considerând că instanţa de fond nu a reuşit să răspundă concludent şi în afara oricărei critici, la fel ca şi instanţa de control, prin decizia recurată, în raport de înscrisurile de la dosar şi de susţinerile părţilor, acestei problematici.

Tocmai pe lipsa unei astfel de analize complexe, prezentată în mod arbitrar de instanţa de apel ca fiind una certă, s-a fundamentat şi se fundamentează pretenţia sa, recurenta apreciind că a dovedit cu înscrisurile de la dosar faptul că declararea scadenţei/exigibilităţii anticipate la data de 28.06.2016 a fost una intempestivă, excesivă şi nerezonabilă, în raport de comportamentul său până la acea dată şi de celelalte drepturi la care ar fi putut apela, în prealabil, intimata.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă A. S.R.L. susţine că nu a afirmat prin actele de la dosar că avea "situaţii financiare precare" la începutul lunii iunie 2016, cea care înregistra întârzieri la plată faţă de intimata-pârâtă la data de 31.05.2016 - debit neautorizat de 6.771,90 RON şi o restanţă în cuantum de 2.399,93 RON din data de 25.05.2016 - era, în realitate, societatea E. S.R.L., parte din acelaşi grup împreună cu recurenta şi faţă de care intimata-pârâtă nu a declarat scadenţa anticipată a facilităţii de credit până la data de 28.06.2016, prin adresa nr. x, adică după mai bine de 30 de zile de la scadenţă.

În concluzie, recurenta-reclamantă solicită a se constata faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material stipulate la art. 15, partea a doua, C. civ. atunci când a dispus soluţia cu privire la primul petit al cererii introductive şi, în realitate, intimata-pârâtă se face vinovată de o exercitare abuzivă a drepturilor sale în raport cu recurentă-reclamantă, prin emiterea adresei nr. x din 28.06.2016.

Cu privire la al doilea petit al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material invocate, respectiv a art. 1.202 alin. (2) C. civ., care reglementează instituţia clauzelor standard, şi a art. 12 şi 15 din Legea nr. 72/2013, care reglementează regimul clauzelor abuzive, fiind ignorate criticile şi motivele invocate de aceasta.

Cu privire la primul motiv invocat, arată faptul că, din definiţia termenului "clauze standard" din cuprinsul art. 1202 alin. (2) C. civ., rezidă două criterii în raport cu care se analizează caracterul standard al unor clauze contractuale, şi anume: clauzele să fi fost stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi să fi fost incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Pentru a dovedi îndeplinirea celor două criterii, arată că a solicitat prin cererea de apel încuviinţarea probei cu înscrisuri deţinute de intimata-pârâtă B. S.A., mai precis obligarea acesteia de a depune la dosar copia, cu anonimizarea datelor cu caracter personal şi a informaţiilor confidenţiale, a unui număr de 10 contracte de facilitate de credit la termen, împreună cu anexa la acestea, care prezintă definiţia unor termeni utilizaţi în cadrul contractelor, semnate în anul 2014 de către intimata-pârâtă B. S.A. cu întreprinderi mici şi mijlocii, precizând faptul că, în cazul în care modalitatea de redactare a clauzelor contractuale referitoare la "Dobânzi majorate" şi la "Rata Dobânzii Penalizatoare" din cele 10 (zece) contracte se dovedeşte a fi identică sau vădit similară cu cea din art. 9 al contractului de facilitate de credit la termen nr. x/1.10.2014 şi din art. 1 lit. (m) din Anexa 1, atunci este dovedit caracterul standard al clauzelor art. 9 din contract şi art. 1 lit. (m) din Anexa 1 la acest contract, motiv pentru care se va impune anularea parţială a acestor clauze contractuale, astfel cum a solicitat, şi stabilirea unei valori echitabile a dobânzii penalizatoare, având în vedere dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1202 alin. (2) C. civ., întrucât instanţa de fond a ignorat primul criteriu pentru stabilirea caracterului standard al unor clauze, şi anume cel al prestabilirii clauzei în scopul utilizării în mod general şi repetat, considerând că trebuie verificată o singură condiţie - cea a negocierii clauzelor înainte de includerea în contract - pentru a stabili caracterul standard sau nu al unei clauze. Or, prima condiţie prevăzută la art. 1202 alin. (2) C. civ. ar fi putut fi verificată dacă instanţa de apel ar fi încuviinţat reclamantei, la termenul din 14.09.2023, proba cu înscrisurile deţinute de intimata-pârâtă B. S.A.

În acest context, solicită să se observe şi faptul că este vădit neîntemeiată afirmaţia instanţei de apel potrivit cu care disponibilitatea intimatei-pârâte de a negocia clauzele contractuale rezidă din declaraţia sa în sensul că părţile au negociat clauzele "[...] ([...] referitoare la valoarea facilităţilor de credit, durata si scadenţa ratelor de restituire a principalului) [...]", de vreme ce elementele asupra cărora au fost purtate discuţiile între părţi prealabil semnării contractului vizează una din cele patru condiţii esenţiale pentru validitatea unui contract, potrivit art. 1.179 C. civ., şi anume obiectul acestuia.

În concluzie, contrar celor afirmate de instanţa de apel, recurenta susţine că a dovedit şi ar fi putut dovedi şi mai convingător, dacă instanţa de apel ar fi admis proba cu înscrisurile deţinute de intimata-pârâtă, faptul că dispoziţiile art. 9 din contractul de facilitate de credit la termen nr. x/1.10.2014 şi cele ale pct. 1 lit. (m) din Anexa 1 la acest contract sunt clauze standard.

Cât priveşte nelegalitatea celui de-al doilea motiv - Legea nr. 72/2013, arată că şi în acest caz instanţa de apel a dat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 12-15 din această lege, întrucât scopul acestei legi nu este acela de a proteja exclusiv drepturile creditorului obligaţiei de plată, cât timp legea instituie sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor constatate abuzive şi orice persoană interesată poate invoca incidenţa acesteia, nu doar creditorul obligaţiei de plată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14.03.2024, sub nr. x/2023.

Apărarea formulată în cauză

La 25 aprilie 2024, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât procesul a început la data de 15.05.2019, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 10 iunie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 5 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, dar şi în raport de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Prin intermediul primului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta- reclamantă a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât curtea de apel a încălcat norme legale de procedură referitoare la: motivele reţinute asupra respingerii probei cu expertiză în specialitatea contabilitate; neexercitarea rolului activ şi neinvocarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1255 C. civ.; refuzul instanţei de apel de a dispune cu privire la încuviinţarea probei cu expertiză în etapa cercetării judecătoreşti pentru soluţionarea cererii de apel.

Acest motiv de recurs se vădeşte a fi neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ., cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

În prezenta cauză, prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel refuzul de a se pronunţa, în etapa cercetării judecătoreşti, asupra probei cu expertiză contabilă solicitate de parte prin cererea de apel.

Cercetând cuprinsul încheierii de şedinţă din 14 septembrie 2023, Înalta Curte constată că deşi apelanta-reclamantă a solicitat proba cu expertiză contabilă, instanţa de apel a considerat că nu poate statua asupra acesteia la respectivul moment procesual, întrucât au fost formulate critici prin cererea de apel în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acestei probe de către prima instanţă. În esenţă, instanţa de apel a apreciat că soluţionarea acestei cereri de probatoriu ar echivala cu o antepronunţare.

Înalta Curte observă însă că o astfel de abordare a probelor solicitate în faţa instanţei de apel nu are fundament legal. Conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri". Pe de altă parte, art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)".

Din aceste dispoziţii legale reiese că, în apel, părţilor li se recunoaşte dreptul de a formula cereri în probaţiune, prin care să tindă fie la completarea probatoriului administrat în faţa primei instanţei, fie la refacerea acestuia. Această prerogativă a părţilor cuprinde şi dreptul de a reitera solicitarea de încuviinţare a unor probe respinse de către prima instanţă.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 390-392 C. proc. civ., aplicabile şi în apel, în virtutea art. 482 C. proc. civ., cererile de probatorii trebuie puse în discuţia părţilor şi soluţionate de către instanţa de apel anterior deschiderii dezbaterilor asupra fondului.

Prin urmare, chiar dacă o parte din probele propuse de către apelanta-reclamantă în etapa apelului fuseseră solicitate şi primei instanţe şi chiar dacă cererea de apel formulată de această parte cuprindea şi critici împotriva măsurii primei instanţe de respingere a acelor probe, cererea de probatoriu, formulată în etapa apelului, se impunea a fi pusă în discuţia părţilor şi soluţionată de către curtea de apel înainte de începerea dezbaterii asupra fondului căii de atac.

Pe de altă parte, însă, trebuie să se ţină seama că nu orice neregularitate procedurală poate conduce la anularea deciziei pronunţate, ci, astfel cum reiese din prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie vorba de o neregularitate care a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În cauza de faţă, apelantei-reclamante nu i s-a produs nicio vătămare prin omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii sale de probatorii anterior soluţionării cauzei întrucât, prin decizia pronunţată, au fost prezentate în detaliu motivele pentru care proba cu expertiză contabilă solicitată nu se impunea a fi încuviinţată. Prin urmare, indiferent dacă instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra probei în şedinţă publică ori, dimpotrivă, prin chiar decizia dată, apelanta-reclamantă s-ar fi regăsit în aceeaşi situaţie din perspectiva probaţiunii susţinerilor sale, proba fiind socotită de către instanţa de apel a nu îndeplini condiţiile legale pentru încuviinţarea sa.

În ceea ce priveşte argumentele expuse de către recurenta-reclamantă cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii cererii de administrare în cauză a expertizei contabile, Înalta Curte subliniază că acestea se circumscriu unor aspecte de netemeinicie, ce nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, instanţa de apel având plenitudine de competenţă asupra încuviinţării sau nu a unei probe, atât timp cât măsura este în mod judicios motivată. Or, din cuprinsul deciziei recurate reiese că instanţa de apel a analizat pe larg concludenţa probei cu expertiză contabilă, solicitată de apelanta-reclamantă, apreciind motivat că aceasta nu se justifică a fi administrată.

Nici criticile de recurs prin care se susţine încălcarea regulilor de procedură privitoare la rolul activ al judecătorului nu se verifică.

Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. De asemenea, potrivit art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greşită.

Deopotrivă, conform prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

În contextul în care o parte omite a indica incidenţa unui anumit text de lege, dar întreaga situaţie de fapt, fundamentată juridic de către parte, conduce, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu avea numai dreptul, ci şi obligaţia, în considerarea prevederilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a actelor deduse judecăţii.

Aşadar, instanţa este obligată să dea calificarea corectă cererii de chemare în judecată şi să judece, prin urmare, potrivit obiectului şi cauzei acţiunii configurate de reclamantă.

În cauza de faţă, astfel cum în mod judicios au constatat instanţele de fond, reclamanta nu şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 1255 C. civ., la fel cum din argumentele prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se pot desprinde elemente care să justifice concluzia că acest text legal reprezenta corecta încadrare juridică, ce putea fi efectuată şi din oficiu de către instanţă.

Cum limitele procesului sunt determinate de către părţi, iar cauza cererii de chemare în judecată, ce cuprinde, deopotrivă, elementele de fapt relevante şi încadrarea juridică a acestora, este stabilită de către reclamantă, instanţa nu avea căderea să adauge elemente noi, întrucât, astfel, ar fi nesocotit principiul disponibilităţii şi prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la prevederile legale anterior enunţate, nu se poate reproşa instanţei de apel neexercitarea rolului său activ, care a fost pe deplin respectat, instanţa neputând adăuga, din oficiu, noi temeiuri juridice cererii de chemare în judecată, cum în mod evident eronat pretinde recurenta.

Aşadar, criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate,

În continuare, instanţa supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 15 C. civ. care, sub denumirea marginală "Abuzul de drept", prevede că "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe".

Subsumat acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a analizat prima teză a textului legal, în condiţiile în care incidentă era teza a II-a, reproşându-se intimatei-pârâte că şi-a exercitat în mod abuziv dreptul de declarare a scadenţei anticipate a creditului, în condiţiile în care putea apela la alte modalităţi pentru recuperarea sumei restante. Critica este nefondată.

Art. 1353 din C. civ. statuează: "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Noţiunea de abuz de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.

În esenţă, exercitarea unui drept subiectiv va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.

În egală măsură, abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei, prejudiciului cauzat unei alte persoane şi legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Raportat la aceste considerente şi la textele legale mai sus enunţate, Înalta Curte constată că, în speţă, în mod legal instanţa de apel, făcând o analiză amplă, a apreciat că în sarcina intimatei-pârâte nu poate fi reţinut abuzul de drept procesual.

Deşi este real că instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei şi din perspectiva primei teze a acestui text legal, analiza amplă efectuată în cuprinsul deciziei recurate relevă abordarea problematicii din perspectiva întregului conţinut al art. 15 C. civ.. Instanţa de apel a justificat, pe larg, motivul pentru care a apreciat că opţiunea intimatei-pârâte de declarare a scadenţei anticipate nu poate fi socotită excesivă, fiind un drept exercitat de aceasta în conformitate cu prevederile legale şi contractuale. De altfel, instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor şi argumentelor apelantei-reclamante, analizând în detaliu şi celelalte alternative aflate la dispoziţia creditorului şi motivele pentru care varianta aleasă în final poate fi socotită justificată.

În acest context, Înalta Curte notează că recurenta-reclamantă nu neagă existenţa unei sume neachitate la scadenţă şi nici dreptul intimatei-pârâte, instituit pe cale contractuală, de a proceda, în acest caz, la declararea scadenţei anticipate a creditului, ci invocă existenţa unor alternative ale creditorului său pentru recuperarea creanţei. Însă, exercitarea unei opţiuni legale de către creditor, în vederea realizării dreptului său, nu poate fi socotită abuzivă în lipsa dovedirii elementului subiectiv constând în reaua-credinţă a acestuia. Or, analiza situaţiei factuale, realizată de instanţa de apel, bazată pe probatoriul administrat şi pe circumstanţele relevante ale raportului juridic dedus judecăţii, care nu poate forma obiectul cenzurii în recurs, relevă lipsa condiţiilor necesare pentru a putea fi reţinut abuzul de drept.

În ceea ce priveşte aspectele invocate de recurentă în susţinerea acestei critici, privitoare la probe, aşa cum s-a arătat şi mai sus, acestea nu pot fi primite, întrucât nu pot fi apreciate probele în recurs şi nici reevaluată situaţia de fapt.

De altfel, se observă că tot aspecte de fapt sunt invocate şi în dezvoltarea criticii privind încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1202 alin. (2) C. civ. Chestiunea negocierii unei clauze contractuale este una de fapt, apreciată de instanţa de fond în urma analizării probatoriului, aceasta fiind suverană în prerogativa de apreciere a concludenţei unor probe, a relevanţei acestora în contextul cauzei, respectiv în prerogativa stabilirii situaţiei de fapt.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Înalta Curte urmează a înlătura şi ultima critică formulată de recurenta-reclamantă, privind neaplicarea Legii nr. 72/2013. Corect şi legal s-a reţinut că această lege nu este aplicabilă în cauză, raportat la obiectul contractului supus analizei şi, mai mult, acest aspect nu a fost criticat prin recurs.

Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte constată că au fost respinse criticile apelantei-reclamante întemeiate pe Legea nr. 72/2013 din două considerente: pe de o parte, întrucât acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecăţii iar, pe de altă parte, pentru că legea în discuţie reglementează drepturi pentru creditor, iar nu pentru debitor. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă nu a înţeles să formuleze critici cu privire la primul aspect, referitor la lipsa de incidenţă în cauză a Legii nr. 72/2013, ci doar din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a apreciat asupra drepturilor conferite debitorului prin acest act normativ. Or, în lipsa unei critici cu privire la însăşi incidenţa Legii nr. 72/2013 în raporturile juridice dintre părţi, considerentele instanţei de apel referitoare la acest aspect au intrat în autoritate de lucru judecat, critica formulată de către recurenta-reclamantă, privind eventualele drepturi pe care acest act normativ le-ar conferi unui debitor, devenind lipsită de interes.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că este lipsită de fundament critica recurentei-reclamante, formulată în dezvoltarea ambelor motive de casare invocate, potrivit căreia instanţa de apel şi-ar fi încălcat obligaţia de a realiza o deplină devoluţiune a cauzei şi de a statua atât în fapt, cât si în drept. Din cuprinsul deciziei recurate reiese că au fost analizate, pe larg, toate criticile aduse de către apelanta-reclamantă hotărârii primei instanţe, fiind respectate pe deplin prevederile art. 476 şi urm. C. proc. civ., ce reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

În consecinţă, pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, criticile recurentei-reclamante subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. D. împotriva încheierilor de şedinţă din 14 septembrie 2023, din 26 octombrie 2023 şi împotriva deciziei civile nr. 1725 din 09 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2024.