Invasion of privacy and reputation claims: procedural error in equating refusal to admit evidence with failure to examine merits

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 12.04.2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată pârâţii I. S.R.L., J., K. S.R.L., L., M., N., O., P., Q. S.R.L., R. S.R.L., S., T. S.R.L., U., V. S.A., W., X., Y., Z., AA. S.A., BB., CC. S.R.L., DD. S.R.L., EE. S.R.L., FF. S.A., GG. S.R.L., HH., II. şi JJ., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate şi viaţă privată, ca urmare a unei campanii denigratoare şi batjocoritoare desfăşurată de pârâţi, prin publicarea fotografiei autoarei reclamanţilor ca fiind soţia lui KK., autorul crimelor de la Oneşti; obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la publicarea dispozitivului hotărârii ce se va pronunţa în cauză, în termen de 30 de zile de la rămânerea sa definitivă, sub sancţiunea de daune-interese de 100 RON/zi întârziere; înlăturarea, pe cheltuiala pârâţilor, a fotografiei autoarei reclamanţilor din toate articolele, materialele şi comentariile publicate pe site-urile acestora sau pe alte platforme online care le aparţin, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub aceeaşi sancţiune pecuniară de întârziere; obligarea pârâţilor de a solicita partenerilor internaţionali înlăturarea materialelor denigratoare şi a fotografiei din mediul online, în aceleaşi condiţii şi termen; obligarea pârâţilor de a solicita companiei LL. dezindexarea tuturor materialelor vizate, în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea va rămâne definitivă, sub aceeaşi sancţiune pecuniară de întârziere; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 14/26.01.2023, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea şi cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanţii, în solidar, să achite cheltuielile de judecată în sumă de 7.385 RON către pârâta CC. S.R.L. şi în sumă de 9.846 RON către pârâta Q. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta F. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 26/25.01.2024, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa în parte în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamanta F. şi a trimis cauza spre rejudecare doar cu privire la acţiunea formulată de apelantă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate ce nu contravin prezentei.

Împotriva acestei decizii, pârâtul R. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, recurentul a susţinut că principala critică vizează modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale referitoare la cercetarea procesului, precum şi cele referitoare la admisibilitatea şi încuviinţarea probelor.

Astfel, potrivit acestuia, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că prima instanţă nu a intrat în realitate în cercetarea fondului cauzei, concluzie justificată prin prisma respingerii probei cu martori, care în accepţiunea sa, ar fi fost susceptibilă să facă dovada existenţei prejudiciului, cu privire la care tribunalul a reţinut că nu a fost dovedit.

Sub acest aspect, recurentul a subliniat că respingerea unei probe nu echivalează cu necercetarea fondului, ci nu reprezintă altceva decât aplicarea rolului activ al judecătorului, precum şi a dispoziţiilor art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ.

În sprijinul acestor afirmaţii, a evocat art. 255 alin. (1) C. proc. civ. şi susţine că aptitudinea probelor de a duce la soluţionarea procesului presupune punerea lor în discuţia părţilor, în şedinţa de judecată, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

Potrivit recurentului, instanţa are competenţa de a aprecia asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor, iar neîncuviinţarea unei probe nu poate atrage nulitatea hotărârii; cu toate acestea, instanţa de apel nelegal se substituie legiuitorului şi creează în sarcina instanţelor obligaţia de a încuviinţa orice probă, indiferent dacă este susceptibilă sau nu de a conduce la soluţionarea cauzei ori de câte ori părţile nu reuşesc să îşi dovedească pretenţiile. Or, această concluzie este contrară dispoziţiilor legale şi principiilor care guvernează desfăşurarea unui proces aflat pe rolul instanţelor de judecată.

Ultima critică invocată vizează constatarea instanţei de apel potrivit căreia tribunalul nu a analizat capetele de cerere subsecvente. Sub acest aspect, susţine că, odată respins capătul principal de cerere privind atragerea răspunderii civile delictuale, era vădit inutil să se mai intre în analiza celorlalte capete de cerere. Totodată, subliniază că, chiar dacă în motivarea hotărârii nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de reclamantă, nu înseamnă în mod automat că hotărârea este netemeinică şi nelegală. De altfel, soluţia din apel tinde să impună în sarcina instanţelor un formalism excesiv, susceptibil de a îngreuna fără motiv actul de înfăptuire a justiţiei.

În final, recurentul a solicitat ca, în măsura în care instanţa va aprecia că susţinerile sale se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., să fie analizate din această perspectivă.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 07.05.2024, intimata F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nemotivat, solicitând să se constate că nu au fost aduse veritabile critici împotriva deciziei tribunalului, context în care a făcut trimitere la art. 489 C. proc. civ. totodată, a arătat că, deşi se face trimitere la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate se invocă motive de netemeinicie a hotărârii, şi nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 20, 21 şi 22.05.2024, intimatele Q. S.R.L., respectiv CC. S.R.L. şi FF. S.R.L. au depus la dosar întâmpinare, solicitând admiterea recursului.

Prealabil, Înalta Curte reţine că susţinerile intimatei F. din întâmpinare nu pot fi calificate drept o veritabilă excepţie, în condiţiile în care aceasta se limitează la o invocare generică a art. 489 C. proc. civ. cu alte cuvinte, nu este suficientă doar indicarea formală a unui text legal, ci şi prezentarea unei argumentaţii circumstanţiate, raportate la conţinutul criticilor formulate prin memoriul de recurs.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivele circumscrise de recurent ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pun în discuţie aplicarea de către curtea de apel a unor reguli de procedură şi nu încălcarea sau aplicarea unor norme de drept material; de aceea, ele vor fi examinate numai în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dând-se prioritate criticilor care pun în discuţie nelegalitatea anulării hotărârii apelate din perspectiva aplicării greşite a normelor privind cercetarea procesului şi încuviinţarea probelor.

Criticile sunt fondate.

Astfel cum rezultă din parcursul procesual al cauzei, prin încheierea din 27.09.2022, prima instanţă a respins cererea de încuviinţare a probelor cu martori şi interogatoriu propuse de reclamanţii, apreciind că actele existente la dosar sunt suficiente pentru o soluţionare justă a cauzei; ulterior, a respins acţiunea reclamanţilor.

Prin decizia recurată, după o analiză aplicată a sentinţei, curtea de apel a conchis că tribunalul a soluţionat cauza fără a intra în realitate în cercetarea fondului cauzei, invocând în acest sens respingerea probei cu martori, care în accepţiunea sa, ar fi fost susceptibilă teoretic să facă dovada existenţei prejudiciului reclamat; de asemenea, instanţa de apel a reţinut şi lipsa motivării soluţiei asupra tuturor capetelor de cerere, respectiv cele vizând obligarea pârâţilor la publicarea de scuze publice, eliminarea fotografiei autoarei reclamanţilor din mediul online şi solicitarea adresată către LL. pentru dezindexarea conţinutului online; în acest context, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a pornit de la o premisă eronată, întrucât respingerea unei probe, respectiv cea cu martori, nu echivalează cu o necercetare a fondului.

Dimpotrivă, o astfel de dispoziţie de respingere constituie exercitarea atribuţiei exclusive a instanţei de a aprecia asupra admisibilităţii, pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor propuse pentru soluţionarea litigiului, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului".

De asemenea, potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, instanţa este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

În conformitate cu art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., în cadrul etapei de cercetare a procesului, instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.

Prin urmare, neîncuviinţarea unei probe - cum este în speţă proba cu martori - nu poate fi interpretată ca o necercetare a fondului cauzei, ci ca o manifestare legitimă a prerogativei instanţei de fond, în exercitarea rolului său activ, bazată pe aprecierea că aceasta nu era aptă să conducă la dovedirea faptelor invocate, în contextul probator deja administrat. Cu alte cuvinte, instanţele nu au obligaţia de a admite toate probele solicitate de părţi, ci doar pe acelea apreciate ca fiind relevante şi necesare soluţionării cauzei.

Respectând limitele devoluţiei în apel, instanţa de apel avea posibiltatea reevaluării probatoriului administrat sau a necesităţii suplimentării acestuia, situaţia reţinută neconstituind per se un motiv de anulare a sentinţei şi de trimitere spre rejudecare a cauzei în condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte notează că nu se mai impune examinarea criticii privind pretinsa neanalizare de către tribunal a capetelor de cerere subsecvente, câtă vreme statuările anterioare conturează o aplicare greşită a normelor privind cercetarea procesului şi încuviinţarea probelor.

De aceea, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza instanţei de apel, pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât R. S.R.L. împotriva deciziei nr. 26/25.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi F., B., C., D., G., H., E., A. şi intimaţii-pârâţi II., CC. S.R.L., U., MM., JJ., M., EE. S.R.L., L., FF. S.A., BB., Q. S.R.L., K. S.R.L., J., Z., V. S.A., GG. S.R.L., DD. S.R.L., N., S., O., AA. S.A., W., P., HH., Y., NN. S.R.L. şi T. S.R.L.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2024.