Partial rescission of land sale contract based on breach of investment obligation and creation of specified jobs under resolutory condition

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, reclamanţii MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CÂMPIA TURZII prin primar, au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., să dispună (1) rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006 de B.N.P. B., precum şi a actelor adiţionale la acesta, autentificate sub nr. x/14.02.2007 de către B.N.P. B., respectiv nr. 1584/17.07.2008, autentificat de B.N.P. C., ca urmare a nerespectării de către pârâta din prezentul dosar a obligaţiilor asumate la Capitolul V alin. (1) al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; (2) obligarea pârâtei la predarea către Municipiul Câmpia Turzii a suprafeţelor de teren care au format obiectul contractului şi care se află în proprietatea acesteia la data transmiterii notificării nr. x/08.01.2019, ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate la Capitolul V alin. (1) al Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; (3) să se dispună actualizarea situaţiei de carte funciară în sensul de a se dispune radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea societăţii A. S.R.L. sub nr. de ordine B2, asupra terenului înregistrat în CF nr. x Câmpia Turzii număr cadastral x, în suprafaţă de 20.539 mp.; radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea societăţii A. S.R.L. sub nr. de ordine B2, asupra terenului înregistrat în CF nr. x Câmpia Turzii număr cadastral x, în suprafaţă de 12.278 mp.; radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea societăţii A. S.R.L. sub nr. de ordine B3, asupra terenului înregistrat în CF nr. x Câmpia Turzii număr cadastral x, în suprafaţă de 2.827 mp. şi să se dispună înscrierea dreptului de proprietate în favoarea municipiului Câmpia Turzii - domeniul privat asupra suprafeţei de 20.539 mp. înscrisă în cf. x Câmpia Turzii, nr. Cad. 52653; suprafeţei de 12.278 mp. înscrisă în cf x Câmpia Turzii, nr. Cad. 52046 şi suprafeţei de 2.827 mp. înscrisă în cf. x Câmpia Turzii, nr. Cad. 52017; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Capitolului V al Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006, art. 1020, art. 1021, art. 1368 C. civ. (1864), art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 273/2019 din 30 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, pe rolul căruia, cauza a fost înregistrată la 11 iunie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 25 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, reţinând cauza în pronunţare asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1719/2019 din 9 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Specializat Cluj a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CÂMPIA TURZII prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie invocată de pârâta A. S.R.L., şi în consecinţă:

A respins ca fiind prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII prin Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect rezoluţiune parţială contract de vânzare-cumpărare şi, totodată, a obligat reclamantul MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII să plătească pârâtei suma de 28.920,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât Municipiul Câmpia Turzii, cât şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a diminuării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi, consecutiv, trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinând calificarea contractului dedus judecăţii ca fiind vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 500/2020 din 16 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a anulat apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, ca fiind tardiv formulat şi, totodată, a constatat ca fiind rămasă fără obiect excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local.

A respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii împotriva sentinţei civile nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime şi a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 35.043,27 RON către intimata A. S.R.L, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs principal reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii şi Municipiul Câmpia Turzii, iar pârâtă A. S.R.L. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1756 din 21 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a respins recursul principal declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii împotriva deciziei civile nr. 500/2020 din 16 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

A admis recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii împotriva aceleiaşi decizii; a casat, în parte, decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 1719/2019 din 9 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi a trimis cauza primei instanţe, pentru o nouă judecată a cererii formulate de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii. A menţinut, în rest, dispoziţiile deciziei atacate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar nu un contract nenumit, cum în mod greşit au reţinut instanţele devolutive, cu nesocotirea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1864, calificarea greşită a contractului repercutându-se asupra stabilirii naturii dreptului pe care vânzătorul tinde să îl valorifice pe calea acţiunii în rezoluţiune, cu stabilirea greşită a domeniului de aplicare a prescripţiei extinctive.

În acest sens, s-a mai reţinut că, în temeiul art. 1368 C. civ. de la 1864, acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului încheiat este o acţiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut, acţiune ce nu cade sub incidenţa prescripţiei extinctive reglementate prin Decretul nr. 167/1958, aşa cum rezultă din prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dispoziţiile acestui act normativ "nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate (...)", motiv pentru care regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale prevăzute de C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acţiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Împotriva deciziei de casare nr. 1756 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2019, A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 11 din 18 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1756 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019. Totodată, a obligat revizuenta să plătească intimaţilor Municipiul Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii suma de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ca urmare a deciziei de casare, cauza a fost (re)înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 26.09.2022, sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 964/2023 din 24 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta A. S.R.L.

A admis cererea formulată de reclamantul MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi, în consecinţă: a dispus rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 iunie 2006 de B.N.P. B., precum şi a actelor adiţionale autentificate sub nr. x/14 februarie 2007 de B.N.P. B. şi sub nr. x/17 iulie 2008 de B.N.P. C., ca urmare a nerespectării de către pârâta A. S.R.L. a obligaţiei de a crea 1350 locuri de muncă conform pct. 4b din secţiunea a 3-a a caietului de sarcini - formular de ofertare, care face parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 iunie 2006 de B.N.P. B..

A obligat pârâta A. S.R.L. să restituie reclamantului MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 iunie 2006 de B.N.P. B., modificat prin actele adiţionale autentificate sub nr. x/14 februarie 2007 de B.N.P. B. şi sub nr. x/17 iulie 2008 de B.N.P. C. şi care se aflau în proprietatea pârâtei A. S.R.L. la data notificării nr. 673/8 ianuarie 2019.

A dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei A. S.R.L. asupra următoarelor imobile: terenul înscris în CF x Câmpia Turzii sub B.2, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 20539 mp, terenul înscris în CF x Câmpia Turzii sub B.2, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 12278 mp, terenul înscris în CF x Câmpia Turzii sub B.3, cu nr. cadastral x, în suprafaţă de 2827 mp.

A dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII asupra imobilelor arătate anterior.

Totodată, a obligat pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantului MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII suma de 49,57 RON + 49,80 RON + 47,10 RON = 146,47 RON.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi anularea/schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii în integralitate, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată (fond şi apel).

Prin decizia civilă nr. 2/2024 din 8 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 964 din 24.05.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Totodată, a obligat apelanta să plătească intimatului Municipiul Câmpia Turzii suma de 52,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a formulat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea stabilirii depline a situaţie de fapt litigioase; iar, în subsidiar, a solicitat reţinerea spre rejudecare a cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de apel şi schimbării în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată (fond, apel şi recurs).

În motivare, după o succintă expunere a situaţiei de fapt, recurenta a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., precizând că, în cele ce urmează, va arăta că examenul întreprins de instanţele de fond este rezultatul interpretării nelegale a considerentelor cuprinse în decizia de casare nr. 1756 din 21.09.2021, precum şi a încălcării prevederilor art. 977-985 C. civ. de la 1864, respectiv al art. 1020-1021 C. civ. de la 1864, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.

Prin urmare, recurenta a arătat că:

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a susţinut că decizia nr. 1756 din 21.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în primul ciclu procesual - nu a dezlegat de la sine raportul juridic litigios, aşa cum au reţinut judecătorii fondului, sens în care arată că, prin decizia de casare, instanţa supremă a clarificat natura juridică a acţiunii vânzătorului în rezoluţiunea contractului ca fiind o acţiune reală, supusă prevederilor art. 1368 C. civ. 1864 şi a dispoziţiilor art. 1890 din acelaşi Cod, iar nu a celor prevăzute de art. 3 din Decretul lege nr. 167/1958, cum se reţinuse în primul ciclu procesual.

Evocând, totodată, anumite considerente din decizia de casare, recurenta a învederat că, în conformitate cu art. V alin. (2) din Contractul de vânzare, obligaţia pe care şi-a asumat-o consta în realizarea "investiţiei" propuse în Planul de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul Formularului de ofertare . Or, în opinia sa, din această perspectivă, instanţelor de fond le revenea sarcina identificării Planului de investiţii şi a conţinutului acestuia, fără suplinirea obligaţiilor asumate, examen care însă nu a fost întreprins.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că este necesar a analiza contractul în ansamblul său pentru a stabili în concret obligaţiile asumate de părţi întrucât nu există un capitol/subcapitol cu denumirea Plan de investiţii, aşa cum este menţionat la art. V din Contract, dar şi faptul că singurele menţiuni în legătură cu investiţiile preconizate sunt cele redate la pag. 27-28 ale Caietului de sarcini sub denumirea marginală Descrierea obiectului investiţiei.

În continuare, arată că această obligaţie a instanţelor de fond se impunea cu atât mai mult cu cât disputa dintre părţi era circumscrisă interpretării şi aplicării pactului comisoriu menţionat în art. V alin. (2) din Contractul de vânzare, iar nu a oricăror alte obligaţii/asumări/recomandări/aşteptări, eventual, menţionate în procesul de verificare a eligibilităţii ofertanţilor, în cuprinsul Caietului de sarcini/Formularului de ofertare.

Cu toate acestea, ignorând necesitatea clarificării raporturilor juridice, recurenta a susţinut că instanţa de apel a procedat la analiza deciziei de casare a Î.C.C.J. şi a reţinut, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ. că: prin decizia civilă nr. 1756 din 21.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au dat dezlegări obligatorii cu privire la tipul acţiunii reclamantului, calificarea acesteia prin raportare la contractul încheiat, dar şi obligaţiile asumate de părţi şi prin urmare, obligaţiei vânzătorului de a înstrăina terenul îi revine obligaţia corelativă a pârâtei de a efectua investiţiile asumate (viabilizarea celor 11 ha de teren în scop productiv, necesar construirii primelor hale de producţie industriale) şi de a crea 1350 locuri noi de muncă, obligaţie care este esenţială, personală şi/sau de rezultat, în economia contractului încheiat.

Contrar acestor considerente apreciate ca fiind nelegale, recurenta susţine că Înalta Curte nu a impus instanţelor devolutive concluzia încălcării de către recurenta pârâtă a pretinsei obligaţii de a realiza un număr de 1350 de locuri de muncă, după cum nici nu a stabilit măsura în care această obligaţie ar fi personal asumată, esenţială şi/sau de rezultat, în înţelesul pactului comisoriu prevăzut la art. V alin. (1) din Contractul de vânzare.

Mai arată că, în concret, instanţele de fond au abdicat de la misiunea identificării Planului de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul Formularului de ofertare, pentru a verifica incidenţa normei de trimitere, cuprinsă în art. V alin. (1) din Contractul de vânzare, respectiv care sunt obligaţiile asumate în Planul de investiţii, prevăzute sub sancţiunea rezoluţiunii contractului.

Aşadar, chiar dacă, potrivit art. VII din Contractul de vânzare, printre anexele acestuia se regăseşte şi caietul de sarcini, în accepţiunea recurentei, aceasta nu înseamnă că pactul comisoriu prevăzut la art. V alin. (1) putea fi extins dincolo de limitele obligaţiilor asumate în Planul de investiţii, hotărârea recurată fiind, astfel, nelegală.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că instanţa de apel a pus semnul egalităţii între obligaţia de creare a noi locuri de muncă cu obligaţia de a crea 1350 de locuri de muncă, ceea ce, în opinia sa, constituie o completare nepermisă a obligaţiilor asumate de părţi în Contractul dedus judecăţii, contrar celor reţinute de Înalta Curte prin decizia de casare.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, pentru reanalizarea situaţiei de fapt/recalificarea faptelor şi obligaţiilor părţilor, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În continuare, recurenta a mai arătat că:

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 977-985 C. civ. de la 1864 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864, iar conform prevederilor art. 977 "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".

În acest context, a învederat că instanţa supremă nu a analizat sensul şi întinderea obligaţiilor părţilor, care să conducă la rezoluţiunea contractului sau înţelesul termenului de "investiţie propusă", aceste chestiuni urmând/trebuind să fie dezlegate de instanţele de fond, care însă au abdicat de la această misiune, cu consecinţa pronunţării unor hotărâri nelegale.

În acest sens, arată că, în conformitate cu prevederile art. V din Contractul de vânzare cumpărare, investiţia propusă a fi realizată de recurentă urma să fie identificată în Planul de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul "Formularului de ofertare" şi care face parte integrantă din contract, motiv pentru care a solicitat instanţelor de fond identificarea şi interpretarea conţinutului obligaţiilor cuprinse în Planul de investiţii.

Cu privire la această examinare, susţine că, deşi a învederat faptul că, în cadrul secţiunii denumite "Formularul de ofertare" nu există un capitol/subcapitol cu denumirea Plan de investiţii, motiv pentru care, în cauză, deveneau incidente prevederile art. 980 şi art. 983 C. civ. de la 1864; cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că prevederile disputate de părţi sunt clare şi nu necesită nicio interpretare, ceea ce, în opinia sa, este contrar prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864, în raport de care, când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.

În continuare, fără a nega faptul că singurele menţiuni în legătură cu investiţiile asumate în cuprinsul Formularului de ofertă sunt cele redate la paginile 27-28 ale Caietului de sarcini sub titlul marginal Descrierea obiectului investiţiei, cu toate acestea, Planul de investiţii menţionat în cuprinsul pactului comisoriu, menţionat la art. V alin. (2) din Contract se regăseşte la pagina 90 a Caietului de sarcini, iar nu la filele x din anexe, cum eronat se menţionează la art. V alin. (1) din Contract.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, obligaţiile pe care şi le-a asumat erau circumscrise exclusiv realizării unei Zone industriale, în interiorul căreia urmau să fie atraşi investitorii străini, consecinţa firească fiind creşterea absorbţiei forţei de muncă pe piaţa locală, şi nicidecum crearea unui număr determinat de 1350 de locuri de muncă, cu titlu de obligaţie de rezultat şi esenţială, cum nelegal au reţinut judecătorii fondului.

În altă ordine de idei, recurenta învederează că toate contractele de vânzare cumpărare prin care au fost transferate părţi din terenul achiziţionat de la intimatul reclamant Municipiul Câmpia Turzii (depuse la dosar CA Cluj) au avut în vedere realizarea exclusivă a unor investiţii industriale/comerciale, corespunzătoare finalităţii avute în vedere la vânzarea terenului, această destinaţie specială fiind inserată în contractele încheiate cu terţii investitori .

În continuare, recurenta a arătat că, potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, în executarea Planului de investiţii, a procedat la scoaterea din circuitul agricol a terenului cumpărat de la intimatul reclamant, la procurarea căii de acces, la executarea lucrărilor de infrastructură şi la atragerea terţilor investitori, toate aceste investiţii fiind recunoscute de intimatul reclamant, aspect reţinut şi în cuprinsul hotărârii recurate.

Aşadar, consideră că nici din cuprinsul Planului de investiţii şi nici din cuprinsul documentelor premergătoare încheierii Contractului de vânzare nu rezultă obligaţia sa de a crea 1350 de locuri de muncă, ca obligaţie personală, esenţială şi de rezultat, a cărei nerespectare impunea declanşarea pactului comisoriu, conform art. V alin. (2) din Contractul de vânzare.

Or, aşa cum a arătat şi prin întâmpinare, conform unei definiţii de dicţionar, prin investiţie se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital, fiind, astfel, exclusă forţa de muncă/locurile de muncă, chestiune complet ignorată de instanţele de fond.

În altă ordine de idei, arată că este esenţial faptul că, odată cu renunţarea la procedura de licitaţie publică şi trecerea la procedura negocierii directe, părţile contractante au stabilit ca vânzarea cumpărarea terenului să fie efectuată în condiţiile Contractului de vânzare cumpărare dedus judecăţii, condiţii care nu impun crearea unui anumit număr de locuri de muncă.

Astfel, singura condiţie impusă pentru a trece la negociere directă a fost ca ofertantul, respectiv recurenta, care a fost şi unicul ofertant, să îndeplinească toate condiţiile prevăzute în Caietul de sarcini (sens în care face trimitere la Procesul-verbal nr. x/30.05.2006 fila x CA Cluj în rejudecare), aceste condiţii fiind cerinţe de eligibilitate, iar nu obligaţii esenţiale ale viitorului contract de vânzare cumpărare.

În concret, arată că, deşi numărul locurilor de muncă nou create este menţionat în subcapitolul III - Descrierea capacităţii tehnice, pct. 4b, instanţele de fond au ignorat faptul că aceste menţiuni nu reprezentau obligaţii esenţiale şi de rezultat, a căror nerespectare să fie sancţionată cu rezoluţiunea contractului, în temeiul pactului comisoriu agreat.

Mai mult, susţine că din cuprinsul declaraţiilor referitoare la gradul de ocupare a forţei de muncă rezultă neîndoielnic faptul că numărul de 1350 de locuri de muncă nu reprezintă decât estimarea (de la acel moment - 2006) avută în vedere în intenţiile companiilor interesate, iar nu obligaţii investiţionale proprii ale recurentei pârâte, a căror nerespectare să conducă la rezoluţiunea Contractului de vânzare, în temeiul pactului comisoriu asumat.

Pe cale de consecinţă, în opinia recurentei, considerentele reţinute de instanţa de apel, în sensul că obligaţia pârâtei de a crea noile locuri de muncă are o întindere determinată şi este asumată ca o obligaţie de rezultat întrucât pârâta a arătat că numărul maxim al locurilor de muncă nou create va atinge limita superioară în aproximativ 2 ani, deci cu 3 ani înainte de expirarea termenului de realizare a investiţiei, sunt contrare prevederilor art. 984 C. civ. de la 1864, în raport de care Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.

De altfel, în opinia recurentei, asumarea unor asemenea obligaţii esenţiale şi de rezultat ar avea un caracter exorbitant faţă de natura contractului încheiat, având în vedere că, pentru cele 1350 de locuri de muncă, a fost estimat un orizont de timp de 2 ani, la capacitatea maximă de producţie a investiţiilor realizate, a căror implementare era posibilă după expirarea termenului de 5 ani prevăzut pentru viabilizarea terenului (procurare cale de acces şi utilităţi, parcelare, instalare a investitorilor etc).

Totodată, arată că, dacă intimatul reclamant ar fi intenţionat procurarea unui număr determinat de locuri de muncă, atunci părţile nu ar mai fi încheiat un contract vânzare a unei suprafeţe de teren arabil şi fără cale de acces la drumul public, ci, eventual, un contract de parteneriat public privat - aspect care a fost însă negat prin adresa nr. x/08.05.2007 .

De asemenea, a mai arătat că, pentru a nu avea natura unei clauze confuze/neclare, intimatul reclamant ar fi trebuit să detalieze prin caietul de sarcini toate specificaţiile necesare pentru crearea celor 1350 de locuri de muncă, respectiv calificarea cerută, durata angajării, nivel de încadrare, profilul vizat, condiţiile de muncă, condiţiile de concediere, organizarea sindicală etc., ceea ce nu a fost cazul.

Cu toate acestea, susţine că, prin adresa nr. x/08.05.2007, intimatul reclamant a clarificat scopul avut în vedere de Municipalitatea Câmpia Turzii la momentul încheierii Contractului cu recurenta pârâtă, sens în care reproduce din conţinutul respectivei adrese.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că, procedând la schimbarea naturii juridice a Contractului disputat, prin completarea obligaţiilor asumate cu obligaţii străine de natura unui contract de vânzare cumpărare imobiliară, Curtea de Apel Cluj a nesocotit atât dispoziţiile legale prevăzute de art. 977-985 C. civ. de la 1864, cât şi decizia de casare nr. 1756 din 21.09.2021, motiv pentru care solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanţa de apel să identifice obligaţiile asumate în Planul de investiţie, în vederea clarificării întinderii pactului comisoriu şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a arătat că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1020-1021 C. civ. de la 1864.

Detaliind, recurenta a arătat că, întrucât pactul comisoriu stipulat prin art. V alin. (2) din Contract reia condiţiile rezoluţiunii de drept comun, prevăzute de art. 1020-1021 C. civ. de la 1864, în faţa instanţelor de fond a învederat faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară a contractului.

A mai arătat că, deşi era necesară dovedirea atât a faptei ilicite imputate, a vinovăţiei pârâtului, a prejudiciului la care a fost expus reclamantul, precum şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, Curtea de Apel Cluj a reţinut că prevederile art. 1082 C. civ. 1864, care instituie o prezumţie de culpă în sarcina debitorului obligaţiei neexecutate, impuneau pârâtei obligaţia de a dovedi lipsa acesteia. Cum o astfel de dovadă nu a fost realizată, instanţa de apel a reţinut că şi din această perspectivă acţiunea reclamantului este dovedită, ceea ce, în accepţiunea recurentei, nu reprezintă o analiză judicioasă din perspectiva dreptului comun al rezoluţiunii judiciare.

Totodată, a învederat că, dincolo de faptul că obligaţia de a crea 1350 de locuri de muncă nu reprezenta o obligaţie asumată de recurenta pârâtă, în prezentul litigiu nu sunt îndeplinite condiţiile vinovăţiei recurentei pârâte pentru a se dispune rezoluţiunea judiciară a Contractului de vânzare, hotărârea recurată fiind nelegală.

În ceea ce priveşte lipsa investiţiilor pe terenul care a făcut obiectul Contractului de vânzare, recurenta arată că, în primul ciclu procesual, a învederat faptul că, deşi societatea D. din Germania a achiziţionat o suprafaţă de 118.174,00 mp din totalul suprafeţei de 439.500,00 mp achiziţionate, sens în care face trimitere la Contractul de vânzare cumpărare aflat la filele x Vol. I. CA Cluj primul ciclu procesual), cu toate acestea, investiţia avută în vedere nu a mai fost realizată, ca urmare a pierderii sprijinului financiar promis de Guvernul Român.

Cu toate acestea, analizând aceste aspecte, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut simplist că situaţiile prezentate nu pot fi imputate cocontractantului său, astfel încât o eventuală excepţie de neexecutare a contractului să contracareze acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea vânzării, ignorând faptul că aceste aspecte nu pot fi imputate nici recurentei pârâte, care şi-a îndeplinit obligaţia de atragere a potenţialilor investitori în Zona Industrială A..

În concluzie, susţine că dacă unul dintre investitorii industriali nu şi-a adus la îndeplinire investiţia asumată contractual, acest lucru nu este de natură să atragă incidenţa pactului comisoriu prevăzut la art. V alin. (2), pentru lipsa ocupării unui număr de 1350 de locuri de muncă, întrucât, în opinia sa, toate aceste aspecte nu îi sunt imputabile, în condiţiile în care a depus toate eforturile financiare şi toată experienţa acumulată în vederea dezvoltării Zonei industriale a Municipiului Câmpia Turzii.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, recurenta a arătat că acesta ţine de esenţa răspunderii contractuale, iar dovada acestuia incumbă creditorului obligaţiei neexecutate, conform art. 249 C. proc. civ., cu menţiunea că dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului.

Cu toate acestea, arată că situaţia angajării forţei de muncă în Câmpia Turzii nu reprezintă un motiv îngrijorător pentru intimata reclamantă, sens în care face trimitere la declaraţiile acesteia cu ocazia unui interviu al Primarului Municipalităţii, publicat în data de 01.06.2022, într-un ziar local, care nu au fost analizate de instanţa de apel, dar care a reţinut că neîndeplinirea acestei obligaţii esenţiale pentru părţi - crearea unor noi locuri de muncă, în condiţiile în care situaţia critică a şomajului în zonă a determinat autoritatea la înstrăinarea unei suprafeţe considerabile de teren către pârâtă - justifică sancţiunea rezoluţiunii convenţiei ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei asumate.

Cum, potrivit afirmaţiilor recurentei, aceste aspecte nu au fost supuse dezbaterii contradictorii, aceasta susţine că a avut loc (şi) o încălcare a prevederilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., fiind, astfel, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, conchide că, în cauză, intimata pârâtă nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, ca urmare a pretinsei neexecutări a obligaţiei de a realiza un număr de 1350 de locuri de muncă, astfel încât nu este justificată soluţia rezoluţiunii contractului în dispută, hotărârea recurată fiind nelegală şi din această perspectivă.

Poziţia procesuală a intimatului Municipiul Câmpia Turzii a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la 11 aprilie 2024, acesta solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 16 mai 2024, s-a fixat termen la 15 octombrie 2024, pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă susţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 501 C. proc. civ., întrucât decizia de casare (1756/21.09.2021) din primul ciclu procesual nu a dezlegat raportul juridic litigios, instanţelor de fond revenindu-le sarcina identificării Planului de investiţii şi a conţinutului acestuia, fără suplinirea obligaţiilor asumate, examen care, în accepţiunea recurentei, nu a fost întreprins, dar şi că Înalta Curte nu a impus instanţelor devolutive concluzia încălcării pretinsei obligaţii de a realiza un număr de 1350 de locuri de muncă, după cum nici nu a stabilit măsura în care această obligaţie ar fi personal asumată, esenţială şi/sau de rezultat în înţelesul pactului comisoriu prevăzut la art. V alin. (1) din Contractul de vânzare.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 1756 din 21 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dezlegat în mod definitiv şi obligatoriu calificarea contractului intervenit între părţi, statuând că, în acest cadru, instanţele devolutive au aplicat greşit legea cu prilejul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, se constată că, în cadrul argumentaţiei problemei de drept dezlegate, Înalta Curte a procedat la analiza de ansamblu a elementelor esenţiale ale contractului, sens în care a reţinut cu putere de lucru judecat că obligaţia vânzătorului constă în înstrăinarea unei suprafeţe de teren, iar obligaţia cumpărătoarei este aceea de a plăti preţul terenului şi, subsecvent, de a efectua investiţiile stabilite în capitolul V din contract.

Anterior, însă, Înalta Curte a reţinut că, "potrivit art. V din contractul de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006), cumpărătorul s-a obligat să realizeze investiţia propusă în Planul de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul "Formularului de ofertare" şi care face parte integrantă din contract, în termen de cinci ani de la data încheierii contractului. În cazul nerealizării investiţiei promise în termenul asumat şi în condiţiile indicate în planul de investiţii acceptat de către vânzător, contractul urmează a fi desfiinţat."

Având în vedere că, în rejudecare, instanţelor de fond le revenea obligaţia de a aplica în mod corect legea cu prilejul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, valorificând dezlegarea cu privire la calificarea contractului intervenit între părţi, din analiza deciziei recurate, se constată că ambele instanţe de fond au rejudecat cauza potrivit îndrumărilor oferite prin decizia de casare mai sus amintită, context în care, intrând pe fondul cauzei, au procedat la interpretarea şi aplicarea clauzelor contractuale sub aspectul obligaţiilor reciproce/interdependente asumate de părţile litigante, cu precădere a conţinutului obligaţiei investiţionale a recurentei, în acord cu cele reţinute cu putere de lucru judecat prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual.

Având în vedere considerentele obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual, se constată că, în rejudecare, ambele instanţe au avut în vedere dispoziţiile art. V din contractul de vânzare-cumpărare al părţilor, reţinând, în acord cu cele statuate de Înalta Curte, că această clauză (art. V din contract) face trimitere la formularul de ofertare.

În consecinţă, analizând obligaţia corelativă a pârâtei (recurente), de a efectua investiţiile asumate (viabilizarea celor 11 ha de teren în scop productiv, necesar construirii primelor hale de producţie industriale) şi de a crea 1350 de noi locuri de muncă, instanţa de apel a arătat că această din urmă obligaţie este parte a obligaţiei asumate de pârâtă prin contractul semnat (art. V) unde se menţionează expres faptul că aceasta se obligă la realizarea planului de investiţii asumat din chiar momentul asumării formularului de ofertare, formular care la capitolul III, pct. 4b menţionează obligaţia de creare a locurilor de muncă în litigiu.

Prin urmare, neputând fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat motivul de casare formulat.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, procedând la schimbarea naturii juridice a Contractului disputat, prin completarea obligaţiilor asumate cu obligaţii străine de natura unui contract de vânzare cumpărare imobiliară, instanţa de apel a nesocotit atât dispoziţiile art. 977-985 C. civ. (1864), cât şi decizia de casare nr. 1756 din 21.09.2021, recurenta fiind, în esenţă, nemulţumită de faptul că, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut în sarcina sa inclusiv obligaţia de creare a celor 1350 de noi locuri de muncă care, în opinia sa, nu face parte din planul de investiţii asumat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a schimbat natura juridică a contractului disputat, analizând obligaţii străine de natura unui contract de vânzare cumpărare imobiliară.

Prin urmare, deşi instanţa a analizat obligaţiile subsecvente plăţii preţului, acestea nu reprezintă obligaţii străine contractului încheiat, chiar dacă acesta conţinea şi obligaţii aparent străine de natura unui contract standard de vânzare cumpărare, cum ar fi obligaţia de a efectua investiţiile stabilite la Capitolul V din contract, obligaţie calificată de Înalta Curte (prin decizia de casare) ca subsecventă celei de a plăti preţul terenului.

Or, investiţiile la care s-a obligat recurenta trebuiau realizate într-un anumit termen şi în condiţiile indicate în planul de investiţii asumat, în caz contrar contractul urmând a fi desfiinţat, iar planul de investiţii trebuia să se reflecte şi în numărul locurilor de muncă nou create (1350), specificat de recurentă în Formularul de ofertă, care face parte integrantă din contract (conform art. V din contract).

Contrar argumentelor expuse de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că raţionamentul instanţei de prim control judiciar îşi găseşte suport în conţinutul contractului de vânzare cumpărare, dând eficienţă clauzelor contractuale în limitele agreate de părţi prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor.

Astfel, se observă că, la determinarea voinţei concordante a părţilor, instanţa a aplicat regula de interpretare instituită de art. 977 C. civ. (1864), valorificând comportamentul părţilor atât din perioada anterioară derulării raporturilor contractuale, cât şi ulterior încheierii contractului. În egală măsură, se constată că instanţa de apel a examinat clauzele contractuale şi prin raportare la scopul urmărit de părţi, dar şi la starea de fapt existentă, a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul şi acceptate de părţile litigante la încheierea lui, atunci când a conchis că obligaţiei vânzătorului de a înstrăina terenul îi revine obligaţia corelativă a pârâtei de a efectua investiţiile asumate (viabilizarea celor 11 ha de teren în scop productiv, necesar construirii primelor hale de producţie industrială) şi de a crea 1350 de noi locuri de muncă.

De asemenea, făcând trimitere la specificaţiile asumate de recurentă la Capitolul III pct. 4b din formularul de ofertă, instanţa de apel a arătat de ce obligaţia pârâtei de a crea noile locuri de muncă are o întindere determinată şi este asumată ca o obligaţie de rezultat, având caracter esenţial.

De asemenea, din cuprinsul deciziei rezultă că instanţa de apel a făcut aplicarea regulii de interpretare sistematică a contractului, atunci când a examinat clauza prin care recurenta cumpărător şi-a asumat obligaţia de a crea noi locuri de muncă, în acord cu exigenţele art. 982 C. civ. (1864).

Totodată, reţinând că aceasta este parte a obligaţiei asumate de pârâtă prin contractul semnat (art. V), nu se poate susţine cu temei că, în privinţa obligaţiei asumate de recurentă, de a crea noile locuri de muncă, instanţa de apel nu a făcut o interpretare conformă cu natura şi conţinutul obligaţiei asumate.

Prin urmare, împrejurarea că instanţa de apel a dat o altă interpretare unor clauze contractuale decât cea pe care a sugerat-o recurenta nu reprezintă o nesocotire a regulilor de interpretare a contractelor.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1020-1021 C. civ. (1864), arătând, în esenţă, că, în cauză, intimata-pârâtă nu a dovedit existenţa unui prejudiciu ca urmare a pretinsei neexecutări a obligaţiei de a realiza un număr de 1350 de locuri de muncă, motiv pentru care, în accepţiunea sa, nu este justificată soluţia rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea contractului a fost solicitată de intimatul-reclamant în baza pactului comisoriu prevăzut la art. V alin. (2) din Contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006. Însă, inserarea unui pact comisoriu expres în cuprinsul contractului sinalagmatic are menirea de a facilita procedura rezoluţiunii acestuia, instanţa fiind chemată, într-o atare situaţie, doar să constate îndeplinirea condiţiilor din pact, după natura lui, şi să constate intervenirea rezoluţiunii dacă este cazul.

Înalta Curte constată că aprecierea făcută de instanţa de apel relativ la neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de a crea 1350 de locuri de muncă este rezultatul judecăţii devolutive care s-a realizat prin prisma motivelor de apel.

În apel, au fost reevaluate probele şi situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, consecinţa acestei reevaluări fiind constatarea corectitudinii aplicării dispoziţiilor legale relative la rezoluţiunea contractelor reprezentate de art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864.

Având în vedere acest context procesual în care s-a realizat judecata în etapa apelului, Înalta Curte reţine că aplicarea prevederilor art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864 a fost în relaţie cu cadrul factual ce a fost prealabil verificat pe baza criticilor formulate prin cererea de apel şi a reanalizării în mod corespunzător a materialului probator.

Altfel spus, instanţa de apel nu a constatat existenţa condiţiilor necesare pentru a opera rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare exclusiv pe baza conţinutului abstract al normei juridice menţionate, ci a analizat criticile formulate de apelanta-pârâtă şi probele, stabilind în baza acestora o situaţie de fapt în privinţa căreia a apreciat că îşi găsesc aplicare prevederile art. 1020-1021 din C. civ.

Din cele ce preced, rezultă că nu se poate pretinde că instanţa de apel nu a valorificat sau că ar fi ignorat probatoriul administrat în condiţii de contradictorialitate, aşa cum lasă de înţeles recurenta cu privire la o anumită declaraţie a intimatului-reclamant, în realitate, lecturarea cererii de recurs relevând, cu evidenţă, că aspectele reiterate de recurentă - cum sunt cele privind modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză şi a analizat îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de creare a locurilor de muncă, reprezintă aspecte ce vizează netemeinicia deciziei recurate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.), C. proc. civ. consacră în mod expres natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Prin urmare, criticile recurentei vizând starea de fapt, coroborarea probelor administrate, analiza condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea rezoluţiunii contractuale, reprezintă în realitate un ansamblu de argumente de temeinicie, de care aceasta s-a prevalat în faţa instanţei de fond şi de apel şi care conturează o apreciere proprie asupra stării de fapt şi a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii, prin intermediul cărora recurenta tinde la o rejudecare pe fond a cauzei, demers incompatibil cu specificul căii de atac a recursului.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2/2024 din 8 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, în şedinţa publică, consilierul juridic care a reprezentat intimatul-reclamant a solicitat cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de deplasare (indemnizaţie de delegare în cuantum de 23 de RON şi cheltuieli de deplasare cu avionul în cuantum de 1194 RON), a căror dovadă a depus-o la dosarul cauzei, comunicând-o, totodată, şi părţii adverse.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimatul-reclamant MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 1217 RON, către intimatul-reclamant MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2/2024 din 8 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1217 RON, către intimatul-reclamant MUNICIPIUL CÂMPIA TURZII.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.