Autonomous guarantee vs. suretyship: interpretive requirements for unconditional payment obligations and validity without specified term

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtele B., C., D. şi E., în calitate de moştenitori ai defunctului F., G. şi H. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige, în solidar, pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 13.117.375 euro, reprezentând rate restante de plată aferente perioadei Q2 2013-Q1 2016, în baza contractului de cesiune de creanţe încheiat între reclamantă şi pârâta G. la 30.04.2012.

În drept au fost invocate dispoziţile art. 1350 şi urm., ar. 1114, art. 1115, art. 1443, art. 2321 C. civ.

La termenul din 20.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a desemnat, în temeiul art. 167 alin. (3) C. proc. civ., pe I., în calitate de curator special al pârâtei C. şi pe J., în calitate de curator special al pârâtei D..

Prin încheierea din 28.11.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, curatorul special J. a fost înlocuit cu doamna K..

Prin încheierea din 24.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâta B. de suspendare a judecăţii cauzei, în principal, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi art. 207 din Legea federală din Elveţia, faţă de deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva pârâtei H. S.A., iar în subsidiar, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin încheierea din 26.05.2021, instanţa a respins ca neîntemeiate obiecţiunile formulate de pârâtele B. şi C. la raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, precum şi cererea acestora de refacere a raportului.

Prin sentinţa civilă nr. 1940/2021 din 07 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta G. pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele H. S.A., C., B., D. şi E. şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 54.528.172,89 RON, reprezentând rate restante aferentei perioadei Q2 2013-QI 2016, precum şi suma de 1.258.820,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a declarat apel împotriva încheierilor din 24.04.2019, 26.05.2021 şi a sentinţei civile pronunţate de tribunal.

Prin încheierea din 10.05.2023, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a amânat pronunţarea la 24.05.2023.

Prin decizia civilă nr. 859A/2023 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. şi C. şi D. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel, cu cheltuieli de judecată.

Sub un prim aspect, recurenta B. a susţinut că decizia recurată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază, sens în care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că instanţa de control judiciar devolutiv nu a analizat şi nu a răspuns motivului său de apel privind nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor art. 1.267-1.269 C. civ., motiv pentru care decizia recurată nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest context, a afirmat că analiza instanţei de prim-control judiciar s-a realizat exclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 2.321 C. civ. şi numai pentru a argumenta calificarea garanţiei ca fiind autonomă, fără nicio referire la textele de lege indicate, deşi în apel a susţinut faptul că interpretarea contractului de cesiune şi garanţie trebuia realizată în mod sistematic, în acord cu prevederile legale invocate, ţinând cont de clauzele contractuale în ansamblul lor, de natura convenţiilor şi de împrejurările în care acestea au fost încheiate, iar în caz de neclaritate, prevederile contractuale trebuiau interpretate în favoarea celui care se obligă, în speţă, a garantului F..

Potrivit recurentei, considerentele instanţei de apel referitoare la clauzele contractului nu puteau fi expuse fără aplicarea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1.267-1.269 C. civ., din moment ce ambele părţi au contestat elementele contractului de cesiune şi ale scrisorii de garanţie personală.

De asemenea, a susţinut că dacă instanţa de prim-control judiciar ar fi considerat că normele legale anterior enunţate nu erau aplicabile, aceasta ar fi trebuit să indice în cuprinsul hotărârii motivele care au determinat această concluzie, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la garanţiile autonome şi fideiusiune - art. 2.321 şi art. 2.380 şi urm C. civ. - şi a celor privind regulile de interpretare a clauzelor contractuale art. 1.267-1.269 C. civ. -, sens în care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că în speţă ar fi întrunite condiţiile pentru calificarea garanţiei personale ca fiind o garanţie autonomă, potrivit art. 2.321 C. civ. şi că unele elemente prezentate de recurentă pentru calificarea corectă a garanţiei ar fi nefondate, nepertinente sau speculative, unele nefiind analizate.

Astfel, cu privire la cerinţa existenţei unei obligaţii de plată imediate, a apreciat că, în mod greşit, s-a considerat că este îndeplinită, în contextul în care ipoteza de la art. 4 lit. c) din scrisoarea de garanţie personală era aplicabilă numai situaţiei în care obligaţia garantată, respectiv obligaţia principală, devenea sau era inaplicabilă, invalidă sau ilegală din orice motiv.

În opinia recurentei, curtea de apel a extins în mod nepermis mecanismul acestei clauze la toate obligaţiile regăsite în aceasta, în măsura în care executarea imediată "la prima solicitare a beneficiarului şi renunţând la orice obiecţii sau contestaţii şi fără a examina relaţia legală existentă între beneficiar şi cesionar" a fost asumată numai pentru obligaţia de indemnizare prevăzută în cuprinsul ei.

A mai arătat că art. 4 din scrisoarea de garanţie personală reglementează două tipuri de obligaţii, cu conţinut distinct, respectiv obligaţia de a garanta efectuarea plăţilor de către G. şi, eventual, de a efectua plata nerealizată de aceasta, în condiţiile stabilite - art. 4 lit. a) şi b), şi obligaţia de a indemniza intimata A. S.A. pentru ipoteza în care orice obligaţie devine sau este inaplicabilă, invalidă ori ilegală - art. 4 lit. c) din garanţie.

De asemenea, a susţinut că ultima clauză contractuală indicată stabileşte expres că indemnizaţia reprezintă contravaloarea oricărui "cost, pierdere sau responsabilitate rezonabilă suferită de beneficiar", iar nu o executare a prestaţiei aferente obligaţiei de garantare prevăzută de art. 4 lit. a) şi b) din garanţie, aşa cum pretinde intimata prin cererea de chemare în judecată.

De aceea, a apreciat că instanţa de apel, în mod nelegal, a stabilit că obligaţia pretinsă de intimata A. S.A. trebuia executată în condiţiile menţionate de art. 4 lit. c) din scrisoarea de garanţie personală, respectiv pentru situaţia în care G. nu îşi îndeplinea obligaţia de plată asumată prin contractul de cesiune.

Totodată, a susţinut că, potrivit art. 4.4 din contractul de cesiune de creanţe, care a stat la baza emiterii scrisorii de garanţie personală de către F., obligaţia asumată de acesta era de conveni asupra plăţii, chestiune ce nu echivalează cu obligaţia de a plăti imediat şi că executarea ei impunea parcurgerea unei proceduri constând în transmiterea unei notificări, în ipoteza în care G. nu achita ratele, desfăşurarea unor negocieri pe parcursul unei perioade de maxim de 10 zile, iar în situaţia încheierii unei înţelegeri între părţi, stabilirea unui nou termen de plată, contractul urmând a fi modificat în consecinţă, fără a se considera că a intervenit o culpă contractuală din partea vreuneia dintre părţi în executarea lui.

Astfel, a apreciat că intimata A. S.A. putea solicita plata debitului din partea garantului F. numai după parcurgerea acestei proceduri şi că din această perspectivă, obligaţia garantului nu putea fi irevocabilă, imediată şi necondiţionată.

Prin urmare, a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că această procedură reprezintă o procedură prealabilă executării obligaţiei de plată a societăţii G..

În completarea criticilor expuse în justificarea incidenţei motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile şi în privinţa statuărilor instanţei de apel referitoare la caracterul autonom al garanţiei, recurenta a afirmat că menţiunile de la art. 8 din garanţie privind renunţarea garantului la beneficiul de discuţiune şi diviziune nu fac decât să confirme natura juridică a fideiusiunii.

Recurenta a mai susţinut că, în mod eronat, s-a reţinut că aceasta ar fi invocat că obligaţia de garanţie este incidentă numai în ipoteza descrisă de art. 4 lit. c) din scrisoarea de garanţie, în contextul în care autoarea căii de atac a susţinut că această prevedere contractuală vizează doar situaţia în care obligaţia garantată devine sau este inaplicabilă, invalidă ori ilegală din orice motiv.

Autoarea căii de atac a arătat că raţionamentul instanţei de prim-control judiciar contravine dispoziţiilor art. 2.321 alin. (1) C. civ., precum şi doctrinei de specialitate pe care a prezentat-o, de vreme ce între G. şi F. nu există un raport care să-i confere celui din urmă un drept de regres împotriva ordonatorului G. pentru sumele achitate.

A mai precizat că un astfel de raport se naşte dintr-un contract bancar şi că scrisoarea de garanţie, ca instrument de garantare, este cunoscută şi utilizată în practica bancară şi că aceste elemente reprezentau veritabile uzanţe în domeniu, conform art. 1.268 alin. (2) C. civ., de care instanţa de prim-control judiciar nu a ţinut cont, de vreme ce nu a analizat motivul de apel privind incidenţa acestui text de lege.

Recurenta a mai criticat legalitatea deciziei recurate şi din perspectiva dispoziţiilor art. 2.321 alin. (7) C. civ., arătând că, în mod greşit, s-a apreciat că termenul garanţiei reprezintă un element secundar, a cărui menţionare nu este necesară pentru valabilitatea scrisorii de garanţie, iar în cuprinsul acesteia nu exista stipulat niciun element în raport cu care să poată fi determinată durata de valabilitate a scrisorii.

Totodată, a susţinut că analiza elementelor fideiusiunii era obligatorie, având în vedere opiniile divergente ale părţilor cu privire la natura juridică a garanţiei personale în litigiu şi faptul că acestea permiteau calificarea contractului ca fiind de fideiusiune. În acest sens, a arătat că menţiunile din cuprinsul scrisorii de garanţie privind renunţarea la beneficiul de diviziune şi discuţiune sunt specifice doar instituţiei fideiusiunii.

În acest context, a solicitat, ca, în ipoteza admiterii recursului, prin dezlegările date chestiunilor deduse judecăţii să se acorde garanţiei calificarea corectă, de fideiusiune, cu toate consecinţele ce derivă din acesta şi, în consecinţă, să fie rejudecate şi excepţiile invocate în cauză.

Autoarea căii de atac a susţinut nelegalitatea deciziei recurate şi din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.267-1.269 C. civ., arătând că interpretarea clauzelor contractuale trebuia realizată sistematic, începând cu prevederile art. 4 lit. a) şi b) din scrisoarea de garanţie personală, care stabileau obligaţiile principale ale garantului.

A mai afirmat că voinţa părţilor rezulta din cuprinsul scrisorii de garanţie şi din dispoziţiile art. 4.4 din contractul de cesiune, care a stat la baza emiterii acesteia şi care reglementa o procedură clară pentru executarea garanţiei.

În opinia recurentei, interpretarea sistematică a contractului presupunea analiza cu prioritate a art. 4 lit. b) din scrisoare, al cărei conţinut nu a fost verificat în niciun fel şi abia ulterior a art. 4 lit. c). Or, extinzând situaţia de excepţie de la clauza ultim indicată la întregul contract, instanţa de apel a încălcat voinţa părţilor de a aplica acest articol numai la cazul expres prevăzut în cuprinsul acestuia.

De asemenea, autoarea căii de atac a precizat că la interpretarea scrisorii de garanţie instanţa de prim-control judiciar nu a ţinut cont de natura şi împrejurările în care a fost încheiat, prin raportare la scrisoarea de garanţie corporativă emisă de H. S.A. care, într-adevăr, putea fi calificată ca o scrisoare de garanţie irevocabilă şi necondiţionată, spre deosebire de cea în litigiu.

În final, a arătat că motivele dezvoltate în susţinerea incidenţei motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pot fi circumscrise şi cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin prisma principiilor legalităţii şi disponibilităţii, reglementate de art. 7 şi 9 C. proc. civ., în contextul în care soluţia instanţei de apel are ca premisă greşita calificare a garanţiei ca fiind autonomă prin raportare la prevederile art. 4 lit. c) din contract, inaplicabile în speţă în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată - executarea prestaţiei aferente obligaţiei de garanţie.

Recurentele C. şi D. au arătat că decizia recurată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea normelor de procedură privind citarea şi a celor de drept material; astfel a invocat incidenţa ipotezelor de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Evocând dispoziţiile art. 167 alin. (2) teza I C. proc. civ., au afirmat că la dosarul cauzei nu se regăsesc dovezile privind îndeplinirea procedurii de citare a recurentei C. pentru termenul din 10.05.2023, fie prin afişarea citaţiei la uşa instanţei, fie prin afişarea acesteia pe portalul instanţei ori prin comunicarea citaţiei la ultimul domiciliu cunoscut al acesteia.

Mai mult, au precizat că afişarea citaţiei nu s-a realizat pe portalul Curţii de Apel Bucureşti, aspect ce rezultă din înscrisul anexat memoriului de recurs.

De asemenea, au afirmat că afişarea citaţiei nu s-a realizat în acord cu textul de lege evocat, respectiv timp de 15 zile în cele 3 modalităţi cumulative, sens în care au apreciat că procedura de citare a recurentei C. nu a fost legal îndeplinită.

Sub un alt aspect, autoarele căii de atac au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 167 alin. (3), coroborate cu cele art. 58 C. proc. civ., întrucât, în condiţiile în care recurenta C. a fost citată prin publicitate, instanţa de prim-control judiciar ar fi trebuit să desemneze un curator special pentru această parte în apel, aceasta apreciind în mod greşit că mandatul curatorului special desemnat în primă etapă procesuală este valabil şi în faţa instanţei de apel.

Potrivit recurentelor, din interpretarea textelor de lege sus-enunţate rezultă că desemnarea curatorului special era obligatorie în etapa devolutivă, iar sintagma "instanţa care judecă procesul" vizează instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în etapa procesuală curentă, în speţă, curtea de apel.

De altfel, au arătat că raţionamentul instanţei de prim-control judiciar nu este susţinut de nicio dispoziţie legală şi că atât timp cât durata mandatului curatorului special din prima fază procesuală nu fusese indicată, în acord cu prevederile art. 80 şi art. 87 alin. (1) C. proc. civ., acesta a încetat, durata lui neputând fi extinsă şi la judecata în faţa instanţei de control devolutiv.

Mai mult, au susţinut că această concluzie derivă chiar din jurisprudenţă, pe care au evocat-o, dar şi din faptul că raţiunea desemnării curatorului special de către instanţa care judecă procesul constă în înştiinţarea persoanei desemnate în calitate de reprezentant şi comunicarea drepturilor şi obligaţiilor ce îi incumbă.

Au mai arătat că, în apel, curatorul special al recurentei C. nu a îndeplinit niciun act de procedură, prezentându-se la finalul dezbaterilor, conform menţiunilor din cuprinsul încheierii din 10.05.2023 şi că în lipsa unei dispoziţii din partea instanţei de apel de menţinere a mandatului curatorului special, lipsa asigurării reprezentării recurentei C. reprezintă un viciu de procedură de natură să atragă nulitatea actelor de procedură întocmite, respectiv a încheierii din 10.05.2023 şi a deciziei recurate.

În acest context, recurentele au apreciat că nu s-a asigurat efectivitatea dreptului la apărare al pârâtei C., de vreme ce închiderea cercetării judecătoreşti, acordarea cuvântului pe fondul cauzei şi reţinerea cauzei în pronunţare s-a realizat fără ca pârâta să fie reprezentată efectiv la termenul de dezbateri de către curatorul special.

De asemenea, au susţinut că nici procedura de citare a recurentei D. pentru termenul din 10.05.2023 nu a fost îndeplinită cu respectarea art. 155 alin. (1) pct. 6 şi 13 C. proc. civ., respectiv la reşedinţa sa cunoscută din străinătate, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, de vreme ce aceasta a fost citată la domiciliul din România înscris în evidenţele Direcţiei de Evidenţă a Persoanelor.

În continuare criticând decizia recurată, recurentele au arătat că instanţa de apel nu a analizat criticile pârâtei B. referitoare la natura juridică a obligaţiilor de garanţie prevăzute de art. 4 lit. a) şi b), pe de o parte şi art. 4 lit. c), pe de altă parte, cuprinse în garanţia personală asumată de F., respingerea argumentelor fiind vădit străină de natura cauzei.

Astfel, au afirmat că, deşi a fost învestită cu un motiv de apel privind caracterul complex al acestei garanţii prin prisma prevederilor contractuale sus- menţionate, numai obligaţia de indemnizare de la art. 4 lit. c) putea fi interpretată ca fiind autonomă, aspect ce nu putea atrage acelaşi regim juridic şi obligaţiei de la art. 4 lit. b), instanţa de prim-control judiciar nu a răspuns motivat acestor critici.

Au mai susţinut că argumentele instanţei de apel potrivit cărora textul scrisorii este foarte clar, în sensul asumării de către garant a obligaţiei de plată a sumelor datorate de cesionar, în mod irevocabil şi necondiţionat este vădit străină de natura cauzei, de vreme ce prin cererea de apel s-a susţinut că doar pentru ipoteza de la art. 4 lit. c) era prevăzută plata necondiţionată, iar pretenţiile intimatei A. S.A. nu privesc o asemenea obligaţie.

Prin urmare, au apreciat că instanţa de apel a aplicat prevederi contractuale neincidente situaţiei de fapt deduse judecăţii şi, în consecinţă, dispoziţii de drept material inaplicabile în cauză, astfel că motivarea hotărârii atacate este străină de critica de apel invocată.

Pentru aceste considerente, au considerat că în cauză este incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate au mai arătat că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la soluţia instanţei de apel de respingere a criticii apelantei vizând caracterul esenţial al termenului de valabilitate a garanţiei autonome, conform art. 2.321 alin. (7) C. civ.

Potrivit recurentelor, motivarea instanţei de apel sub acest aspect este formală, iar decizia recurată nu prezintă raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa la concluzia că menţionarea termenului de valabilitate a garanţiei nu este de esenţa garanţiei autonome şi că lipsa stipulării termenului în cuprinsul garanţiei nu poate conduce la calificarea garanţiei analizate ca fiind o fideiusiune.

De asemenea, au precizat că motivarea hotărârii atacate este contradictorie, în contextul în care, pe de o parte, prin motivele de apel s-a invocat că în lipsa stipulării unui termen, garanţia personală nu putea fi valabilă ca şi o garanţie autonomă, iar pe de altă parte, în motivarea sa instanţa de apel reţine că obligaţia de garanţie este o garanţie autonomă, pentru că părţile au posibilitatea să prevadă că aceasta este valabilă şi fără indicarea unui anumit termen.

Au mai susţinut că judecata apelului s-a realizat şi cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la interpretarea actelor juridice, precum şi cele referitoare la garanţii autonome şi fideiusiune.

Astfel, au arătat că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că existenţa unei obligaţii de plată imediate şi necondiţionate rezidă din prevederile art. 4 lit. c), în măsura în care acestea erau aplicabile numai ipotezei în care obligaţia garantată, respectiv cea din contractul de cesiune, devenea sau era inaplicabilă, invalidă sau ilegală din orice motiv, nu şi obligaţiilor regăsite în garanţie, în ansamblul ei, respectiv situaţiei de la art. 4 lit. b) din scrisoarea de garanţie personală.

În acest context, în justificarea naturii juridice diferite a celor două tipuri de obligaţii prevăzute de art. 4 din garanţie, recurentele au prezentat argumente identice cu cele ale recurentei B., subliniind că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor de drept material referitoare la garanţiile autonome atât ipotezei de la art. 4 lit. c) din garanţie, cât şi celei de la art. 4 lit. b), pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea.

Au mai arătat că normele de drept material privind cerinţa stipulării unui termen de valabilitate a scrisorii de garanţei, potrivit art. 2.321 alin. (7) C. civ., au fost interpretate în mod greşit, în măsura în care instanţa de apel a calificat garanţia dedusă judecăţii ca fiind autonomă în baza unei ipoteze nereglementate de textul de lege, respectiv cea în care părţile nici nu au prevăzut expres altfel şi nici nu au stabilit un termen pentru valabilitatea scrisorii de garanţie personală.

În susţinere au evocat considerentele Deciziei nr. 43/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În final, au precizat că interpretarea instanţei de apel încalcă principiul potrivit căruia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi conduce la concluzia că scrisoarea de garanţie impune obligaţii perpetue, chestiune incompatibilă cu instituţia garanţiei autonome.

Recurentele nu au precizat că sunt de acord ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursurile să fie soluţionate de completul de filtru.

La 23.10.2023 intimata E. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea recursurilor declarate în cauză.

La aceeaşi dată intimata A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16.05.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., cu menţiunea că vor fi luate în dezbatere doar criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., conform opţiunii expres exprimate de părţi, acestea înţelegând să achite taxa de timbru doar în limita acestor motive.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare:

Având în vedere că unele critici sunt comune celor două memorii de recurs, Înalta Curte va răspunde acestora printr-o analiză şi argumentare comună, urmând ca ulterior să fie analizate punctual motivele de nelegalitate invocate în mod distinct prin căile de atac exercitate.

Cu referire la critică comună întemeiată pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., formulată atât de recurenta-pârâtă B., cât şi de recurentele-pârâte C. şi D., vizând presupusele vicii de motivare ale deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acesteia.

Recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu ar fi analizat toate argumentele formulate în apel privind calificarea juridică a garanţiei ca fiind fideiusiune. Astfel, B. a invocat lipsa examinării motivului său de apel referitor la nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1267-1269 C. civ., în timp ce C. şi D. au arătat că instanţa de apel nu a motivat corespunzător calificarea juridică a actului dedus judecăţii şi a aplicat dispoziţii contractuale neincidente în speţă, soluţia fiind astfel străină de criticile invocate, inclusiv în ceea ce priveşte caracterul esenţial al termenului de valabilitate a garanţiei autonome, considerentele fiind apreciate contradictorii în privinţa lipsei indicării acestui termen.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi a punctului de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi prezentarea raţionamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Obligaţia instanţei de motivare a hotărârii se înscrie între garanţiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absenţa motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Această interpretare nu poate, totuşi, să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat şi detaliat fiecărui argument invocat de părţi, măsura în care obligaţia de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcţie de natura deciziei şi de circumstanţele concrete ale cauzei, precum şi de natura argumentului invocat, de importanţa acestuia în soluţionarea cauzei.

În considerarea acestor repere de examinare, verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a arătat într-o manieră suficient de lămuritoare argumentele pentru care a respins apelul pârâtei, analizând în detaliu clauzele scrisorii de garanţiei şi contractului de cesiune deduse judecăţii pentru a stabili natura juridică a obligaţiilor asumate, respectiv dacă sunt autonome sau, dimpotrivă, accesorii.

În urma interpretării prevederilor contractuale, instanţa de apel a validat hotărârea primei instanţe, în sensul că scrisoarea de garanţie emisă de F. are natura juridică a unei garanţii autonome, iar obligaţia garantului de a plăti sumele datorate de cesionar este irevocabilă şi necondiţionată, fără a putea invoca excepţiile aferente obligaţiei principale, spre deosebire de fideiusiune. A mai reţinut instanţa de control devolutiv că diferenţele de formulare faţă de alte garanţii sau mecanismele prealabile de notificare nu afectează caracterul autonom al garanţiei şi că nu există elemente care să transforme garanţia într-o fideiusiune, iar lipsa unui termen de valabilitate nu îi afectează validitatea.

Nu pot fi reţinute nici criticile privind existenţa motivelor străine de natura pricinii în conţinutul deciziei recurate cu referire la aplicarea de către instanţa de apel a unor prevederi contractuale neincidente situaţiei de fapt.

Ipoteza motivelor străine conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei; aceasta relevă că nu inserarea oricărui considerent, pretins străin de natura pricinii, este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătoreşti, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, în mod real nemotivată, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Totodată, decizia recurată nu conţine nici considerente contradictorii, întrucât motivarea contradictorie presupune existenţa unor constatări de fapt distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii. Or, în cauză, instanţa de control, în urma analizării motivelor de apel invocate de pârâtă, a constatat că sunt neîntemeiate şi a respins apelul, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că nu se poate reţine faptul că raţionamentul instanţei ar fi lipsit de suport legal şi contradictoriu, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să îşi argumenteze soluţia pronunţată.

În concluzie, considerentele instanţei de apel sunt clare, argumentele sunt enunţate într-o succesiune logică de natură a justifica soluţia pronunţată ce face posibilă verificarea silogismului juridic de către instanţa de control judiciar. Faptul că opţiunea clar manifestată de instanţă pentru o anumită interpretare a actului dedus judecăţii lipsea de justificare analiza unor susţineri ale părţilor nu poate constitui motiv de desfiinţare a hotărârii pronunţate, instanţa acţionând potrivit competenţei ce i-a fost atribuită în cadrul procesului civil.

Prin recursul formulat, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a invocat încălcarea principiilor legalităţii şi disponibilităţii consacrate de art. 7 şi 9 din acelaşi cod, arătând că instanţa de apel ar fi calificat în mod eronat garanţia ca fiind autonomă prin raportare la art. 4 lit. c) din contract, dispoziţie care nu ar fi aplicabilă cauzei întemeiate pe lit. a) şi b) ale aceluiaşi articol.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează, însă, exclusiv neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din acelaşi cod, iar nu aspecte legate de interpretarea sau calificarea actului juridic. Or, criticile formulate nu au în vedere vicii de procedură, ci ţin în realitate de modul în care instanţa de apel a apreciat natura raportului juridic, chestiune ce intră în sfera motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Acest motiv nu poate fi însă analizat în prezenta cale extraordinară, dat fiind că, prin încheierea din 16 mai 2024 privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, s-a stabilit limitarea controlului judiciar doar la criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte C. şi D., invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au criticat încheierea de şedinţă pronunţată la 10 mai 2023 sub aspectul pretinsei încălcări a normelor procedurale referitoare la citare şi reprezentarea procesuală.

Astfel, într-o primă critică, s-a susţinut că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 167 alin. (2) C. proc. civ., întrucât citarea prin publicitate a pârâtei C. pentru termenul din 10.05.2023 nu s-ar fi realizat în modalităţile prevăzute de lege (afişarea citaţiei la uşa instanţei, pe portalul instanţelor de judecată şi la ultimul domiciliu cunoscut).

Susţinerea titularelor memoriului de recurs este însă neîntemeiată. Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că, în executarea rezoluţiei instanţei de apel din 01.03.2023, citarea intimatei-pârâte C. s-a efectuat prin toate cele trei modalităţi prevăzute de art. 167 alin. (2) teza I C. proc. civ., respectiv: afişarea citaţiei la uşa instanţei la data de 06.03.2023 (conform procesului-verbal de la fila x, vol. II), afişarea citaţiei pe portalul instanţelor de judecată la aceeaşi dată (extrasul de la fila x, vol. II) şi afişarea la data de 07.03.2023 la ultimul domiciliu cunoscut al pârâtei din Bucureşti (proces-verbal aflat la filele x, vol. II).

În plus, instanţa de apel a dispus citarea intimatei-pârâte şi la sediul curatorului special desemnat de instanţa de fond, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la fila x, vol. II.

Contrar recurentelor-pârâte, procedura de citare a respectat termenul de 15 zile instituit de art. 167 alin. (4) C. proc. civ., citaţia emisă pentru termenul din 10 mai 2023 fiind publicată pe portal şi afişată la uşa instanţei la data de 06.03.2023, respectiv afişată la ultimul domiciliu cunoscut al pârâtei la data de 07.03.2023, cum anterior s-a arătat.

Sub un alt aspect, recurentele au susţinut că, pentru termenul de judecată din 10 mai 2023, instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 167 alin. (3) coroborate cu art. 58 C. proc. civ., întrucât, deşi a dispus citarea pârâtei C. prin publicitate, nu a procedat şi la desemnarea unui curator special pentru reprezentarea sa în această etapă procesuală. În consecinţă, s-a invocat încălcarea dreptului la apărare, recurentele arătând că instanţa de apel a închis cercetarea judecătorească şi a acordat cuvântul pe fond în lipsa curatorului special, care s-ar fi prezentat anterior reţinerii cauzei în pronunţare.

Critica nu poate fi primită. Potrivit dispoziţiilor art. 58 şi art. 167 alin. (3) C. proc. civ., desemnarea curatorului special are ca finalitate asigurarea reprezentării pârâtului citat prin publicitate şi garantarea dreptului său la apărare. În cauză, prima instanţă, în temeiul pe art. 167 alin. (3) C. proc. civ., a desemnat pentru pârâta C. curator special pe avocatul I., fără a restrânge mandatul acordat la etapa procesuală a fondului. Or, instituţia curatorului special are un caracter de continuitate, mandatul său subzistând pe întreaga durată a procesului, inclusiv în căile de atac, până la încetarea motivului care a determinat numirea sa ori până la înlocuirea printr-o altă dispoziţie a instanţei.

În acest sens, trebuie subliniat că desemnarea curatorului special constituie o formă de reprezentare legală, care operează ope legis, spre deosebire de reprezentarea convenţională, ce presupune încheierea unui mandat de reprezentare de către parte. Din acest motiv, mandatul curatorului nu este condiţionat de existenţa unui acord expres al persoanei reprezentate şi nici nu se epuizează odată cu soluţionarea unei faze procesuale, ci se menţine pe întreaga durată a litigiului.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod legal citând acelaşi curator desemnat de prima instanţă, acesta fiind convocat la dezbateri conform rezoluţiei din 01.03.2023, iar mandatul său a fost confirmat prin încheierea pronunţată la 10 mai 2023. De altfel, actele dosarului atestă prezenţa efectivă a curatorului special la dezbaterile asupra fondului, acesta punând concluzii, ceea ce dovedeşte că dreptul la apărare al pârâtei C. a fost efectiv garantat în cadrul judecăţii apelului.

În consecinţă, susţinerile recurentelor-pârâte privind pretinsa nerespectare a normelor de procedură referitoare la reprezentarea prin curator special şi încălcarea dreptului la apărare se dovedesc nefondate.

În fine, nefondată este şi critica privind încălcarea normelor de procedură privind citarea pârâtei D., care a susţinut că ar fi trebuit să fie citată la adresa de reşedinţă din străinătate, în temeiul prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că instanţele de fond au depus ample diligenţe pentru identificarea domiciliului sau reşedinţei pârâtei D.. Întrucât comunicarea actelor de procedură nu a fost posibilă la adresa menţionată în declaraţia de acceptare a moştenirii, fiind incorectă sau incompletă, instanţa de apel a pus în vedere apelantei B. să indice o adresă de domiciliu din România şi, concomitent, a solicitat informaţii Direcţiei Generale pentru Evidenţa Persoanelor. În lipsa unui alt domiciliu cert, citarea s-a efectuat la singura adresă cunoscută - Bucureşti, şos. x, sector 1 - conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (proces-verbal aflat la fila x, vol. II), ceea ce demonstrează respectarea dispoziţiilor legale privind citarea părţii.

Mai mult, în prezenta cauză, deşi instanţele de fond au efectuat numeroase demersuri pentru identificarea adreselor de domiciliu sau de reşedinţă ale pârâtelor C. şi D., în vederea comunicării actelor de procedură, apelanta-pârâtă B. a declarat că nu are cunoştinţă de aceste informaţii. Totuşi, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă contrariul, respectiv menţinerea legăturii între pârâte pe durata procesului, dovadă fiind dispoziţia de plată a sumei de 21 euro pentru comunicarea cererii de apel în Cipru, achitată direct din contul pârâtei C. .

Această împrejurare demonstrează că pârâtele au avut cunoştinţă de desfăşurarea litigiului şi comunicau între ele, iar invocarea necunoaşterii adreselor a reprezentat un demers vădit dilatoriu, menit să tergiverseze soluţionarea cauzei. O asemenea conduită nu este în acord cu principiul bunei credinţe consacrat de art. 12 C. proc. civ. şi confirmă caracterul nefondat al criticilor.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. şi de pârâtele C. şi D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 859/A/24.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi de pârâtele C. şi D. împotriva încheierii din 10.05.2023 şi aceleiaşi decizii, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. şi intimatele-pârâte H. şi E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2024.