Post-lease property return and moratory damages subject to res judicata on ownership and limits of appellate devolutive jurisdiction

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă Faliment, sub nr. x/2012, reclamanta Centrala Electrică de Termoficare S.A. C.E.T. Iaşi, prin lichidator judiciar A., a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Iaşi, prin Primar, constatarea încetării de drept a contractului de locaţiune nr. x/10.10.2011, încetare care a intervenit în conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, obligarea pârâtului la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractului, precum şi la plata daunelor moratorii până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de predare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1536 C. civ.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă Faliment, s-a dispus transpunerea cauzei la completul D8 Comercial, raportat la calificarea dată de instanţă cererii de chemare în judecată, aceasta urmând a fi soluţionată potrivit dreptului comun, în cadrul secţiei a II-a Civilă - contencios administrativ şi fiscal. Astfel, dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a Civilă - contencios administrativ şi fiscal, având ulterior numărul 2177/99/2012/a35*, cu motivarea că litigiul pendinte nu este de competenţa exclusivă a judecătorului sindic.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 303/Civ din data de 2 iunie 2015, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. CET S.A. Iaşi, prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu Municipiul Iaşi, prin Primar; a constatat încetat de drept contractul de locaţiune înregistrat sub nr. x din 10.10.2011; a dispus restituirea către reclamantul locator a bunurilor ce au format obiectul contractului de locaţiune, menţionate în Anexa 1 la procesul-verbal de predare primire din 19.10.2011, şi a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune moratorii, constând în dobânda legală calculată de la data de 05.05.2014 şi până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de predare a bunurilor.

2. Prin decizia nr. 12/2016 din 13 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, s-au respins apelurile formulate de Centrala Electrică de Termoficare S.A. Iaşi, prin administrator judiciar A., şi Municipiul Iaşi, prin Primarul Municipiului Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 303 din 02.06.2015 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost păstrată.

3. Prin decizia nr. 496 din 03 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012, au fost admise recursurile declarate de reclamanta Centrala Electrică de Termoficare S.A. CET Iaşi, prin lichidator judiciar A.., şi de pârâtul Municipiul Iaşi, prin Primar, împotriva deciziei nr. 12/2016 din 13 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, decizie care a fost casată şi s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

4. Prin decizia nr. 227/2023 din 5 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în rejudecare, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate invocată de intimatul-apelant Municipiul Iaşi cu privire la H.C.L. nr. 329/2011, anexa 1 H.C.L. 329/2011 şi contractul de locaţiune înregistrat la Municipiul Iaşi sub nr. x din 10.10.2011 şi la CET S.A. Iaşi sub nr. x din 4.10.2011; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-intimată CET S.A. Iaşi, prin lichidator judiciar A.., împotriva sentinţei civile nr. 303/Civ din data de 2.06.2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a admis apelul formulat de intimatul-apelant Municipiul Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 303/Civ din data de 2.06.2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta CET S.A. Iaşi privind obligarea pârâtului Municipiului Iaşi la predarea bunurilor ce fac obiectul contractului de locaţiune înregistrat la Municipiul Iaşi sub nr. x din 10.10.2011 şi la CET S.A. Iaşi sub nr. x din 4.10.2011, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, ce nu contravin prezentei decizii.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei nr. 227/2023 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2012, a declarat recurs reclamanta CENTRALA ELECTRICĂ DE TERMOFICARE (C.E.T.) S.A. IAŞI, prin lichidator judiciar A.., solicitând casarea în parte a deciziei civile în ceea ce priveşte soluţia referitoare la respingerea ca nefondat a apelului formulat de C.E.T. S.A. Iaşi (din perspectiva respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea Municipiului Iaşi la plata daunelor moratorii) şi, respectiv, în ceea ce priveşte soluţia privind admiterea apelului formulat de Municipiul Iaşi; a solicitat ca, în rejudecare, să dispună admiterea apelului formulat de C.E.T. S.A. Iaşi şi respingerea în tot a apelului promovat de Municipiul Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 303/Civ/02.06.2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi, dispunând admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, în sensul încetării de drept a contractului de locaţiune nr. x/10.10.2011 (în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006), obligării intimatului-pârât la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractului de locaţiune nr. x/10.10.2011 şi obligării intimatului-pârât la plata de daune moratorii până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de predare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1536 C. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat evoluţia parcursului procesual al cauzei, formulând scurte precizări privind situaţia de fapt preexistentă iniţierii litigiului, din perspectiva denunţării contractului de locaţiune, după care, în motivare, a susţinut că decizia pronunţată în rejudecare se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., pronunţând decizia recurată cu ignorarea statuărilor obligatorii ale instanţei de recurs. În plus, prin decizia recurată au fost nesocotite şi limitele devoluţiunii în apel.

Detaliind, după evocarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., a interpretărilor doctrinare date textului de lege evocat, precum şi a jurisprudenţei instanţei supreme (decizia nr. 144/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 4/2007), respectiv a instanţei de contencios constituţional (deciziile nr. 332/2001, nr. 360/2022, nr. 854/2006), a susţinut că modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanţa de trimitere, iar neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a evidenţiat faptul că instanţa supremă, prin decizia de casare, a stabilit cu putere de judecat faptul că instanţa de apel, în rejudecare, era ţinută în mod obligatoriu de următorul cadru procesual:

(i) cu privire la calea de atac formulată de Municipiul Iaşi a arătat că, deşi instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să analizeze doar inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea încetării de drept a contractului de locaţiune prin raportare la art. 35 C. proc. civ., analiza instanţei s-a extins în mod nepermis şi la alte critici care fuseseră deja tranşate cu putere de lucru judecat ca urmare a pronunţării deciziei de casare, iar aceste statuări nu mai puteau fi contrazise în al doilea ciclu procesual; nelegalitatea deciziei recurate este potenţată şi de împrejurarea că instanţa a nesocotit inclusiv limitele devoluţiunii în apel, în raport de modalitatea în care intimatul-pârât însuşi a stabilit limitele apelului prin motivele de apel invocate, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind că devoluţiunea este totală doar în situaţiile în care apelantul nu trasează el însuşi limitele criticilor formulate în legătură cu hotărârea atacată.

(ii) Cu privire la calea de atac formulată de C.E.T. S.A. Iaşi a arătat că, deşi instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze data punerii în întârziere a Municipiului Iaşi, respectiv valoarea prejudiciului, calculată de la data la care debitorul este în întârziere cu privire la executarea obligaţiei, prin decizia recurată instanţa de rejudecare a ignorat total considerentele obligatorii ale deciziei de casare, refuzând să analizeze soluţia privind obligarea intimatului-pârât la plata daunelor moratorii.

Aşa fiind, în opinia recurentei se impune casarea în parte a deciziei recurate şi, în rejudecare, să se dispună schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea Municipiului Iaşi la plata de daune moratorii.

În acest context, a redat argumentele prezentate şi în primul ciclu procesual, susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1536 şi art. 1537 C. civ., întrucât, în realitate, exista numai obligaţia punerii în întârziere a pârâtului cu privire la îndeplinirea obligaţiei (nu şi cu privire la echivalentul în bani al obligaţiei), reclamanta nefiind obligată să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului.

Astfel, a arătat că, în interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1536 C. civ., creditorul nu poate fi obligat sau constrâns să solicite executarea prin echivalent a obligaţiei, cât timp executarea în natură este posibilă, legiuitorul reglementând dreptul creditorului de a pretinde daune interese egale cu dobânda legală calculată asupra echivalentului în bani al obligaţiei de a face, dobândă care începe să curgă de la data la care debitorul a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de a face. Cum, în cauză, debitorul obligaţiei de predare a bunurilor a fost pus în întârziere chiar prin notificarea de denunţare a contractului de locaţiune, respectiv prin adresa nr. x/01.04.2014, solicitarea de obligare a intimatului-pârât la plata de daune moratorii calculate de la 05.05.2014 şi până la predarea efectivă a bunurilor era pe deplin întemeiată.

În continuare, a arătat că, în subsidiar, chiar dacă s-ar admite interpretarea reţinută de instanţa de apel din primul ciclu procesual, în temeiul dispoziţiilor art. 1522 C. civ., intimatul-pârât ar fi fost pus în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei cel mai târziu la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 07.05.2014, aspect care, deşi a fost invocat prin cererea de apel, nu a fost deloc analizat de instanţa din primul ciclu procesual şi, în contradicţie cu îndrumările obligatorii ale instanţei de casare, nici de instanţa de apel, în rejudecare.

A conchis că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel din primul ciclu procesual că debitorul nu ar fi fost pus în întârziere, întrucât punerea în întârziere s-a realizat cel târziu la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că daunele moratorii solicitate de aceasta au început să curgă cel târziu la acel moment.

În ceea ce priveşte invocarea şi dovedirea existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia, respectiv greşita interpretare şi aplicare a art. 1537 C. civ., a arătat recurenta că aceasta nu avea obligaţia de a proba întinderea prejudiciului, motivul pentru care a solicitat daune-interese egale cu dobânda legală fiind reprezentat tocmai de faptul că în contractul de locaţiune nu s-a stipulat o clauză penală, prima teza a art. 1536 C. civ. instituind o excepţie de la obligaţia probării prejudiciului.

Autoarea recursului a mai susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a refuzat complet să analizeze aspectele indicate prin decizia de casare, apelul acesteia rămânând practic neexaminat, fapt ce justifică admiterea recursului cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea capătului de cerere privind obligarea Municipiului Iaşi la plata de daune moratorii, constând în dobânda legală calculată asupra valorii contabile a bunurilor care au făcut obiectul contractului de locaţiune, calculate de la 05.05.2014 sau, în subsidiar, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de predare a bunurilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că, din perspectiva apelului formulat de C.E.T. S.A. Iaşi, decizia recurată este complet nemotivată, apelul formulat în privinţa soluţiei privind obligarea Municipiului Iaşi la plata de daune moratorii a rămas complet neanalizat, cu încălcarea considerentelor obligatorii ale deciziei de casare iar, din perspectiva apelului formulat de Municipiul Iaşi, a învederat că decizia recurată se întemeiază pe motive contradictorii.

În argumentare, a precizat că instanţa de apel, în rejudecare, deşi a admis faptul că "dreptul de proprietate [a fost] recunoscut de instanţa supremă în favoarea C.E.T. S.A.", în final a concluzionat că intimatul-pârât Municipiul Iaşi ar fi de fapt proprietarul bunurilor.

În mod similar, după redarea unor considerente reţinute în pagina 37 a deciziei recurate, a arătat că soluţia privind respingerea capătului de cerere privind obligarea Municipiului Iaşi la restituirea bunurilor nu se conciliază cu soluţia privind primul capăt de cerere (având ca obiect constatarea încetării de drept a contractului de locaţiune) ce a fost menţinută, raţionamentul instanţei de apel din rejudecare fiind contradictoriu.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că raţionamentul elaborat de instanţa de apel, în rejudecare, înfrânge autoritatea de lucru judecat a dispozitivului şi considerentelor deciziei nr. 649 din 21 martie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a deciziei civile nr. 18 din 11 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv a deciziei civile nr. 482 din 16 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care le-a redat, succint.

A concluzionat în sensul că, urmare a soluţionării definitive a celor din urmă două litigii, valabilitatea actelor care au stat la baza calităţii acesteia de proprietar al bunurilor şi care consfinţesc apartenenţa bunurilor la patrimoniul său a fost dezlegată cu titlu definitiv şi cu autoritate de lucru judecat, devenind aplicabile prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv cele ale art. 431 alin. (1) şi (2) din acelaşi Cod.

În aceste condiţii, a învederat că instanţa de apel, în rejudecare, a statuat în mod nelegal că C.E.T. S.A. Iaşi nu ar fi proprietarul bunurilor a căror restituire se solicită, instanţa învestită cu rejudecarea cauzei nemaiputând repune în discuţie aspecte deja tranşate definitiv în alte litigii, pe motiv că nu ar aprecia corecte soluţiile pronunţate în alte dosare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel, în rejudecare, a pronunţat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material, stabilind în mod greşit regimul juridic al bunurilor a căror predare fac obiectul litigiului, în sensul apartenenţei acestora la domeniul public.

În acest sens, a precizat că dovada apartenenţei bunurilor la domeniul privat al Municipiului Iaşi a fost făcută prin titluri valabile (aspect tranşat prin hotărâri judecătoreşti definitive), iar transmiterea bunurilor în patrimoniul C.E.T. S.A. Iaşi s-a realizat în mod legal, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale aplicabile, precum şi din succesiunea actelor normative şi administrative individuale privind bunurile (a căror valabilitate a fost tranşată în mod definitiv în dosarele nr. x/2019 si nr. y/2020).

În continuare, raportat la modul în care instanţa de apel, în rejudecare, a înţeles să motiveze decizia recurată, a formulat o serie de precizări privind situaţia juridică a bunurilor ce fac obiectul contractului de locaţiune a cărui denunţare este în discuţie, înţelegând să facă trimitere la următoarele acte normative: H.G. nr. 104/2002, H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, H.C.L. Iaşi nr. 136/2002, O.U.G. nr. 78/2002, H.C.L. Iaşi nr. 272/2002.

Printr-o primă critică subscrisă motivului de nelegalitate invocat, a susţinut că raţionamentul elaborat de instanţa de apel, în rejudecare, în privinţa regimului juridic al proprietăţii publice, este în contradicţie cu prevederile legale relevante întrucât, deşi reţelele de termoficare nu fac obiectul acţiunii şi nici nu au făcut obiectul transferului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iaşi (H.C.L. nr. 272/2002 fiind clară sub acest aspect), s-a reţinut că regimul juridic al bunurilor aportate la capitalul social al C.E.T. S.A. Iaşi nu ar fi fost modificat, prin raportare la H.G. nr. 104/2022.

În argumentare, a arătat că, într-adevăr, potrivit art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 213/1998 şi Anexei I pct. III, reţelele de termoficare fac parte din domeniul public local iar acestea nu pot fi trecute din domeniul public în domeniul privat, însă bunurile a căror restituire se solicită în cauză nu se referă la reţelele de termoficare, ci la centralele de termoficare, acestea din urmă nefiind cuprinse în Anexa la lege.

De asemenea, a menţionat că distincţia dintre reţelele de termoficare şi centralele de termoficare rezultă şi din prevederile art. 5 pct. 26 din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, reţelele de termoficare nefiind incluse în cadrul instalaţiilor şi conductelor existente la producător şi în niciun caz nu se pot confunda cu centralele de termoficare, asigurând transportul între toţi producătorii şi staţiile termice sau utilizatori.

A punctat recurenta că, din dispoziţiile legale ale art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 325/2006, rezultă că în procesul de alimentare cu energie termică se utilizează atât bunuri din domeniul public, cât şi bunuri din domeniul privat, infrastructura utilizată putând face parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat, chiar dacă este utilizată pentru prestarea unui serviciu public.

A mai precizat că dispoziţiile H.C.L. nr. 272/2002 sunt clare sub aspectul distincţiei dintre reţelele de termoficare şi centralele de termoficare şi diferenţiază regimul juridic al reţelelor de termoficare, care nu se modifică (fiind în continuare în domeniul public al Municipiului Iaşi), de cel al centralelor de termoficare, reprezentate de celelalte bunuri aduse ca aport la capitalul social al C.E.T. S.A. Iaşi şi care fac parte din patrimoniul societăţii, trecute în domeniul privat al Municipiului Iaşi, O.U.G nr. 78/2002 (care a stat la baza emiterii H.C.L. nr. 272/2002) având în vedere tot centralele termice şi electrice de termoficare, iar nu reţelele de termoficare.

Prin urmare, a susţinut că este evidentă eroarea gravă a instanţei sub aspectul calificării corecte a bunurilor ce formează obiectul acţiunii şi al identificării corespunzătoare a regimului juridic aplicabil.

În ceea ce priveşte regimul juridic al centralelor de termoficare incluse în patrimoniul C.E.T. S.A. Iaşi, a evidenţiat faptul că acestea nu sunt incluse în cadrul bunurilor prevăzute în Anexa la Legea nr. 213/1998 şi, prin urmare, sunt susceptibile a fi trecute din domeniul public local, în domeniul privat, cu respectarea dispoziţiilor legale, ceea ce se constată şi în prezenta cauză, concluzie ce rezultă chiar din cuprinsul H.G. nr. 104/2002, reţinută de instanţă ca reprezentând titlul Municipiului Iaşi şi ca având forţă juridică superioară hotărârilor de Consiliu local.

Autoarea recursului a subliniat faptul că, exceptând bunurile prevăzute în Constituţie sau a celor incluse în Anexa la Legea nr. 213/1998, bunurile aflate în domeniul public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale pot fi trecute în domeniul privat al statului sau al unităţilor administrative, potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi, întrucât bunurile în cauză nu sunt înlăturate de la aplicarea textului precitat, se deduce că apartenenta bunurilor la domeniul privat al Municipiului Iaşi era posibilă şi a fost realizată atât cu respectarea dispoziţiilor legale în materia proprietăţii publice, cât şi cu respectarea dreptului de administrare.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, s-a aflat într-o gravă eroare şi în considerarea caracterului inalienabil al proprietăţii publice, apreciind că acestea nu puteau fi trecute din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.

În argumentare, a arătat că, fiind vorba de bunuri aflate în domeniul public al Municipiului Iaşi, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, transferul acestora în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale se putea realiza prin hotărâre a Consiliului local, ca organ deliberativ al municipiului. Astfel, odată ce bunul a fost transferat în patrimoniul public al unităţii administrativ-teritoriale, competenţa de trecere a bunului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale nu mai aparţinea Guvernului, ca organ executiv al Statului Român, din a cărui proprietate a ieşit bunul transferat domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, cum greşit reţine instanţa de apel, în rejudecare, ci aparţinea Consiliului local, ca organ deliberativ al municipiului.

A conchis în sensul că, rezultă fără echivoc că bunurile în discuţie puteau face obiectul transferului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iaşi, iar acest transfer s-a realizat cu respectarea deplină a regimului proprietăţii, a caracterului inalienabil al proprietăţii publice şi a procedurii administrative de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat.

O altă critică a vizat faptul că decizia recurată este profund nelegală, atât în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 117/2014 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a articolului unic pct. 1 şi 9 din Legea nr. 643/2002, pentru aprobarea O.U.G. nr. 78/2002, invocată de instanţa de rejudecare, cât şi în raport cu conţinutul juridic al dreptului de administrare general al autorităţii publice locale.

În ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 117/2014, a arătat recurenta că instanţa de apel, în rejudecare, pare să nu înţeleagă care a fost obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, scoţând din context considerentele care susţin raţionamentul instanţei de contencios constituţional.

Astfel, în raport cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, a subliniat că problema analizată privea terminologia improprie folosită în textul legal, respectiv în titlul Legii nr. 643/2002 şi la punctele nr. 1 şi 9 din articolul unic, care menţionau un drept de proprietate al consiliilor locale asupra centralelor termice şi electrice de termoficare, deşi intenţia legiuitorului a fost de a se preciza că centralele termice şi electrice de termoficare în discuţie se aflau în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale. În acest context, instanţa de contencios constituţional a reţinut că înlocuirea prin articolul unic pct. 1 şi pct. 9 din Legea nr. 643/2002 a sintagmei "centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale" din cuprinsul O.U.G. nr. 78/2002 cu sintagma "a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în proprietatea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale" impietează asupra dreptului de proprietate al unităţilor administrativ-teritoriale, astfel cum este prevăzut de art. 136 din Constituie, întrucât titularii dreptului de proprietate nu pot fi decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, iar nu consiliile locale sau consiliile judeţene, care sunt autorităţi deliberative.

Aşa fiind, a precizat că Decizia Curţii Constituţionale nu prezenta nicio relevanţă în cauză, niciuna dintre părţi neinvocând că bunurile a căror predare s-a solicitat prin acţiunea introductivă ar fi/ar fi fost în proprietatea Consiliului local, organ deliberativ care, de altfel, nu are nicio calitate în acest litigiu.

A conchis că în mod nelegal instanţa de rejudecare a făcut referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 117/2014, interpretând şi aplicând în mod eronat statuările instanţei de contencios constituţional.

Totodată, a evidenţiat faptul că dreptul de proprietate publică se exercită de titularul dreptului, în speţă Municipiul Iaşi, prin intermediul Consiliului local, ca organ deliberativ al unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, dreptul de proprietate aparţine unităţii administrativ-teritoriale, iar prerogativele conferite de acest drept sunt exercitate de unitatea administrativ-teritorială, prin organul său deliberativ, consiliul local.

În continuare, autoarea recursului a învederat că dreptul de administrare generală al autorităţii publice locale, în speţă consiliul local, este prevăzut expres de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, care prevăd între atribuţiile consiliului local şi atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului, însă, în cauză, bunurile ce au făcut obiectul hotărârilor de consiliu local nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi au fost transmise în proprietatea privată a Municipiului Iaşi şi apoi în proprietatea C.E.T. S.A. Iaşi, prin mijloace de drept administrativ, respectiv prin hotărâri de consiliu local.

Prin urmare, în opinia autoarei recursului, instanţa de apel, în rejudecare, procedând astfel, a nesocotit conţinutul dreptului de administrare întrucât nu a reflectat în mod corect delimitarea între dreptul de administrare general al organelor statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, şi dreptul de administrare reglementat de C. civ. (Titlul V. Administrarea bunurilor altuia, art. 792 şi urm. C. civ.), în conţinutul căruia nu intră şi dreptul de dispoziţie.

În acest sens, a arătat că, fiind în prezenţa dreptului de administrare generală a proprietăţii publice, incidente sunt dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din care rezultă clar dreptul consiliului local de a trece bunurile din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.

În cauză, fiind în prezenţa bunurilor din domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului local al Municipiului Iaşi, conform H.G nr. 104/2002, trecerea acestor bunuri din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iaşi se putea realiza prin hotărârea consiliului local, în exercitarea dreptului său de administrare. Astfel că, odată ce bunul a fost trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, Guvernul, ca organ executiv al statului, nu mai avea competenţe în ce priveste administrarea bunurilor din domeniul public al municipiului, organul competent fiind consiliul local.

A menţionat că H.G nr. 104/2002, reţinută de instanţa de apel ca reprezentând titlul Municipiului Iaşi şi ca având prevalenţă faţă de hotărârile consiliului local, face parte din şirul de transferuri de proprietate şi reprezintă chiar temeiul hotărârilor de consiliu local contestate.

Astfel, a arătat că, în baza H.G. nr. 104/2002, Consiliul Local Iaşi a dobândit dreptul de administrare, drept ce i-a permis să emită mai departe hotărârile de consiliu local şi să dispună trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al municipiului. La rândul său, H.C.L. nr. 272/2002 s-a fundamentat pe dispoziţiile O.U.G nr. 78/2002, act normativ care instituia în sarcina autorităţilor locale obligaţia înregistrării societăţilor comerciale şi preluarea de către acestea a activelor şi pasivelor entităţilor preluate. Ca atare, în exercitarea dreptului de administrare constituit prin H.G. nr. 104/2002 şi a obligaţiilor instituite prin O.U.G nr. 78/2002, consiliul local a procedat la trecerea bunurilor în domeniul privat al municipiului şi apoi constituirea acestora ca aport la capitalul social al C.E.T. S.A. Iaşi.

În raport de argumentele prezentate, a învederat că raţionamentul instanţei de apel conduce la lipsirea acesteia de posibilitatea reparării prejudiciilor suferite, cu îngrădirea gravă şi nejustificată a exercitării drepturilor recunoscute de lege şi de contractul de locaţiune, în condiţiile în care există o succesiune de acte administrative, respectiv de gestiune privată emise de diferite instituţii ale Statului, care consfinţesc dreptului de proprietate al acesteia asupra bunurilor supuse restituirii. Or, de vreme ce operaţiunea de aportare este valabilă, ea nu poate fi negată pur şi simplu ori lipsită de orice relevanţă juridică, astfel cum se sugerează prin decizia recurată.

A subliniat că inclusiv reprezentantul Municipiului Iaşi a admis în mod explicit, într-un alt litigiu asociat dosarului de faliment - dosarul nr. x/2012 - faptul că C.E.T. S.A. Iaşi este proprietarul bunurilor. De altfel, părţile au recunoscut calitatea de proprietar a locatorului prin chiar semnarea contractului de locaţiune.

A concluzionat în sensul că instanta de apel în rejudecare nici măcar nu mai putea pune în discuţie regimul juridic al bunurilor, aceste aspecte fiind tranşate definitiv prin efectul conjugat al deciziei de casare şi al hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarele nr. x/2012, nr. y/2019 şi nr. 3205/99/2020, respectiv că instanţele de fond au analizat în mod corect condiţiile legale pentru a opera denunţarea contractului de locaţiune, ca efect al prerogativelor speciale recunoscute administratorului şi lichidatorului judiciar. În plus, instanţa de casare a confirmat, în mod explicit, în considerentele deciziei de casare, că acest contract a fost denunţat în conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

În fine, a precizat că este incidentă ipoteza reţinerii cauzei spre rejudecare în fond, întrucât nu urmează a se proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea ori readministrarea probatoriului, conform statuărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul Deciziei nr. 79/2022 privind examinarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, publicată în M. Of., Partea I nr. 61 din 25 ianuarie 2023.

În drept, recursul de întemeiază pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.

IV. Apărările formulate:

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat.

Reţine Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) S.A. Iaşi a solicitat constatarea încetării de drept a contractului de locaţiune nr. x/10.10.2011, în conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, obligarea pârâtului Municipiul Iaşi la predarea bunurilor care au făcut obiectul contractului, precum şi la plata daunelor moratorii până la data îndeplinirii efective a obligaţiei de predare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1536 C. civ.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, acesta fost admis de către prima instanţă, dispoziţia fiind menţinută şi de către instanţa de apel în rejudecare, nefăcând obiectul căii de atac a recursului. În cauză, recursul a fost exercitat doar de către reclamantă şi exclusiv cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea bunurilor şi la plata daunelor interese moratorii.

Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), recurenta-reclamantă a învederat nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv a dezlegărilor obligatorii date de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual. Critica este nefondată.

Conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanţei de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanţa de fond care rejudecă procesul. În cauza de faţă, însă, recurenta-reclamantă nu invocă nesocotirea de către instanţa de apel, în rejudecare, a dezlegărilor date de către instanţa de recurs, ci analizarea şi a altor aspecte, care nu au fost tranşate pe calea recursului. Or, art. 501 C. proc. civ. nu interzice instanţelor de fond analiza altor chestiuni decât cele dezlegate de către instanţa de recurs.

Mai mult, astfel cum reiese din decizia civilă nr. 496/03.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în primul ciclu procesual, hotărârea recurată a fost casată în întregime, iar din considerentele acestei decizii reiese că, în rejudecare, este necesar a fi analizate criticile privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare, data punerii în întârziere a pârâtului precum şi valoarea prejudiciului, fără însă a se statua că acestea au caracter exclusiv în cadrul analizei instanţei de rejudecare.

Subsumat aceleiaşi critici, recurenta-reclamantă a invocat omisiunea instanţei de apel de a analiza data punerii în întârziere a Municipiului Iaşi şi valoarea prejudiciului, deşi erau enumerate printre indicaţiile instanţei de recurs. Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat, în principal, criticile referitoare la capătul de cerere privind obligarea la predarea bunurilor, considerând că acestea sunt fondate şi că se justifică respingerea acestui petit, întrucât bunurile respective se regăsesc în proprietatea publică a pârâtului. Deşi nu au fost analizate în mod expres chestiunile invocate de către recurenta-reclamantă, acestora li s-a oferit un răspuns implicit, în condiţiile în care erau relaţionate cu petitul privind daunele moratorii, iar acesta se află în raport de accesorialitate cu cel privind predarea bunurilor, acesta din urmă fiind socotit nefondat de către instanţa de apel.

Nu poate fi reţinută nici critica recurentei-reclamante din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că, raportat la apelul formulat de C.E.T. S.A. Iaşi, hotărârea este complet nemotivată în privinţa capătului de cerere referitor la daunele moratorii, iar raportat la apelul formulat de Municipiul Iaşi, decizia recurată cuprinde motive contradictorii. Şi aceste critici sunt nefondate.

Astfel cum deja s-a argumentat în cadrul analizei motivului de casare anterior, lipsa unor considerente ale instanţei de apel cu privire la capătul de cerere având ca obiect daune moratorii este justificată prin caracterul accesoriu al acestuia în raport cu petitul privind predarea bunurilor. Or, atât timp cât instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondat acest petit, în mod implicit a socotit că reclamantei nu i se cuvin nici daune moratorii pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a respectivelor bunuri. Aşadar, justificarea soluţiei pronunţate asupra capătului de cerere accesoriu rezultă în mod implicit din cuprinsul hotărârii recurate, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deopotrivă, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii, aceasta realizând o interpretare proprie a celor statuate prin decizia nr. 649/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, reţinând că nu a fost tranşată, prin această hotărâre judecătorească, natura dreptului de proprietate asupra celor două termocentrale şi nici calitatea de proprietar al acestora. Prin urmare, nu există, din această perspectivă, contradictorialitate între considerentele instanţei de apel, iar nesocotirea sau nu a autorităţii de lucru judecat va fi analizată în cadrul altui motiv de casare, invocat de către recurenta-reclamantă.

Deopotrivă, nu există contradicţie nici din perspectiva soluţiilor pronunţate asupra primelor capete de cerere, instanţa de apel socotind că deşi a operat încetarea contractului de locaţiune încheiat între părţi, pârâtul, în calitate de locatar, nu poate fi obligat la restituirea bunurilor, atât timp cât aceste bunuri fac obiectul dreptului său de proprietate publică.

Pe de altă parte, însă, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a limitelor devoluţiunii în apel (subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) şi a autorităţii de lucru judecat (subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Pe de altă parte, art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Aceste prevederi legale dau expresie principiului tantum devolutum quantum appellatum, conform căruia instanţa de apel va cerceta cauza doar din perspectiva criticilor invocate în mod expres sau implicit de către apelant.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că motivul pentru care instanţa de apel a socotit întemeiat apelul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi şi a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii capătului de cerere privind predarea bunurilor este reprezentat de natura juridică a respectivelor bunuri, care ar face obiectul dreptului de proprietate publică al intimatului-pârât.

Pe de altă parte, însă, cercetând cuprinsul cererii de apel formulate de către pârâtul Municipiul Iaşi, se observă că o astfel de critică nu a fost formulată împotriva hotărârii primei instanţe, care admisese acest capăt de cerere. Mai mult, prin apel nici măcar nu a fost adus în discuţie un atare aspect, motivele invocate privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare din perspectiva art. 35 C. proc. civ., lipsa încheierii de dezbateri, nemotivarea sentinţei, încălcarea prevederilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, omisiunea instanţei de a proceda la administrarea tuturor probelor necesare pentru soluţionarea cauzei (în concret, a probei cu expertiză, în vederea identificării în mod corespunzător a bunurilor), excepţia de neexecutare a contractului, neatingerea scopului maximizării averii debitoarei din cauza imposibilităţii conservării bunurilor de către CET S.A. Iaşi.

Deopotrivă, din dosarul de apel nu reiese că apelantul-pârât şi-ar fi completat, în termenul legal, cererea de apel cu un nou motiv, referitor la dreptul său de proprietate publică asupra bunurilor ce fac obiectul cererii de restituire, la fel cum nu rezultă invocarea de către instanţa de apel, din oficiu, a acestui motiv, în condiţiile art. 479 alin. (1) teza a II C. proc. civ.. Dimpotrivă, astfel cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri, instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor asupra apelurilor deduse judecăţii prin prisma dezlegărilor date de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual, apelanta-reclamantă formulând concluzii în acest cadru, fără referiri la natura juridică şi la titularul dreptului de proprietate.

Prin urmare, reţinând drept motiv de apel determinant pentru admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate împrejurarea că pârâtul Municipiul Iaşi este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor solicitate spre restituire de către reclamantă, în lipsa invocării acestuia pe calea apelului ori din oficiu, în şedinţă publică, însoţită de punerea lui în discuţia contradictorie a părţilor, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 477 alin. (1) şi ale art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., anterior redate, cercetând cauza cu nerespectarea limitelor devoluţiunii în apel.

Pe cale de consecinţă, din această perspectivă, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care justifică admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

A mai invocat recurenta-reclamantă şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce vizează situaţia când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motivat de nesocotirea de către instanţa de apel a celor statuate prin decizia civilă nr. 649 din 21 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizia civilă nr. 18 din 11 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv decizia civilă nr. 482 din 16 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Şi această critică este fondată.

Constată Înalta Curte că între părţile din prezenta cauză au existat mai multe litigii, printre care şi cel din dosarul nr. x/2012, având ca obiect revendicarea de către Municipiul Iaşi, de la S.C. Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) S.A. Iaşi, chiar a bunurilor ce fac obiectul solicitării de predare din prezenta cauză (centralele de termoficare CET I şi CET II). Dosarul nr. x/2012 a fost soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 649/21.03.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în sensul respingerii acţiunii în revendicare ca neîntemeiată.

În considerentele acestei decizii au fost analizate titlurile invocate de către fiecare dintre părţi, respectiv chiar actele la care s-a făcut referire prin decizia recurată în prezenta cauză (H.G. nr. 104/2002, HCL Iaşi nr. 133/2002 şi nr. 136/2002). Instanţa a reţinut că ambele părţi se prevalează de titluri valabile, neanulate în cadrul altor proceduri desfăşurate pe cale separată. De asemenea, a reţinut că reclamantul Municipiul Iaşi a justificat dreptul său de proprietate asupra bunurilor revendicate conform H.G. nr. 104/2002, prin care au fost transmise, din domeniul privat al Statului, în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, imobilele din prezentul litigiu, până la momentul la care a pierdut acest drept ca urmare a aportării bunurilor la capitalul societăţii CET S.A. Iaşi, în baza unor acte necontestate potrivit legii procesuale (HCL Iaşi, actul constitutiv al societăţii).

A reţinut instanţa, în continuare, că de la data înmatriculării sale în registrul comerţului, pârâta a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, în condiţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. S-a concluzionat că recurenta-pârâtă (CET S.A. Iaşi) este singura care are titlu de proprietate asupra bunurilor în discuţie, prin efectul legii şi în baza actului de aportare, precum şi a actului constitutiv, reclamantul pierzând acest drept ca urmare a transmiterii către societatea astfel constituită.

Conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

În continuare, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, dispunând în sensul că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 649/21.03.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2012. Prin această decizie s-a statuat asupra persoanei care deţine calitatea de proprietar al bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, stabilindu-se, în mod definitiv, că singura care deţine titlu de proprietate asupra celor două centrale de termoficare este CET S.A. Iaşi, care a dobândit aceste bunuri chiar de la Municipiul Iaşi, pe calea aportării la capitalul său social.

Fiind întrunită condiţia identităţii de părţi, statuările definitive ale deciziei nr. 649/21.03.2019 se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, existând o legătură evidentă între acestea şi cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, având ca obiect predarea celor două centrale de termoficare. Atât timp cât s-a reţinut, în mod definitiv, că Municipiul Iaşi nu mai este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor, ca urmare a aportării acestora la capitalul social al CET S.A. Iaşi, invocarea acestui pretins drept de proprietate nu poate constitui temei pentru refuzul de restituire a aceloraşi bunuri în cadrul acţiunii personale ce formează obiectul prezentului dosar, acţiune care este justificată de încetarea contractului de locaţiune încheiat între CET S.A., în calitate de locator, şi Municipiul Iaşi, în calitate de locatar.

Concluzionând, calitatea de proprietar asupra bunurilor în discuţie a fost tranşată definitiv prin decizia civilă nr. 649/21.03.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2012, astfel că nu mai poate fi repusă în discuţie, atât timp cât nu a intervenit un element de natură a schimba situaţia juridică a acestora.

Din această perspectivă, se impune a fi subliniat că intimatul-pârât Municipiul Iaşi nu a făcut dovada anulării ori desfiinţării actelor juridice care au stat la baza dobândirii de către recurenta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuţie.

Astfel, acţiunea formulată de Municipiul Iaşi, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a HCL Iaşi nr. 272/2002, prin care s-a aprobat trecerea din domeniul public local în domeniul privat al municipiului a patrimoniului CET şi constituirea ca aport la capitalul social al CET Iaşi a acestor bunuri, a fost respinsă ca tardivă prin sentinţa civilă nr. 957/2020 a Tribunalului Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 238/26.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cererea având ca obiect nulitatea actului constitutiv al CET Iaşi şi a încheierii judecătorului delegat de înmatriculare a acestei societăţi, formulată de Municipiul Iaşi, a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, fiind respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa nr. 230/19.11.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, rămasă definitivă prin decizia nr. 482/16.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte hotărârile Consiliului Local Iaşi nr. 133/2002, nr. 136/2002 şi nr. 211/2002, acestea au făcut obiectul dosarului nr. x/2019, acţiunea în constatarea nulităţii, formulată de Municipiul Iaşi, fiind respinsă ca lipsită de interes, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 18/11.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal. În cuprinsul acestei decizii, invocată de către recurenta-reclamantă în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a reţinut că "transferul dreptului de proprietate asupra celor două centrale electrice de termoficare în patrimoniul pârâtei S.C. CET Iaşi S.A. a avut loc printr-un amplu complex de operaţiuni efectuate cu ocazia constituirii societăţii comerciale pârâte, respectiv de aportare propriu-zisă (prin HCL Iaşi nr. 133/2002 şi HCL Iaşi nr. 136/2002), încheierea unui act constitutiv şi parcurgerea procedurii de autorizare şi de înmatriculare în registrul comerţului".

S-a mai reţinut, în cuprinsul acestei decizii, că în contextul în care cererea de constatare a nulităţii absolute a actului constitutiv şi a încheierii judecătorului delegat a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod definitiv, prin sentinţa nr. 230/2020 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin decizia nr. 482/16.06.2021 a Curţii de Apel Bacău, iar soluţia de respingere ca tardivă a acţiunii formulate de reclamant împotriva HCL Iaşi nr. 272/2002 a rămas definitivă prin decizia nr. 238/2021, demersul judiciar de contestare doar a actelor de aportare propriu-zisă (HCL nr. 133/2002 şi HCL nr. 136/25002), ca acte care au stat la baza constituirii aportului în natură la capitalul social al societăţii CET S.A., nu mai poate conduce la finalitatea urmărită de reclamant, respectiv cea de invalidare/desfiinţare a transferului de proprietate asupra centralelor electrice de termoficare din patrimoniul unităţii administrativ teritoriale în cel a pârâtei, transfer ce ar fi avut loc la momentul constituirii societăţii.

Din considerentele anterior expuse reiese că s-a tranşat, cu autoritate de lucru judecat, că recurenta-reclamantă CET S.A. Iaşi are calitatea de proprietar al centralelor de termoficare solicitate a fi predate în prezenta cauză, iar de la pronunţarea deciziei civile nr. 649/21.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi până în prezent nu s-a produs nicio modificare în situaţia juridică a acestora, de natură a înlătura efectul autorităţii de lucru judecat, toate acţiunile formulate de intimatul-pârât din prezenta cauză, prin care a tins la constatarea nulităţii actelor juridice care au produs efectul transferului de proprietate asupra bunurilor în patrimoniul recurentei-reclamante, pe calea aportului la capitalul social, fiind respinse în mod definitiv.

În atare context, statuând în sensul că Municipiul Iaşi este titlularul dreptului de proprietate publică asupra celor două centrale de termoficare, instanţa de apel a nesocotit efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apărările intimatului-pârât, formulate pe calea întâmpinării, Înalta Curte le socoteşte nefondate.

Astfel, intimatul-pârât a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4987/20.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, şi a sentinţei civile nr. 1480/15.10.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, susţinând că, referitor la bunurile ce formează obiectul acţiunii în prezentul dosar, s-a statuat că acestea se află în proprietatea publică a Municipiului Iaşi. Cercetând cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte constată că statuările instanţelor nu vin în contradicţie cu cele anterior expuse.

În acest sens, se observă că din cuprinsul deciziei civile nr. 4987/20.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, reiese că respectivul proces a privit alte bunuri decât centralele de termoficare ce formează obiectul cererii în prezentul dosar. Înalta Curte a reţinut expres, la pagina 10 a deciziei menţionate, că, la constituirea CET S.A. Iaşi, centralele de termoficare CET I şi CET II au fost aportate la capitalul social al societăţii nou înfiinţate, analiza ulterioară privind bunurile de retur, care au rămas în domeniul public al Municipiului Iaşi, iar nu bunurile devenite proprietatea societăţii comerciale.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1480/15.10.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, astfel cum reiese din cuprinsul său, aceasta a privit, de asemenea, tot bunurile care au rămas în proprietatea publică a Municipiului Iaşi, iar nu cele care au trecut în proprietatea CET S.A. Iaşi prin aport la capitalul social. Această concluzie reiese din chiar expunerea, în cuprinsul sentinţei menţionate, a argumentelor reclamantului Municipiului Iaşi, acesta învederând că "centralele de termoficare CET I şi CET II şi toate instalaţiile aferente acestora, identificate prin protocol, au fost înstrăinate prin aportare la capitalul social al societăţii nou înfiinţate CET Iaşi", arătând, totodată, că "a pus la dispoziţia pârâtei şi o serie de bunuri din domeniul public în vederea administrării şi exploatării, prin gestiune delegată, a serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice".

Rezultă, aşadar, că nu centralele care au fost transferate în proprietatea recurentei-reclamante din prezenta cauză, pe calea aportului la capitalul social, au făcut obiectul analizei instanţelor în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti invocate de către intimatul-pârât, ci alte bunuri, rămase în proprietatea publică a acestuia. De altfel, hotărârile invocate chiar întăresc concluzia că centralele de termoficare se regăsesc în proprietatea recurentei-reclamante CET S.A. Iaşi, conţinând şi o recunoaştere a Municipiului Iaşi în acest sens.

În continuare, răspunzând unei alte apărări a intimatului-pârât, se mai reţine că din cuprinsul deciziei de casare nr. 496 din 03 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în primul ciclu procesual, nu reiese că a fost dezlegat aspectul naturii juridice a bunurilor ce fac obiectul cererii reclamantei, neexistând nicio menţiune în cuprinsul acestei decizii din care să rezulte că aceste bunuri fac parte din domeniul public al intimatului-pârât.

Deopotrivă, nu se poate reţine că, prin efectul deciziei nr. 1495/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respins recursul declarat împotriva încheierii instanţei de apel de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarelor nr. x şi nr. y, a fost validată necesitatea analizării de către instanţa de apel a cauzei prin raportare la natura juridică a bunurilor. Prin această decizie, instanţa de recurs a statuat exclusiv asupra legalităţii încheierii de suspendare a judecăţii, raportat la criticile formulate prin recurs, nu şi asupra limitelor devoluţiunii în apel, instituite de către apelantul-pârât.

Pentru toate aceste considerente, reţinând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte criticile formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nu se impun a mai fi analizate, dat fiind că se referă la regimul juridic al bunurilor în discuţie şi la titularul dreptului de proprietate asupra acestora, aspecte care deja au fost dezlegate în cadrul analizei cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Referitor la soluţia ce se impune a fi dispusă asupra recursului de faţă, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data iniţierii procesului (07.05.2014), conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată [...].

Aşadar, nu se poate da curs solicitării recurentei-reclamante de reţinere a cauzei spre soluţionare de către Înalta Curte, ţinând seama că o atare posibilitate a fost inclusă în cuprinsul art. 497 alin. (1) C. proc. civ. abia prin Legea nr. 210/2018, nefiind aplicabilă în prezentul litigiu, faţă de prevederile art. 24 C. proc. civ., conform cărora dispoziţiile noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Decizia nr. 79/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată de către recurenta-reclamantă, nu este incidentă în cauză întrucât, astfel cum reiese din dispozitivul său, a avut ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, dispoziţii care nu sunt aplicabile prezentului litigiu.

Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, urmând a fi menţinută soluţia instanţei de apel asupra excepţiei de nelegalitate, care nu a fost recurată.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama atât de dezlegările date prin prezenta decizie, cât şi de cele cuprinse în decizia de casare din primul ciclu procesual, respectiv în decizia nr. 496 din 03 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă CENTRALA ELECTRICĂ DE TERMOFICARE (C.E.T.) S.A. IAŞI, prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei nr. 227/2023 din 05 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de apelanta-reclamantă Centrala Electrică de Termoficare (C.E.T.) S.A. Iaşi, prin lichidator judiciar A.. şi de apelantul-pârât MUNICIPIUL IAŞI - PRIN PRIMAR împotriva sentinţei civile nr. 303/Civ din 2 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Menţine soluţia instanţei de apel asupra excepţiei de nelegalitate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2024.