Motion for annulment rejected after court confirms cassation ground was previously examined and merits cannot be relitigated.

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Oraşul Voluntari prin Primar şi Judeţul Ilfov, prin preşedintele consiliului judeţean, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei achiziţionate în cartierul Henri Coandă, începând cu data la care aceasta trebuia predată la cheie (23.07.2011) şi până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile funcţionale, prejudiciu evaluat la 550 euro lunar.

Pârâta Agentia Naţională pentru Locuinte a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 19.609,4 RON, cu titlul de debite restante către ANL, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, conform art. 5 şi 6 din contractul de mandat nr. x/13.01.2010.

Prin sentinţa civilă nr. 3123 din 8 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse obiecţiunile la expertiză, ca neîntemeiate.

Au fost respinse pretenţiile aferente perioadei 23.07.2011-09.04.2016, ca fiind prescris dreptul material la acţiune (excepţia prescripţiei fiind admisă prin încheierea din data de 27.11.2019).

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost admisă cererea reconvenţională, fiind obligată reclamanta la plata către pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a sumei de 19.609,4 RON.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata căte aceeaşi pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.085,47 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Au fost respinse cererile de chemare în garanţie, ca neîntemeiate.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul Oraşul Voluntari a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 13 noiembrie 2019 a formulat apel principal reclamanta A..

De asemenea, împotriva aceloraşi hotărâri a formulat apel provocat pârâtul Judeţul Ilfov.

Prin decizia civilă nr. 141 din 1 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii din data de 13.11.2019 şi a sentinţei civile nr. 3123/08.12.2021.

De asemenea, a fost respins apelul provocat formulat de apelantul-pârât Judeţul Ilfov împotriva aceloraşi hotărâri.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată de 8.330 RON către intimatul Oraşul Voluntari prin Primar, reprezentând onorariu de avocat.

3. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A..

Prin decizia nr. 49 din 18 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul, fiind casată în parte decizia recurată. A fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională. Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate.

4. Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., criticându-se omisiunea instanţei de recurs de a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod.

În esenţă, s-a arătat că, în cadrul motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat interpretarea şi aplicarea normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă contractuală în ceea ce priveşte, pe de o parte, nerespectarea obligaţiei Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de a deconta din contul de credit exclusiv lucrările de construire realizate în concret, obligaţie asumată expres conform art. 5 din contractul nr. x/13.01.2010 iar, pe de altă parte, obligaţia reclamantei de a asigura creditul necesar pentru finalizarea lucrărilor de construire. În acest sens, s-a arătat că obligaţia nu a fost asumată sine die, ci numai pe durata termenului de 24 de luni calculat de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor. Astfel, culpa pentru expirarea perioadei de tragere anterior finalizării lucrărilor de construire nu aparţinea reclamantei, ci pârâtei, conform unei aplicări corecte a normelor de interpretare a convenţiilor.

Or, a învederat partea că, deşi acest motiv de recus a fost invocat în termen, fiind formulat distinct în cadrul memoriului de recurs, instanţa supremă a omis să îl soluţioneze, din perspectiva cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind analizate exclusiv dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă a pretenţilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe din cuprinsul cererii reconvenţionale.

Prin urmare, s-a concluzionat că nu a fost analizat modul în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat normele de drept material vizând răspunderea contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi interpretarea convenţiilor, instanţa de recurs rezumându-se numai la analiza perioadei de tragere a creditului reclamantei.

Totodată, a fost expus parcursul dosarului, precum şi, pe larg, motivele care susţin casarea deciziei din apel, din perspectiva motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte răspunderea contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Astfel, în esenţă, s-a reproşat precedentelor instanţe că au efectuat o diferenţiere nepermisă între cele două obligaţii corelative, considerând că doar obligaţia intimatei-pârâte este afectată de termen, în timp ce obligaţia reclamantei este sine die.

5. Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor contestaţiei în anulare formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, astfel că nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a problemelor de fond ce au fost soluţionate de instanţă în cadrul analizei motivelor de casare.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (...) instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen."

Ipoteza legală prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situaţie-premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare, aşa cum acestea sunt reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează numai omisiunea cercetării acestor motive, iar nu a tuturor argumentelor de fapt şi de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, rămân subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină. Prin urmare, aceste prevederi legale au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie interpretate în mod restrictiv.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic la cauza pendinte, Înalta Curte reţine că nu se verifică teza înaintată de contestatoare, în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ca urmare a omisiunii instanţei de recurs de a analiza criticile părţii privind răspunderea contractuală a intimatei-pârâte Agenţia Naţionale pentru Locuinţe.

Contestaţia în anulare vizează decizia nr. 49 din 18 ianuarie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admis recursul părţii, având calitatea de reclamantă în dosar, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, fiind menţinute în rest dispoziţiile atacate.

S-a constatat că recursul este fondat în parte, exclusiv în ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului principal privitor la cererea reconvenţională formulată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2.537 pct. 4 raportat la art. 2.540 C. civ. referitoare la prescripţie.

Din actele dosarului rezultă că partea şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. iar, în cadrul motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat, printre altele, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 970 C. civ. raportat la art. 2 si art. 3 din Legea nr. 152/1998, privind răspunderea contractuală a intimatei-pârâte.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, conform art. 2 şi 3 din Legea nr. 152/1998, astfel încât aceasta nu se poate exonera de răspundere invocând expirarea duratei de tragere din creditul reclamantei, întrucât ar însemna să se prevaleze de propria turpitudine. S-a arătat, astfel, că expirarea perioadei de tragere din creditul ce i-a fost acordat reprezintă consecinţa neîndeplinirii de către Agenţie a propriilor obligaţii. În acelaşi timp, a apreciat că intimata-pârâtă avea obligaţia de a efectua lucrările de utilităţi, care nu erau finanţate de beneficiari prin conturile de credit şi care au generat lipsa de folosinţă, corelat cu cele de construire, astfel încât stadiul construcţiei este indiferent din perspectiva analizării îndeplinirii obligaţiilor intimatei-pârâte.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de recurs, contrar susţinerilor contestatoarei, a analizat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi din perspectiva criticilor privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. raportat la art. 2 si art. 3 din Legea nr. 152/1998, pe care le-a înlăturat motivat.

Astfel, prin decizia atacată, instanţa de recurs a reţinut că obligaţiile opuse de recurentă, pe de o parte, cea decurgând din art. 5 din contractul de mandat, aflată în sarcina reclamantei, în calitate de beneficiar, reţinută ca nefiind îndeplinită de către instanţa de apel şi, pe de altă parte, cea prevăzută de art. 2 şi 3 din Legea nr. 152/1998, de care era ţinută intimata-pârâtă, nu numai că nu sunt reciproce şi interdependente, în sensul că fiecare dintre obligaţiile menţionate nu reprezintă cauza juridică a celeilalte, dar nici nu au acelaşi izvor.

În acest context, s-a arătat că, în cauză, nu subzistă temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare, recurenta-reclamantă neputând invoca valabil pretinsa neexecutare a obligaţiei intimatei-pârâte, de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, pentru a justifica neîndeplinirea propriei obligaţii, de a asigura continuarea finanţării lucrărilor de construire la imobilul contractat, prin intermediul relaţiei de creditare, derulate cu banca finanţatoare.

Totodată, raportat la susţinerile recurentei pe acest aspect, s-a arătat că utilităţile funcţionale, menite să asigure folosinţa locuinţei contractate la parametrii conveniţi, nu puteau fi realizate decât într-o construcţie finalizată.

În virtutea acestor argumente, instanţa de recurs a constatat, în concordanţă cu dezlegările anterioare ale instanţei de apel, că nu se poate imputa intimatei-pârâte faptul că nu a asigurat utilităţi funcţionale în locuinţă, în condiţiile în care construcţia nu a fost edificată din cauza neîndeplinirii obligaţiei recurentei-reclamante înseşi, conform art. 5 din contractul de mandat, de a asigura finanţarea lucrărilor de construire.

Prin urmare, reţinând şi dispoziţiile art. 1.517 C. civ., instanţa de recurs a validat raţionamentul instanţei de apel în sensul existenţei unei cauze străine, care a împiedicat-o pe intimata-pârâtă să îşi îndeplinească obligaţiile, constând în culpa proprie a reclamantei în executarea contractului de mandat, de a nu mai fi asigurat finanţarea lucrărilor contractate. Or, în acest context, instanţa de apel nu mai putea analiza răspunderea contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Ca o consecinţă, Înalta Curte impune concluzia că instanţa de recurs a examinat criticile părţii recurente, reţinând caracterul netemeinic al acestora, cu consecinţa admiterii recursului şi casării în parte a deciziei recurate, exclusiv din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor art. 2.537 pct. 4 şi art. 2.540 C. civ. privitoare la prescripţie, fiind trimisă cauza spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională.

În cele din urmă, instanţa supremă notează şi că motivele contestaţiei în anulare referitoare la pretinsa omisiune a instanţei de recurs de a analiza susţinerile privind răspunderea contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe sunt dublate de veritabile critici aduse deciziei pronunţate în recurs, sub acelaşi aspect, ca expresie a nemulţumirii contestatoarei în raport cu soluţia casării parţiale, fiind, însă, incompatibile cu regimul juridic al căii extraordinare de atac promovate.

Faptul că partea nu împărtăşeşte raţionamentul instanţei de recurs, respectiv modul în care s-a decelat sensul criticilor de nelegalitate ale părţii şi s-a apreciat relevanţa argumentelor de drept susţinute, nu poate atrage incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., reţinându-se, astfel, că, în cadrul contestaţiei în anulare, faţă de limitele judecăţii, astfel cum au fost trasate de legiuitor, instanţa de retractare nu este abilitată să verifice legalitatea sau corectitudinea considerentelor deciziei atacate.

Cu alte cuvinte, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate eventuale greşeli de judecată, căci, altfel, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor la rejudecarea căii de atac, ceea ce ar afecta principiul securităţii raporturilor juridice determinate de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive.

Pentru aceste considerente, constatând că, în cauză, nu se confirmă incidenţa ipotezei vizate de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 din acelaşi cod, va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 49 din 18 ianuarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 49 din 18 ianuarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.