Subcontractor retains payment and interest award as set-off defense rejected for lack of certainty

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19.11.2020, reclamanta S.C A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 290.159,15 RON, din care 235.862,25 RON reprezintă debit principal şi 54.296,90 RON dobândă legală, calculată de la 21.08.2018 până la data redactării acţiunii, precum şi a dobânzii legale calculate în continuare până la data formulării integrale a debitului datorat.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a solicitat admiterea în parte a acţiunii pentru suma de 22.979,48 RON, reprezentând diferenţă ce ar rămâne de achitat către reclamantă după scăderea sumelor pe care titulara acţiunii i le datorează.

Prin sentinţa nr. 1274/11.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

După declinări succesive de competenţă între Tribunalul Argeş, Tribunalul Specializat Argeş şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a pronunţat regulatorul de competenţă, respectiv decizia nr. 259/08.02.2022, prin care stabilit competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa nr. 529/18.11.2022, Tribunalul Specializat Argeş a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 235.862,25 RON şi dobânda legală penalizatoare aferentă, ce se va calcula de la 21.08.2018 până la plata efectivă a debitului, precum şi suma de 34.193,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâta S.C. B. S.R.L. a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 263/A-C/12.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin cererea de recurs, după prezentarea parcursului procesual al litigiului, a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului caz de casare, a susţinut că hotărârea atacată cuprinde vicii de motivare, întrucât nu răspunde criticilor şi apărărilor din apel, nu dezleagă aspecte esenţiale ale situaţiei de fapt şi nu cuprinde normele de drept în susţinerea soluţiei pronunţate, instanţa de apel analizând doar câteva dintre argumentele sale şi omiţându-le pe celelalte, precum şi probele administrate în sprijinul lor.

Autoarea căii de atac a imputat instanţei de apel lipsa examinării modului în care intimata-reclamantă a probat îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale, astfel încât să aprecieze starea materialelor şi mijloacelor de lucru utilizate de aceasta, în calitate de subantreprenor, precum şi faptul că a răsturnat sarcina probei întrucât, deşi reclamanta nu a dovedit că a restituit cofrajele în stare corespunzătoare, conform contractului, a reţinut că recurenta nu a probat că aceste mijloace de lucru i-ar fi fost predate în stare neconformă.

De asemenea, a arătat că, prin decizia atacată, nu a fost stabilit cuantumul deteriorărilor mijloacelor de lucru, deşi acestea au fost recunoscute în faţa primei instanţe, dar într-un cuantum mai mic decât cel pretins de către recurentă.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat un înscris esenţial - contractul de închiriere pe care l-a încheiat cu S.C. C. S.R.L. - din care rezulta faptul că a contractat un pachet complet de servicii necesare pentru curăţarea materialelor restituite de către reclamantă, iar dacă aceasta din urmă şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de curăţare şi predare în starea corespunzătoare, nu mai erau necesare astfel de servicii; în consecinţă, recurenta nu a putut recupera nici măcar sumele pe care le-a achitat în temeiul acestui contract de închiriere, instanţa reţinând că nu a avut obiecţiuni la predarea cofrajelor de către subantreprenor.

A mai arătat că nu i-au fost analizate nici criticile vizând considerentele primei instanţe cu privire la lipsa unor dovezi care să ateste că mijloacele de lucru au fost folosite pentru acelaşi obiectiv, în contextul în care tribunalul a prezentat motive neîntemeiate şi străine de obiectul cauzei.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat nesocotirea voinţei părţilor, exprimată în contract, privind dreptul antreprenorului de a-şi acoperi prejudiciul prin reţinerea oricărei sume datorate de subantreprenor şi a admis pretenţiile reclamantei, fără a fi dovedită temeinicia lor.

Sub acest aspect, a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera compensaţia legală din cauza lipsei caracterului cert al prejudiciului, nici cele pentru a opera compensaţia judiciară, din cauza lipsei formulării unei cereri reconvenţionale de către pârâtă.

În opinia sa, lipsa îndeplinii condiţiilor compensaţiei a fost constatată în urma unei analize superficiale a facturilor, fără a fi avută în vedere obligaţia corelativă şi anterioară a pârâtei de a restitui mijloacele de lucru în stare normală de utilizare.

Totodată, a criticat considerentele deciziei recurate de confirmare a soluţiei primei instanţe privind lipsa condiţiei creanţelor reciproce, impusă de art. 1.616 C. civ. pentru a opera compensaţia legală, recurenta apreciind că cerinţele compensaţiei trebuiau analizate la momentul la care creanţele reciproce au devenit certe, lichide şi exigibile, iar nu la momentul formulării căilor de atac. Potrivit recurentei, niciunul dintre argumentele sale privind incidenţa compensaţiei nu a fost analizat, curtea de apel rezumându-se să reţină că nu există niciun înscris care să dovedească existenţa creanţei.

Cu privire la dobânda legală, titulara recursului a susţinut că instanţa de apel a omis examinarea criticilor sale privind neîndeplinirea cerinţelor legale pentru plata acestor accesorii, deoarece nu i se poate imputa neexecutare nejustificată a unei obligaţii, aşadar nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. A apreciat că, odată ce, în temeiul contractului, a informat-o pe reclamantă cu privire la suma ce i se va pretinde pentru nerestituirea mijloacelor de lucru ce i-au fost puse la dispoziţie, deţinea o creanţă împotriva acesteia şi, prin urmare, nu i se poate imputa neexecutarea nejustificată a propriilor obligaţii.

A invocat dispoziţiile art. 1.533 C. civ., potrivit cărora debitorul răspunde doar pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau putea să îl prevadă la momentul încheierii contractului, iar faptul că nu a achitat diferenţa rămasă către reclamantă, din culpa acesteia, nu atrage vinovăţia sa, căci a refuzat justificat plata faţă de neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei de a emite factura conform certificatului de plată pentru diferenţa de debit.

Recurenta a subliniat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală penalizatoare, întrucât acest tip de dobândă trebuie stabilit contractual şi se aplică doar pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti, cu scopul de a descuraja plata cu întârziere a sumei datorate, iar în lipsa unei astfel de clauze, debitorul poate fi obligat numai la plata dobânzii legale.

La 26.02.2024, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, apreciind că memoriul de recurs cuprinde suficiente critici care pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea recursului, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată nu răspunde criticilor sale din apel şi nu dezleagă aspecte ale situaţiei de fapt, nici nu cuprinde normele de drept material care susţin soluţia pronunţată de instanţa devolutivă de control judiciar.

Viciile de motivare ale hotărârii atacate privesc, în viziunea titularei recursului, neanalizarea de către instanţa de apel a modului în care intimata şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a-i preda, în stare corespunzătoare, mijloacele de lucru folosite în calitate de subantreprenor, omisiunea de a stabili cuantumul prejudiciului produs prin neexecutarea acestei îndatoriri şi de a evalua corespunzător probatoriul administrat în cauză, precum şi corectitudinea raţionamentului judiciar care a condus la admiterea pretenţiilor reclamantei.

Aceste critici nu vor fi reţinute, întrucât, pe de o parte, instanţa devolutivă de control judiciar a analizat motivele de apel formulate de pârâtă, iar pe de altă parte, exigenţele motivării nu presupun ca instanţa să răspundă fiecărui argument adus în susţinere de către părţi, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerente care să fundamenteze soluţia pronunţată şi să permită părţilor să înţeleagă argumentele care au stat la baza acesteia.

În acelaşi sens, art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă tribunalele să îşi motiveze deciziile, fără a se pretinde un răspuns detaliat la fiecare argument invocat. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanţă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză, cerinţă îndeplinită şi în prezenta cauză.

Totodată, Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiaşi motiv de casare, faptul că nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor, de interpretarea şi aprecierea probelor administrate şi a situaţiei de fapt de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, chestiunile privind modul de executare a obligaţiilor de către intimată şi stabilirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, invocate de recurentă a nu fi fost analizate de către instanţa de apel, cu consecinţa unor vicii de motivare a deciziei, nu au fost dezvoltate pe calea apelului, ca motive distincte, întrucât apelanta a criticat numai soluţia primei instanţe vizând înlăturarea compensaţiei pretinse, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor legale, aspect subliniat de curtea de apel în considerente.

Prin urmare, în speţă nu se poate reţine precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., împrejurare în care motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. nu este fondat şi urmează a fi înlăturat.

Circumscris cazului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, ca primă critică, nesocotirea clauzelor stabilite de părţi prin voinţa comună, întrucât instanţa de apel nu a dat eficienţă dreptului său, în calitate de antreprenor, de a-şi recupera prejudiciul rezultat din neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei asumate de intimată, în calitate de subantreprenor, de a preda cofrajele folosite în starea corespunzătoare.

Analiza acestei critici, dar şi a celor subsecvente, impune scurte clarificări asupra statuărilor instanţelor devolutive, fundamentate pe susţinerile necontestate ale părţilor şi probatoriul administrat, din care rezultă că pretenţiile reclamantei, în calitate de subantreprenor, constând în plata serviciilor prestate pentru pârâtă, în calitate de antreprenor, au fost admise de prima instanţă, care a reţinut că suma solicitată, reprezentând contravaloarea a două facturi emise conform contractului, nu a fost contestată de către pârâtă; dimpotrivă, prin întâmpinare, aceasta a solicitat admiterea în parte a pretenţiilor părţii adverse, apreciind însă că trebuie dedusă, prin compensare, din suma ce face obiectul acţiunii, o pretinsă creanţă pe care pârâta-antreprenor o are împotriva reclamantei, reprezentând prejudiciul cauzat de aceasta din urmă prin neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei contractuale de predare a instrumentelor de lucru în stare corespunzătoare.

Raţionamentul judiciar al primei instanţe privind caracterul întemeiat al pretenţiilor reclamantei, pe baza probatoriului administrat, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, cuprinde explicaţii privind obligaţiile asumate şi modul în care au fost executate acestea de către părţi, precum şi cu privire la motivele pentru care compensaţia legală sau judiciară nu poate opera.

Apelul declarat de pârâtă a vizat modul în care prima instanţă a statuat asupra compensaţiei şi dobânzii legale, fără a critica neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către intimată, ca motiv distinct de apel, aceste aspecte fiind relevate doar în contextul argumentării caracterului cert la creanţei pretinse şi al lipsei vinovăţiei; prin urmare, astfel cum reiese din considerentele decizie atacate, curtea de apel a examinat calea devolutivă de atac în limitele învestirii sale.

Aşadar, susţinerile recurentei vizând modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către partea adversă nu pot face obiectul examinării în recurs, pe de o parte, faţă de faptul că acestea nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci aspecte factuale ale cauzei, iar pe de altă parte, faţă de lipsa unor critici distincte în apel vizând această chestiune, aceea ce conturează caracterul lor omisso medio.

În ceea ce priveşte argumentele aduse în combaterea soluţiei date asupra compensaţiei invocate, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţele devolutive au statuat în sensul neîndeplinirii în cauză a cerinţelor impuse de art. 1.616 şi art. 1.617 C. civ.

Aceste norme de drept reglementează compensaţia legală şi compensaţia judiciară, ca mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce şi de aceeaşi natură dintre părţi, care au fiecare, în acelaşi timp, calitatea de creditor şi debitor al celeilalte părţi.

Pentru compensaţia legală, prevederile art. 1.617 alin. (1) C. civ. impun condiţia caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţelor reciproce, aceasta operând de drept, fără a fi nevoie de acordul părţilor sau o hotărâre judecătorească în acest sens. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opera compensaţia"; aşadar, această modalitate de stingere a obligaţiilor presupune intervenţia instanţei de judecată în scopul stabilirii dacă respectiva creanţă îndeplineşte cerinţele legale pentru a opera compensaţia.

Prin motivele de recurs, autoarea căii de atac a criticat raţionamentul curţii de apel care a stabilit faptul că în cauză nu este incidentă niciuna dintre cele două tipuri de compensaţie, nefiind întrunite condiţiile impuse de lege.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că decizia atacată cuprinde o motivare corect argumentată juridic asupra dezlegării acestei chestiuni litigioase.

Într-adevăr, compensaţia între creanţa reclamantei, rezultând din facturile emise pârâtei conform contractului părţilor şi necontestate, şi cea invocată în apărare de către pârâtă, reprezentând suma achitată societăţii de la care aceasta a închiriat cofrajele, nu putea opera de plin drept, întrucât aceasta din urmă nu îndeplinea condiţia caracterului cert, fiind litigioasă, instanţa de apel prezentând argumente clare şi corecte în susţinerea raţionamentului judiciar privind existenţa îndoielnică a creanţei opuse de pârâtă reclamantei.

În ceea ce priveşte incidenţa compensaţiei judiciare, Înalta Curte subliniază că pârâta trebuia să aleagă calea procesuală corectă în cadrul prezentului litigiu, respectiv aceea a invocării ei pe calea cererii reconvenţionale, căci o pretenţie în legătură cu cererea de chemare în judecată, derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legată de acesta, nu poate fi afirmată prin apărările formulate în cadrul întâmpinării; numai în acest mod instanţa de judecată era legal învestită să cerceteze pretinsa creanţă, administrând probele necesare pentru a verifica dacă ea îndeplineşte condiţiile legale opunerii în compensaţie, în aplicarea prevederilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte confirmă statuarea instanţei de apel cu privire la lipsa datoriilor reciproce ale părţilor din momentul în care pârâta a achitat debitul principal pretins de reclamantă, fiind fără relevanţă, sub aspectul stingerii obligaţiilor prin compensaţie, că această plată a fost efectuată pe parcursul litigiului, întrucât stingerea uneia dintre creanţele reciproce exclude incidenţa compensaţiei, motivat de absenţa uneia dintre condiţiile absolut necesare pentru operarea acesteia.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei potrivit căruia instanţa de apel trebuia să verifice condiţiile compensaţiei la momentul la care cele două creanţe devin certe, lichide şi exigibile, iar nu la cel al declarării căilor de atac, întrucât, pe de o parte, această analiză a fost realizată, reţinându-se lipsa caracterului cert al creanţei opuse de către pârâtă, iar pe de altă parte, efectul plăţii uneia dintre creanţele invocate pentru a fi compensate nu poate fi ignorat, întrucât exclude de plano incidenţa acestui mod de stingere a obligaţiilor, după cum s-a subliniat.

Cu privire la obligarea sa la plata dobânzii penalizatoare, recurenta a imputat instanţei devolutive de control judiciar omisiunea de a examina criticile privind caracterul datorat al acesteia, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind natura dobânzii, apreciind că nu poate fi vorba despre cea penalizatoare, pentru că ea nu a fost prevăzută în contract.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că, prin motivele de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a criticat sentinţa primei instanţei sub aspectul obligării sale la plata dobânzii legale, arătând că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru recunoaşterea accesoriilor, întrucât nu i se poate imputa neexecutarea nejustificată a obligaţiei de plată, în condiţiile în care a procedat conform clauzelor contractului de subantrepriză, a invocat o creanţă împotriva reclamantei, iar, în urma compensării, ar fi avut de achitat doar o diferenţă nesemnificativă. A contestat şi existenţa prejudiciului şi a invocat dispoziţiile art. 1.530 şi ale art. 1.533 C. civ., potrivit cărora poate fi reparat doar prejudiciul consecinţă directă a neexecutării, iar răspunderea este limitată la paguba pe care a prevăzut-o sau putea să o prevadă la încheierea contractului.

Aceste critici au fost reluate şi prin memoriul de recurs.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a răspuns acestor susţineri, motiv pentru care vor fi examinate de către instanţa de recurs, înlăturând astfel orice vătămare produsă recurentei, în condiţiile în care aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea hotărârii atacate, întrucât soluţiile instanţelor devolutive nu au fost fundamentate pe dezlegările date acestei chestiuni.

Astfel, actele dosarului relevă faptul că prima instanţă a admis capătul de cerere privind dobânda legală, reţinând corect incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1.516, art. 1.531 şi ale art. 1.535 C. civ., ce reglementează dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, dreptul la daune-interese, la repararea integrală a prejudiciului şi la dobânda moratorie în cazul obligaţiilor băneşti. A mai reţinut că, pârâta nu a contestat facturile şi nici valoarea acestora şi că, prin întâmpinare, a fost de acord cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, pentru suma de 22.979,48 RON, reprezentând rest rămas după scăderea sumelor datorate de către reclamantă acesteia. Tribunalul a respins toate apărările pârâtei şi a stabilit temeinicia pretenţiilor reclamantei, inclusiv dreptul acesteia de a primi dobânda legală penalizatoare.

Prin urmare, Înalta Curte reţine faptul că pretenţia vizând dobânda legală a fost corect admisă, în contextul în care s-a stabilit temeinicia pretenţiilor reclamantei cu privire la debitul principal, iar dobânda are caracter accesoriu şi a fost expres solicitată de către titulara acţiunii. De aceea, sunt lipsite de relevanţă argumentele recurentei privind motivele care au determinat-o să nu achite facturile la scadenţă, în contextul în care nu a contestat pretenţiile reclamantei, ci, prin întâmpinare s-a apărat doar prin invocarea compensaţiei pentru parte din suma datorată, în consecinţă, fiind obligată la plata dobânzii legale pentru neexecutarea obligaţiei de plată la termenul scadent, respectiv, începând cu acest termen şi până la data plăţii efective.

Totodată, caracterul accesoriu faţă de datoria principală nu mai justifică examinarea, în privinţa dobânzii legale, a condiţiilor răspunderii civile contractuale, împrejurare în care dispoziţiile art. 1.530 şi ale art. 1.533 C. civ., invocate de recurentă, nu sunt incidente în cauză; prin urmare, nu se mai impune analiza criticii vizând încălcarea sau aplicare greşită a acestora în prezenta fază procesuală.

Referitor la natura dobânzii, Înalta Curte constată că au fost corect aplicate dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală penalizatoare. Acest act normativ recunoaşte prioritatea convenţiei părţilor cu privire la rata dobânzii pentru obligaţiile băneşti asumate, astfel că prevederile sale vor fi aplicabile în situaţiile în care contractul părţilor nu cuprinde clauze pe acest aspect.

În speţă, părţile nu au convenit prin contract cu privire la dobândă sau alte accesorii, ipoteză în care devin incidente dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora se aplică dobânda legala şi, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect o sumă de bani neachitată de pârâtă la scadenţă, potrivit art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, aceasta datorează în mod justificat dobânda penalizatoare.

Argumentele recurentei potrivit cărora în lipsa unei clauze contractuale privind dobânda penalizatoare nu poate fi obligată decât la dobânda legală, relevă confuzia acesteia între dobânda penalizatoare şi penalităţile de întârziere, întrucât nu pare să distingă faptul că relaţia dintre dobânda legală şi dobânda legală penalizatoare este una de tipul gen-specie, considerând, în mod eronat, dobânda legală şi dobânda penalizatoare a fi două tipuri de dobândă distincte.

Înalta Curte aminteşte împrejurarea că O.G. nr. 13/2011 reglementează dobândă legală remuneratorie şi pe cea penalizatoare, definite prin art. 1 alin. (2) şi (3) din acest act normativ, în sensul că "dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie", iar cea "datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Cum recurenta se regăseşte în cea de-a doua ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, acesteia i se putea aplica numai dobânda legală penalizatoare, astfel cum au stabilit, de altfel, în mod legal, şi instanţele devolutive.

Faţă de toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate şi prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 263/A-C/12.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.