Post-assignment contract termination and invoice cancellation not opposable to cessionary under Civil Code Art. 1582

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28.06.2022 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I Civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 731.850 RON, reprezentând debit restant datorat conform Contractului de Vânzare nr. x/26.05.2019 (cu modificările şi completările ulterioare), a Facturilor TGIFF nr. x/04.06.2019 şi TGIFF nr. x/03.07.2019, ajunse la scadenţă şi neachitate; la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data restituirii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluţionarea acestui litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1719 şi următoarele C. civ. şi pe O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2829/2022 din 17 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată făcute de apelantă la judecata cauzei în primă instanţă şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 43/2024 din 29 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2829/2022 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 29 martie 2024, reclamanta A. S.A. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată avansate pentru soluţionarea cauzei în toate ciclurile procesuale.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. referitoare la acceptarea cesiunii de creanţă şi a art. 1582 C. civ. referitoare la efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat.

Detaliind, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1582 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1578 C. civ., întrucât nu a avut în vedere faptul că, din momentul în care cesiunea de creanţă i-a devenit opozabilă, pentru a se elibera de datorie, intimata era ţinută să plătească doar către reclamantă suma cesionată, conform art. 1578 alin. (1) C. civ. şi că intimata nu poate să invoce, în raport cu reclamanta, decât cauze de stingere a obligaţiilor survenite mai înainte de momentul la care cesiunea de creanţă i-a devenit opozabilă, conform art. 1582 alin. (1) teza finală C. civ.

Or, în cazul de faţă, motivul invocat de intimată şi reţinut de instanţa de apel, respectiv stornarea facturilor, a survenit ulterior datei la care cesiunea de creanţă a devenit opozabilă intimatei, astfel încât recurenta apreciază că acest motiv nu îi poate fi opus.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, concluzia instanţei de apel, în sensul că "această nouă realitate juridică poate fi opusă cu succes apelantei conducând la invalidarea obligaţiei de plată a sumelor" este nefondată şi reprezintă rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Totodată, raportat la cadrul stabilit de prevederile art. 1582 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1578 C. civ., recurenta apreciază că este nelegală şi concluzia instanţei de apel potrivit căreia inexistenţa obligaţiei de plată la scadenţă poate fi invocată de intimată şi faţă de cesionar, chiar dacă cesiunea a fost acceptată.

De asemenea, a subliniat că aspectele reţinute de instanţa de apel referitoare la inexistenţa debitului nu pot fi primite, iar stornarea facturilor, invocată de intimată, nu îi este opozabilă, deoarece a fost făcută după data cesiunii de creanţă şi fără ştiinţa recurentei, astfel încât este de natură să îiprejudicieze drepturile şi interesele sale de creditor.

În continuare, a învederat că, aşa cum a arătat în faţa instanţei de apel, intimata avea obligaţia de a achita direct Băncii sumele aferente creanţei cesionate, conform prevederilor art. 1578 C. civ. şi, totodată, era ţinută să o informeze cu prioritate cu privire la orice fapt care ar fi afectat valabilitatea contractului şi/sau a creanţelor cesionate.

Totodată, a subliniat că intimata avea obligaţia legală de a nu proceda la stingerea creanţelor cesionate în favoarea recurentei (prin novaţie, compensaţie sau orice altă modalitate de stingere a obligaţiilor).

Cu toate acestea, intimata şi cedentul creanţei au procedat la stornarea respectivelor facturi, fără înştiinţarea recurentei şi fără a obţine acordul său prealabil.

În plus, cu toate că procedase la stingerea creanţei prin stornarea facturilor şi rezilierea contractului (aşa cum a susţinut prin întâmpinare), la momentul primirii scrisorilor de cesiune, intimata a confirmat existenţa creanţei şi valabilitatea contractului încheiat cu cedenta.

Astfel, recurenta solicită a se observa că intimata, cu rea-credinţă, i-a confirmat existenţa contractului şi a creanţei atunci când a fost notificată cu privire la cesiunea intervenită, cu toate că, potrivit susţinerilor acesteia, prima factură deja fusese stornată, în considerarea intenţiei acesteia de reziliere a contractului.

De asemenea, afirmă că reaua-credinţă a intimatei rezultă implicit din faptul că aceasta nu a informat-o cu privire la intenţia de reziliere a contractului şi de stornare a facturilor, recurenta arătând că a fost notificată de intimată cu privire la aceste aspecte cu mult timp după data scadenţei facturilor cesionate, în momentul în care recurenta a demarat procedura de recuperare a sumelor restante.

Prin urmare, recurenta apreciază că operaţiunile de reziliere/stornare au fost făcute în dauna intereselor sale, cu încălcarea normelor legale ce reglementează cesiunea de creanţă, astfel încât acestea nu îi sunt opozabile, iar intimata nu poate fi considerată descărcată de datorie.

În continuare, autoarea recursului a descris istoricul creanţei urmărite, solicitând a se observa că deţine împotriva intimatei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, dar şi că, prin efectul cesiunii de creanţă şi al expirării termenului de plată, intimata are obligaţia de a achita imediat întregul debit restant împreună cu accesoriile acestuia, reprezentate de dobânda legală penalizatoare, precum şi cheltuielile judiciare efectuate în vederea recuperării debitului.

La 15 mai 2024, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, iar, la 3 iunie 2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca nefondate, admiterea recursului, precum şi cenzurarea onorariului avocaţial solicitat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a admite recursul pentru considerentele ce succed:

Prin memoriul de recurs, recurenta a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 alin. (1) C. civ. şi a art. 1582 alin. (1) teza finală din acelaşi Cod.

În esenţă, recurenta a criticat concluzia instanţei de apel, care a reţinut că, atât timp cât rezoluţiunea contractului şi stornarea facturilor a avut loc înainte ca obligaţia de plată să devină exigibilă, inexistenţa obligaţiei de plată la scadenţă, care putea fi invocată faţă de cedent, putea fi invocată în baza art. 1582 alin. (1) C. civ. şi faţă de cesionar, chiar dacă cesiunea a fost acceptată, astfel încât, această nouă realitate juridică poate fi opusă cu succes apelantei, conducând la inactivarea obligaţiei de plată a sumelor prevăzute în facturile menţionate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. (2009), cesiunea de creanţă devine opozabilă debitorului cedat numai din momentul acceptării sau comunicării cesiunii către acesta.

În aceste condiţii, se impune observaţia că, din momentul acceptării sau comunicării scrise a cesiunii, debitorul este ţinut să plătească cesionarului.

După momentul anterior menţionat, efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat sunt stabilite de art. 1582 din C. civ. (2009).

În considerarea reglementării stricte a efectelor notificării sau acceptării cesiunii de creanţă, potrivit art. 1582 alin. (1) din C. civ., debitorul poate să opună cesionarului acele mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului, cu condiţia ca plata sau orice altă cauză de stingere a obligaţiilor să fi survenit înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă.

Desfiinţarea mutuală a contractului de vânzare x din 26.05.2019, aşa cum rezultă din adresa nr. x/12.10.2020 (aflată la dosar tribunal), urmată de stornarea facturilor reprezentând creanţele cesionate, nu a avut loc înainte de acceptarea cesiunii pentru a putea fi opusă cesionarei/recurentei în condiţiile art. 1582 alin. (1) teza finală C. civ.

Astfel, prin notificările/scrisorile de cesiune debitor nr. x din 06.06.2019 şi nr. 9883 din 08.07.2019 (aflate la dosarul primei instanţe), aduse la cunoştinţa intimatei, aceasta a confirmat primirea notificărilor, precum şi faptul că se obligă să plătească în mod irevocabil creanţele cesionate, confirmând, totodată, existenţa Contractului de vânzare nr. x din 26.05.2019 (cu modificările şi completările ulterioare) în sensul că acesta este în vigoare, nu a fost reziliat şi nu a încetat în niciun mod, că nu există o acţiune în derulare care să poată cauza rezilierea sau încetarea acestuia, că nu a avut loc şi nu va avea loc nicio compensare cu privire la sumele cesionate, obligându-se să plătească în mod irevocabil creanţele cesionate. Din acel moment, debitorul cedat a devenit debitor exclusiv al cesionarului, indiferent de conduita ulterioară a părţilor cu privire la executarea contractului iniţial (de vânzare) care a generat creanţa cesionată.

În schimb, stornarea facturilor a avut loc ulterior acceptării cesiunii, respectiv la 28.06.2019 pentru factura TGIFF nr. x şi la 25.07.2019 pentru factura TGIFF nr. x.

Prin urmare, având în vedere că, în relaţia dintre debitorul cedat notificat şi cesionarul care urmăreşte valorificarea creanţei cesionate, legiuitorul a condiţionat efectele cauzelor de stingere a obligaţiilor cesionate de momentul la care a survenit plata sau orice altă cauză de stingere a obligaţiilor şi de momentul acceptării/comunicării cesiunii, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1578 alin. (1) şi art. 1582 alin. (1) teza finală C. civ.

În plus, înlăturarea susţinerilor reclamantei referitoare la conduita de rea-credinţă a debitorului cedat pe motiv că nu pot fi analizate în prezentul proces şi îndrumarea reclamantei-cesionar să atace desfiinţarea contractului pe calea unei acţiuni revocatorii este excesivă. Ceea ce interesează în raporturile dintre cesionar şi debitorul cedat este momentul la care cesiunea a devenit opozabilă debitorului, fără ca legea să impună cesionarului să promoveze acţiuni în justiţie prin care să fie revocate acte juridice încheiate între debitor şi cedent referitoare la cauze de stingere a obligaţiei.

În consecinţă, reţinând caracterul fondat al motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 499 din acelaşi Cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, care va rejudeca apelul reclamantei ţinând cont de dezlegările aduse prin considerentele precedente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 43/2024 din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează în tot decizia atacată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.