Civil nature of insurance guarantee claims resolves negative conflict of jurisdiction by assigning case to Bucharest Tribunal.

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.10.2023, sub nr. x/2023 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată, stabilirea unui termen de 10 zile lucrătoare de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancţiunea obligării la plata unei penalităţi de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economice pe zi de întârziere conducătorului F.G.A., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi cele ale Legii nr. 213/2015.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 91/2024 din 20 martie 2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Galaţi a redat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 şi a reţinut că demersul reclamantului A. vizează nesoluţionarea de către pârât a cererii de plată pe care a formulat-o, respectiv neemiterea deciziei de soluţionare.

Prima instanţa sesizată a mai reţinut că, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, nu este incidentă norma de competenţă de la art. 13 din Legea nr. 213/2015, care presupune existenţa unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A apreciat instanţa de trimitere că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor este una civilă - drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între o persoană vătămată în drepturi şi o autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător.

Prin urmare, instanţa a constatat că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu aceea specifică contenciosului administrativ.

Raportându-se la dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., Curtea de Apel Galaţi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

La data de 16 aprilie 2024 cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 8930 din 13 iunie 2024, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, raportându-se la obiectul judecăţii, respectiv o obligaţie de a face cu caracter patrimonial şi cu valoarea dreptului de creanţă pretins prin cererea de plată, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub acelaşi nr. de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2141/2024 din 6 septembrie 2024, Tribunalul Bucureşti, apreciind că acţiunea reclamantului vizează o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, respectiv pretinsa obligaţie a pârâtului de a răspunde cererii ce i-a fost adresată într-un termen rezonabil, în baza art. 130 alin. (2) şi art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ., a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 94 din 4 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca inadmisibil regulatorul de competenţă.

Pentru a dispune în acest sens s-a reţinut, în esenţă, că în cauza de faţă se pune problema unei analize asupra existenţei, întinderii şi consecinţelor nerespectării unei obligaţii administrative, analiză care trebuie realizată după regulile Legii nr. 554/2004 de către instanţele de contencios administrativ.

Pe de altă parte, a reţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este o autoritate centrală, aspect care, în opinia Curţii de Apel Bucureşti, ar atrage competenţa secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Galaţi. Întrucât în cauză nu a putut realiza direct această trimitere/declinare, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibil regulatorul de competenţă, a trimis cauza către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a pentru ca aceasta să constate conflictul de competenţă în raport cu Curtea de Apel Galaţi.

Urmare a acestei soluţii, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3217/2024 din 29 noiembrie 2024, a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul de competenţă şi a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 13 decembrie 2024.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele trei instanţe - Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele trei instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pentru următoarele considerente:

Instanţele aflate în conflict au apreciat diferit natura cererii de chemare în judecată formulate de reclamant vizând obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată. Astfel, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că litigiul intră în sfera de competenţă procesuală pur civilă, în vreme ce Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că litigiul este unul de contencios administrativ, fiind guvernat de Legea nr. 554/2004.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte notează că natura juridică a pretenţiilor reclamantului solicitate prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare este una civilă, despăgubirile solicitate având ca premisă dispoziţiile contractului de asigurare aplicabile ca urmare a producerii riscului asigurat.

Consecutiv, observă Înalta Curte că raportul juridic litigios nu este un raport între reclamant, în calitate de persoană vătămată în drepturi şi pârâtă, în calitate de autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile normele de competenţă specifice contenciosului administrativ, ci normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, temei de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea, natura dreptului pe care îl dobândeşte creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv civil patrimonial, iar decizia Fondului priveşte aplicarea dispoziţiilor legale în materie de asigurări şi interpretarea contractului de asigurare încheiat de părţi.

Cu alte cuvinte, între creditorii de asigurări, titulari ai cererii de despăgubire sau de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu se naşte un raport juridic distinct de cel care exista între creditorul de asigurări şi asigurătorul debitor; creanţele de asigurare derivă din raporturi juridice care sunt şi continuă să fie raporturi juridice civile.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului, creanţa rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanţie legală, fiind acoperită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nu are drept semnificaţie naşterea unui raport juridic nou, între creditor şi Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susţinută de jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

Nici faptul că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reţinerea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluţiona o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabileşte calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecăţii, nefiind ţinut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

În egală măsură, reţine instanţa supremă că dreptul ce se urmăreşte a fi protejat este unul patrimonial, evaluarea obiectului litigiului fiind făcută în cuprinsul cererii de plată adresată de către reclamant pârâtului, la valoarea de 743.800 RON.

În circumstanţele evocate, Înalta Curte reţine că sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., potrivit cărora competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei în cazul cererilor evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din acelaşi act normativ, conform cărora tribunalul judecă, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe, căreia i se va trimite dosarul spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.