Personal vs. Solidary Liability of Company Directors for Unlawfully Received Salaries

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia Civilă la 25.01.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. PAZĂ ŞI PROTECŢIE BIHOR S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să-l oblige la plata sumei de 25.595 RON, reprezentând indemnizaţie încasată necuvenit în perioada mai- decembrie 2016, a dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume până la restituirea efectivă, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâtul A. a invocat excepţiile necompetenţei materiale a instanţei şi inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 29.06.2018, Judecătoria Oradea, secţia Civilă a respins excepţia necompetenţei sale materiale şi a calificat excepţia inadmisibilităţii drept o apărare de fond, iar prin încheierea din 16.11.2018, a suspendat judecarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului Bihor.

După reluarea judecăţii, prin sentinţa civilă nr. 1064/06.03.2020, Judecătoria Oradea, secţia Civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.595 RON, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data încasării fiecărei indemnizaţii până la restituirea efectivă, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.372,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 29.06.2018 şi sentinţei civile nr. 1064/06.03.2020, pârâtul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 983/A/25.11.2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul şi a luat act de declaraţia intimatei că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 205/2021-R/07.07.2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata S.C. PAZĂ ŞI PROTECŢIE BIHOR S.R.L., a admis recursul, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin decizia civilă nr. 651/A/23.09.2021, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 95/2022-R/07.04.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi, rejudecând, a admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva încheierii din 29.06.2018 şi a sentinţei civile nr. 1064/06.03.2020, pronunţate de Judecătoria Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, pe care le-a anulat în tot, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Oradea şi a trimis cauza spre judecare în primă instanţă Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă.

Rejudecând fondul cauzei, prin sentinţa nr. 196/LP/20.10.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul A., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. PAZĂ ŞI PROTECŢIE BIHOR S.R.L., a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 25.595 RON, reprezentând indemnizaţie încasată necuvenit pentru perioada mai- decembrie 2016, sumă la care se calculează dobânda legală penalizatoare de la data fiecărei încasări până la data restituirii efective şi care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi suma de 1.372,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 184/2023-A/30.05.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, pârâtul A. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

După prezentarea considerentelor instanţei de apel, recurentul a arătat că, deşi aceasta a stabilit competenţa în primă instanţă a Tribunalului Bihor prin prisma temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 144 din Legea nr. 31/1990, a omis să analizeze temeinicia şi legalitatea acţiunii pe temeiul acestei norme de drept.

Astfel, a susţinut că, potrivit art. 72, art. 73 alin. (1), art. 1442 alin. (1), art. 1538 alin. (3) raportat la art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, răspunderea administratorilor şi membrilor consiliului de supraveghere faţă de societate este solidară, indiferent dacă lucrează împreună sau separat, întrucât administrează acelaşi patrimoniu, astfel că, fiind vorba de o răspundere societară, recuperarea prejudiciului se face în baza art. 155-1551 din acelaşi act normativ, prin acţiune ce trebuie îndreptată împotriva organului de administrare, iar nu printr-o imputare directă.

A menţionat că, în cauză, instanţa de apel a ignorat aceste prevederi legale şi a stabilit eronat incidenţa art. 1.447 alin. (1) C. civ. privind solidaritatea debitorilor, întrucât această normă de drept reglementează executarea obligaţiilor solidare şi, numai ulterior stabilirii răspunderii tuturor membrilor consiliului de administraţie al intimatei, s-ar crea ipoteza aplicării acestui articol, precum şi a dispoziţiilor art. 1.453 şi ale art. 1.456 C. civ.; însă, întrucât reclamanta a promovat o acţiune directă doar împotriva recurentului, acest demers judiciar este inadmisibil.

A susţinut că, deşi temeiul juridic al acţiunii reclamantei a fost art. 144 şi urm. din Legea nr. 31/1990, instanţa, fără a pune în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 1.447 C. civ., şi-a argumentat soluţia doar pe aceste norme legale din C. civ., astfel că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

A mai arătat că este nelegal argumentul curţii de apel potrivit căruia, prin introducerea în proces a celorlalţi administratori, instanţa ar fi încălcat principiul disponibilităţii, deoarece chiar art. 78 alin. (2) C. proc. civ. obligă instanţa să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane şi, numai dacă părţile nu fac o solicitare în acest sens, acţiunea va fi respinsă fără a fi analizat fondul cauzei.

Autorul căii de atac a susţinut că este nelegală statuarea instanţei de apel privind greşita reţinere de către instanţa de fond a puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 283/CA/02.04.2019 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, deoarece acel litigiu a avut ca obiect anularea raportului Curţii de Conturi prin care s-a stabilit că recurentul a încasat nelegal bani; însă, prin hotărârea respectivă nu s-a reţinut şi culpa sa exclusivă, astfel că doar în prezenta cauză se poate statua asupra gradului de vinovăţie. A menţionat că, prin această sentinţă, tribunalul a reţinut că hotărârea consiliului de administraţie din 26.04.2016, prin care s-a înfiinţat un post de director în cadrul societăţii reclamante, a încălcat dispoziţiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora aprobarea organigramei este atribuţia consiliului judeţean, aşadar a hotărât cu putere de lucru judecat încălcarea normelor legale de către întreg consiliul de administraţie din care a făcut parte şi recurentul.

În continuare, invocând prevederile art. 72, art. 144 alin. (4) şi (5) şi ale art. 148 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 31/1990, a subliniat că, pentru a se stabili dacă este exclusiv vinovat de producerea prejudiciului, era obligatoriu ca acţiunea să fie formulată în contradictoriu cu toţi administratorii societăţii, iar instanţa să administreze probele pe care recurentul le-a solicitat, din care ar fi rezultat că toţi membrii consiliului de administraţie cunoşteau existenţa conflictului de interese de la momentul votului, ipoteză în care erau obligaţi să comunice cenzorilor sau auditorului financiar această neregulă, în caz contrar răspunzând solidar pentru prejudiciu, chiar dacă indemnizaţia a fost încasată doar de recurent. În susţinerea acestei critici, a invocat jurisprudenţa instanţei supreme şi dispoziţiile art. 1.915 C. civ.

La 30.08.2023, intimata S.C. PAZĂ ŞI PROTECŢIE BIHOR S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Disputa litigioasă din prezenta cauză poartă, în esenţă, asupra caracterului răspunderii materiale a recurentului, în calitate de membru al consiliului de administraţie şi director adjunct al intimatei S.C. PAZĂ ŞI PROTECŢIE BIHOR S.R.L., cea din urmă funcţie fiind înfiinţată, iar ulterior ocupată de acesta, în temeiul a două hotărâri ale organului de conducere al societăţii intimate, din care recurentul a făcut parte la acel moment; autorul căii de atac a susţinut că nu poate fi atrasă răspunderea sa individuală pentru prejudiciul cauzat prin încasarea necuvenită a indemnizaţiilor pentru îndeplinirea funcţiei de director adjunct, deoarece dispoziţiile legale incidente stabilesc răspunderea solidară a membrilor consiliului de administraţie care au votat respectivele măsuri.

Sub acest aspect, elementele de fapt, stabilite de instanţele devolutive pe baza probatoriului administrat, relevă împrejurarea că, prin Raportul de inspecţie economico-fiscală nr. 1171/12.10.2017 şi prin Dispoziţia obligatorie nr. 1172/12.10.2017, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară - Compartimentul Bihor a constatat faptul că postul de director adjunct al intimatei S.C. PAZĂ ŞI PROTECŢIE BIHOR S.R.L. a fost nelegal înfiinţat, astfel că indemnizaţia încasată de recurentul A. în perioada mai- decembrie 2016 este necuvenită, dispunând, în consecinţă, ca societatea să recupereze de la acesta suma netă încasată, în valoare de 25.595 RON.

Prin sentinţa nr. 283/CA/02.04.2019, definitivă prin nerecurare, Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de prezentul recurent A., având ca obiect anularea actelor de control mai sus menţionate, reţinând că aprobarea organigramei era atributul exclusiv al consiliului judeţean, în calitate de asociat unic al societăţii intimate, că recurentul s-a aflat în conflict de interese când a votat şi semnat hotărârile consiliului de administraţie şi că a ocupat nelegal o funcţie inexistentă în organigramă, încasând necuvenit indemnizaţia aferentă.

În executarea măsurilor dispuse prin actele de control, titulara acţiunii a solicitat de la pârât plata sumei de 25.595 RON, iar în prezentul ciclu procesual, instanţele devolutive au reţinut că acţiunea este admisibilă şi nu trebuia îndreptată împotriva tuturor administratorilor, deoarece răspunderea pârâtului este personală, în temeiul art. 1443 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, acesta fiind singurul beneficiar al indemnizaţiei încasate, administrând, în consecinţă, pretenţiile reclamantei.

În prezenta cale de atac, recurentul a imputat curţii de apel încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, reţinerea în considerentele deciziei atacate a unor motive străine de natura cauzei şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la motivul de nelegalitate circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susţinut încălcarea art. 78 alin. (2) din acelaşi cod şi a puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte urmează să înlăture, ca nefondate, criticile formulate de autorul căii de atac.

Astfel, în legătură cu pretinsa încălcare în cauză a art. 78 alin. (2) C. proc. civ., se constată că, soluţionând cererea pârâtului de introducere în cauză a celorlalţi administratori, formulată în temeiul răspunderii solidare a acestora, prin încheierea din 13.10.2022, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a stabilit că nu este posibilă introducerea în cauză a altor persoane, din oficiu, în temeiul acestei norme de drept, întrucât trasarea limitelor procesului este la latitudinea reclamantei, care a arătat că nu solicită modificarea cadrului procesual prestabilit.

În calea de atac a apelului, al cărei titular a fost, pârâtul nu a atacat şi încheierea din 13.10.2022, ci numai sentinţa dată asupra fondului cauzei, şi, deşi nu a dezvoltat critici concrete privind soluţia asupra chestiunii necesităţii introducerii în cauză a altor persoane, ci doar a amintit despre necesitatea acestei măsuri în contextul argumentului său privind inaplicabilitatea în cauză a art. 1.447 C. civ., instanţa de apel a reţinut că nu era necesară introducerea în cauză a celorlalţi membri ai consiliului de administraţie, iar dacă ar fi procedat în acest mod, prima instanţă ar fi încălcat principiul disponibilităţii şi limitele învestirii sale.

Din această perspectivă, Înalta Curte aminteşte că dispoziţiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., având efect derogator de la principiul disponibilităţii părţilor, reglementează obligaţia instanţei de a introduce în cauză alte persoane în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă, iar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează obligaţia acesteia de a pune în discuţie necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecăţii o impune, cu condiţia ca părţile să formuleze o astfel de cerere, în caz contrar instanţa urmând să respingă cererea fără a se pronunţa pe fond. Aşadar, în prima ipoteză, obligaţia instanţei priveşte chiar măsura introducerii terţilor în proces, pe când în cea de-a doua ipoteză, legea conferă instanţei doar prerogativa de a analiza raportul juridic dedus judecăţii şi, atunci când constată că se impune participarea şi a altor persoane la judecată, acesteia îi revine obligaţia de a cere opinia părţilor în acest sens, singurele în măsură să solicite introducerea în cauză a altor persoane.

În viziunea recurentului, această măsură era necesară întrucât o impunea regula răspunderii solidare a administratorilor.

Contrar opiniei recurentului, în cauză nu se regăseşte ipoteza reglementată de art. 78 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa - apreciind că nu se impune lărgirea cadrului procesual şi nefiind ţinută, în aplicarea acestei norme de drept, să introducă în cauză pe ceilalţi administratori - a judecat cauza, potrivit normelor procesuale, în limitele trasate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Măsura instanţei apare, de altfel, justificată în contextul în care organul de control a stabilit expres şi neechivoc răspunderea exclusivă a pârâtului-recurent pentru prejudiciul cauzat reclamantei. Altfel spus, solidaritatea răspunderii administratorilor, deşi reală, se opreşte acolo unde şi dacă se stabileşte răspunderea exclusivă a unuia dintre aceştia.

Faţă de critica vizând încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că această hotărâre a confirmat legalitatea actelor administrative de control în temeiul cărora reclamanta a formulat prezenta acţiune, iar dezlegările pe care le cuprinde nu puteau fi ignorate de instanţele care au soluţionat prezentul litigiu în etapele devolutive.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit puterea de lucru judecat, întrucât litigiul anterior şi prezenta cauză au obiect diferit, iar în primul proces nu s-a stabilit expres vinovăţia sa, căci acest aspect exceda limitelor învestirii instanţei. De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel a reţinut greşit că prima instanţă a dat valoare puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei de contencios administrativ sub aspectul considerentelor vizând încălcarea prevederilor art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme prima instanţă a reţinut un alt aspect al puterii de lucru judecat, anume faptul că prin hotărârea consiliului de administraţie al intimatei, din 26.04.2016, prin care s-a înfiinţat postul de director adjunct, votată şi de recurent, au fost încălcate dispoziţiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora aprobarea organigramei este atribuţia exclusivă a consiliului judeţean.

Sub acest aspect, analiza hotărârilor instanţelor devolutive relevă împrejurarea că prima instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., a reţinut situaţia de fapt stabilită cu putere de lucru judecat în considerentele sentinţei nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv faptul că prin hotărârea din 26.04.2016, de înfiinţare a unui post de director general adjunct în cadrul reclamantei, la adoptarea căreia a participat şi pârâtul, consiliul de administraţie a încălcat dispoziţiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, care dau în atribuţia consiliului judeţean aprobarea organigramei; curtea de apel a reţinut împrejurarea că motivele din cererea de apel au fost invocate şi în faţa instanţei de contencios administrativ şi că, odată ce au fost analizate în mod definitiv, operează puterea de lucru judecat, pe care a reţinut-o corect prima instanţă; a mai notat că, sentinţa nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal nu a statuat asupra chestiunii răspunderii solidare a membrilor consiliului de administraţie, care nici nu a fost reţinută cu putere de lucru judecat, ci, această valoare a primit-o, în faţa primei instanţe, numai statuarea vizând conflictul de interese în care s-a aflat recurentul la momentul la care a votat şi semnat hotărârile consiliului de administraţie privind înfiinţarea postului de director adjunct şi stabilirea remuneraţiei.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţate, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Aşadar, autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, reflectă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, care nu mai pot fi contrazise şi care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

Examinarea hotărârilor devolutive pronunţate în prezentul ciclu procesual, relevă faptul că, într-adevăr, curtea de apel a confirmat corecta incidenţă a chestiunii puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal de către prima instanţă, dar a reţinut, în mod eronat, faptul că aceasta ar fi operat pe un alt aspect, diferit de cel avut în vedere de tribunal.

Această critică, deşi fondată, nu poate imprima un viciu de nelegalitate hotărârii recurate, căci, fiind examinată în prezenta cale de atac, Înalta Curte statuează în sensul că ambele chestiuni reţinute în considerentele hotărârilor instanţelor devolutive în actualul ciclu procesual - respectiv, împrejurarea că prin hotărârea consiliului de administraţie al intimatei din 26.04.2016, prin care s-a înfiinţat postul de director adjunct, votată şi de recurent, au fost încălcate dispoziţiile art. 91 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 care impun că aprobarea organigramei este atribuţia exclusivă a consiliului judeţean şi, respectiv, împrejurarea că recurentul s-a aflat în conflict de interese la momentul la care a votat şi semnat hotărârile consiliului de administraţie privind înfiinţarea postului de director adjunct şi stabilirea remuneraţiei -, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fiind deopotrivă dezlegate prin hotărârea instanţei de contencios administrativ.

Sub aspectul existenţei unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorul căii de atac a arătat că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii a fost rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 1.447 C. civ., care nu erau incidente în speţă.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte subliniază că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri, pentru ipoteza invocată de recurent, atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei; utilizarea acestei sintagme în conţinutul legii relevă faptul că nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătoreşti, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată.

În realitate, pentru situaţia în care în conţinutul hotărârii partea identifică un raţionament care nu are legătură cu cauza, art. 461 alin. (2) C. proc. civ. recunoaşte posibilitatea exercitării unei căi de atac doar împotriva considerentelor, prin care să se solicite înlăturarea celor apreciate ca fiind eronate ori inutile, dar prin care să nu se urmărească reformarea dispozitivului.

Niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte însă în cauza de faţă, ci, sub pretextul motivelor străine, recurentul invocă un caz de aplicare greşită a legii unei situaţii de fapt care nu se circumscrie ipotezei reglementate de norma de drept invocată, împrejurare în care această critică va fi analizată în cadrul ultimului motiv de casare invocat de autorul căii de atac, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a art. 72, art. 73 alin. (1), art. 1442 alin. (1), art. 1538 alin. (3) raportat la art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, scopul acestuia fiind acela de a convinge instanţa de recurs că, în cauză, este incidentă răspunderea solidară a tuturor membrilor consiliului de administraţie al societăţii intimate.

Dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 stabilesc faptul că răspunderea administratorilor este reglementată de cele privitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege, iar prevederile art. 73 din acelaşi act normativ stabilesc care sunt situaţiile în care administratorii răspund solidar.

Astfel, potrivit art. 1442 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, "Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art. 72 şi 73. Administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor".

Pe temeiul acestor dispoziţii legale, recurentul a conchis că răspunderea administratorilor nu poate fi decât solidară şi poate fi angajată numai prin procedura reglementată de art. 155-1551 din Legea nr. 31/1990.

Contrar susţinerilor acestuia, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a realizat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe cu respectarea prevederilor legale anterior evocate, stabilindu-se în mod corect răspunderea personală a pârâtului, în temeiul unei acţiuni în pretenţii, justificată de măsurile obligatorii dispuse de organele fiscale de control, ale căror acte au primit confirmarea de legalitate a instanţei de contencios administrativ, prin respingerea acţiunii formulate de pârâtul-recurent A. având ca obiect anularea lor.

În acest sens, au fost avute în vedere nu numai normele de drept a căror aplicare a fost nefondat criticată de către recurent, ci şi dispoziţiile art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operaţiune".

Înalta Curte reţine că demersul judiciar al reclamantei nu se confundă cu o acţiunea clasică a societăţii împotriva administratorilor răspunzători solidar pentru nerespectarea obligaţiilor legale, ci vizează aducerea la îndeplinire a măsurilor obligatorii dispuse prin actele organelor fiscale cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit expres persoana care a beneficiat de venituri necuvenite şi de la care urmează a se face recuperarea sumelor respective. Totodată, răspunderea solidară a administratorilor nu exclude răspunderea personală a fiecăruia dintre aceştia în situaţia în care sunt întrunite cerinţele art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum în cauza de faţă în care recurentul, care viza ocuparea postului de director adjunct, înfiinţat prin hotărârea consiliului de administraţie, nu a respectat interdicţia de a nu lua parte la deliberările şi votul privind înfiinţarea acestuia şi stabilirea remuneraţiei aferente.

Pe de altă parte, în mod just solidaritatea nu a fost reţinută ca fiind incidentă în ipoteza dedusă judecăţii, întrucât, chiar dacă hotărârea consiliului de administraţie a condus la înfiinţarea nelegală a postului ocupat de recurent, decizia de recuperare a sumelor încasate necuvenit a vizat strict persoana care le-a primit şi s-a folosit de ele, împrejurare ce nu contravine principiul răspunderii solidare a administratorilor, care nu este unul absolut, şi care nu operează atunci când deja s-a stabilit, pe cale prejudicială, răspunderea exclusivă a unuia dintre ei.

Aşadar, deşi este incontestabilă răspunderea solidară a administratorilor faţă de societate, acest principiu nu este de natură a exclude de plano regresul imediat împotriva celor care au cauzat realmente, de o manieră certă, prejudicierea interesului societar.

Cu privire la dispoziţiile art. 1538 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, invocate a fi fost încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa devolutivă de control judiciar, că această normă de drept nu este aplicabilă speţei, reglementând răspunderea membrilor consiliului de supraveghere.

Faţă de susţinerile recurentului vizând greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 1.447 C. civ., ce reglementează drepturile creditorului în raport cu debitorii solidari, Înalta Curte constată că această normă de drept a fost reţinută de prima instanţă în considerentele hotărârii pentru a justifica posibilitatea creditorului de a cere plata de la oricare dintre debitorii solidari.

Prin motivele de apel, pârâtul A. a arătat că acest text de lege nu este incident în cauză, iar instanţa de apel, examinând criticile sale, a reţinut că nu ar fi susţinut inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1.447 C. civ. şi nici nu ar fi formulat critici asupra raţionamentului primei instanţe întemeiat pe acest text de lege, ci motivele sale de apel au vizat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cu privire la solidaritatea administratorilor, care ar conduce la inadmisibilitatea unei acţiuni formulate doar împotriva unui dintre administratori, iar nu împotriva tuturor.

Deşi criticile recurentului sunt confirmate de cuprinsul hotărârilor instanţelor devolutive, în sensul că instanţa de apel a reţinut eronat împrejurarea că apelantul-pârât nu ar fi invocat inaplicabilitatea în cauză a art. 1.447 C. civ., Înalta Curte reţine că, în prezenta cale de atac, acesta nu poate justifica o vătămare derivând din neanalizarea acestei critici de către instanţa de apel, în condiţiile în care instanţa supremă, examinând incidenţa acestei norme de drept în cauză, statuează că ea nu este incidentă. Aceasta, deoarece, ipoteza reglementată de norma legală în discuţie este aceea a debitorilor solidari având acelaşi creditor, când titularul creanţei are dreptul de a cere plata oricăruia dintre debitori, fără ca vreunul să poată opune beneficiul de diviziune. În speţă însă, singurul creditor al sumei de bani stabilite prin actele organelor fiscale de control este societatea intimată, iar unicul debitor al acesteia este pârâtul A..

Totodată, inaplicabilitatea art. 1.447 C. civ. în speţă nu conferă argumentelor recurentului pe acest aspect aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii recurate, întrucât soluţiile de admitere a acţiunii reclamantei şi de respingere a apelului pârâtului nu fost întemeiate pe aceste prevederi, ci chestiunea răspunderii solidare a administratorilor a fost dezlegată pe temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.

O ultimă critică formulată de recurent vizează chestiunea vinovăţiei sale, acesta susţinând că, pentru a se stabili cu certitudine răspunderea sa unică era necesar ca acţiunea să fie formulată în contradictoriu cu toţi membrii consiliului de administraţie şi să se administreze probele pe care le-a solicitat, din care ar fi rezultat faptul că toţi ceilalţi cunoşteau situaţia sa de incompatibilitate şi aveau obligaţia de a comunica cenzorilor sau auditorului financiar această neregulă.

În acest context, a invocat dispoziţiile art. 1442 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar" şi, În societăţile care au mai mulţi administratori răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar".

Având în vedere considerentele deja prezentate, referitoare la caracterul personal şi exclusiv al răspunderii ce incumbă recurentului, va fi înlăturată ca nefondată şi critica vizând încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii, de altfel nereţinute de curtea de apel în decizia recurată, dar invocate de titularul căii de atac cu scopul de a convinge instanţa de recurs asupra faptului că răspunderea trebuie analizată în persoana tuturor membrilor consiliului de administraţie, pe care-i consideră egal responsabili de hotărârile nelegale în baza cărora a încasat necuvenit indemnizaţia în discuţie.

De asemenea, se cuvine reiterat faptul că nu era necesară stabilirea vinovăţiei recurentului în prezentul cadru procesual, având în vedere împrejurarea că îndeplinirea cumulativă a cerinţelor angajării răspunderii civile a acestuia a fost confirmată prin sentinţa nr. 283/CA/02.04.2019 a Tribunalului Bihor şi se opun, cu putere de lucru judecat, în prezentul litigiu; astfel, fapta ilicită de a încasa suma necuvenită, vinovăţia rezultând din conflictul de interese în care s-a aflat, în cunoştinţă de cauză, la momentul votului, prejudiciul constând în suma de 25.595 RON, reprezentând contravaloarea salariului încasat nelegal, legătura de cauzalitate dintre hotărârea nelegală de înfiinţare a postului de director, la adoptarea căreia a participat, cu consecinţa atribuirii şi încasării remuneraţiei aferente şi paguba produsă patrimoniului societăţii intimate, au fost stabilite prin actele de control contestate de către pârâtul-recurent A., iar instanţa de contencios administrativ a statuat asupra legalităţii acestora, respingându-i definitiv acţiunea.

Referitor la criticile circumscrise greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 148 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 31/1990, acestea nu vor fi analizate, având în vedere că ele au fost abrogate prin Legea nr. 441/2006, neregăsindu-se în fondul normativ activ la data naşterii raportului juridic litigios dintre părţi.

Pe temeiul considerentelor reţinute, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurent împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 184/2023-A/30.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.