Abusive unilateral margin modification and penalty interest on default interest in foreign currency credit contracts

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 08.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi B. - Sucursala Iaşi, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 1.3 lit. a), b), c) din contractul de credit nr. x/20.03.2008, referitoare la comisioane, inclusiv la comisionul de restructurare prevăzut în actele adiţionale la contract; să oblige pârâtele la restituirea sumei de 2.600 CHF, reprezentând comision de acordare credit, achitat în temeiul clauzei abuzive indicate mai sus, precum şi a sumelor plătite cu titlu de comisioane de administrare şi de restructurare, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor şi până la data rambursării lor, precum şi la restituirea sumelor, reprezentând comisioane aplicate la soldul creditului;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 5.1 din acelaşi contract, privind modalitatea de stabilire a dobânzii curente:

"Dobânda se poate modifică în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii"; "În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale"; a clauzei 5.3:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi (…) considerată acceptată automat de către împrumutat"; să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută conform clauzei abuzive 5.1 din contract şi dobânda stabilită potrivit art. 1.2 din contract, la care se va adăuga dobânda legală;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.4 din contract referitoare la dobânda penalizatoare şi a clauzei privind penalităţile şi dobânda penalizatoare, toate prevăzute în condiţiile generale ale contractului de credit şi să oblige pârâtele la restituirea sumelor încasate cu acest titlu;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 6.3 din contract şi să stabilească cursul de schimb CHF/RON la valoarea din momentul încheierii contractului, aplicabil începând cu data scadenţei primei rate şi până la rambursarea integrală a creditului şi să oblige pârâtele la plata către reclamant a diferenţei achitate în plus cu acest titlu;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 7.1 lit. a), m), n) şi o), prin raportare la art. 7.2 din contract, a art. 7.3, a art. 8.2, a art. 9.8, a art. 9.12, în ceea ce priveşte expresia "fără a ridica obiecţiuni şi fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi" şi a art. 9.14 din contract, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 8.2 din contract, conform căruia competenţa de soluţionare a oricărui litigiu în legătură cu prezentul contract aparţine instanţelor din Bucureşti.

La 10.08.2017, reclamantul a depus cerere adiţională la cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a B. S.A - Filiala Londra, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din actul adiţional nr. x/19.03.2010 la contractul de credit nr. x/20.03.2008, precum şi a B. - Agenţia Iaşi Sf. Lazăr, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din actele adiţionale nr. x - 6 la contract.

În completarea acţiunii iniţiale, reclamantul a mai solicitat instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. II din actele adiţionale nr. x - 6 la contractul de credit nr. x/20.03.2008, referitoare la perceperea comisioanelor de restructurare şi de conversie credit şi să oblige pârâtele la rambursarea sumei percepute în temeiul acestor clauze, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. I privind marja majorată a băncii de 6,5%, a art. IV referitor la dobândă, a art. VI şi a art. VII din actul adiţional nr. x/19.03.2010 la contract şi să oblige pârâtele la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda compusă din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja băncii din momentul încheierii contractului, precum şi la plata dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data încasării şi până la data restituirii sumei.

La 16.01.2018, reclamantul a depus o nouă cerere adiţională la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din actul adiţional nr. x/21.06.2013 la contractul de credit: art. I, în ceea ce priveşte marja majorată a băncii de 6,5 puncte procentuale pe an; art. II, referitor la perceperea comisionului lunar de administrare credit, a comisionului unic pentru servicii prestate în cuantum de 30 euro şi a comisionului pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, în cuantum de 1.000 euro; art. VI, privind art. 6.3 din contract; art. VII privind art. 7.1 lit. a), g), l), n), art. 7.2 pct. 7.3 din contract şi a art. IX, referitor la art. 9.18 şi art. 9.20 din contract; obligarea pârâtelor la restituirea diferenţei dintre dobânda încasată în temeiul clauzei nule şi dobânda formată din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja iniţială a băncii; la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data perceperii acesteia şi până la data plăţii; la rambursarea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comisioane, potrivit art. II din actul adiţional nr. x/21.06.2013 şi la plata către reclamant a dobânzii legale aferente acestora; să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la cel valabil la data încheierii contractului, curs ce se va aplica începând cu data scadenţei primei rate şi până la rambursarea integrală a creditului, precum şi obligarea pârâtelor la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţă achitată în plus cu acest titlu.

Prin notele scrise depuse la 30.01.2018, pârâta B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a filialei din Londra.

Prin încheierea din 20.02.2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Filiala Londra, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. - Sucursala Iaşi.

Prin încheierea din 11.12.2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, faţă de neîndeplinirea de către reclamant a obligaţiei stabilite în sarcina acestuia, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata procesului, iar prin încheierea din 11.06.2019, a admis cererea de repunere pe rol a cauzei şi a dispus reluarea judecăţii cauzei.

La termenul din 09.09.2019, faţă de preluarea pârâtei B. S.A de către C. S.A., a fost conceptată în cauză, în calitate de pârâtă, C. S.A.

Prin sentinţa nr. 418/2019/civ/05.11.2019, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x/20.03.2008, în cuprinsul art. 1.3. a), b) şi c) cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul pentru rambursarea anticipată, art. 5.1 referitor la menţiunea:

"Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia (…) marjei, conform deciziei băncii", art. 5.3 privind menţiunea:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat", art. 7.1. lit. m), n), o) şi art. 9.14 din contract. A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamantului suma de 2.600 CHF, reprezentând comisionul de acordare a creditului la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare aferentă acestui debit, începând cu data introducerii acţiunii, 08.05.2017 şi până la data restituirii sumei, a obligat pârâtele C. S.A. (fostă B.) şi C. S.A. - Filiala Londra să restituie reclamantului suma reţinută cu titlu de comision de administrare şi să achite dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data iniţierii procesului şi până la data plăţii efective a debitului, a respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere şi a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive acţiunea formulată în contradictoriu cu B. - Sucursala Iaşi.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamantul A. apel incident.

Prin decizia civilă nr. 29/21.01.2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a respins petitul cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3. din contractul de credit nr. x din 20.03.2008 şi restituirea către reclamant a comisionului de acordare de 2.600 CHF, împreună cu dobânda legală, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate, a respins apelul incident şi a obligat apelantul-reclamant la plata către C. S.A. a sumei de 345,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1202/18.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia instanţei de apel şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 148/2019/civ/05.11.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

După rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia civilă nr. 575/21.12.2022, a admis apelul incident, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind stabilirea dobânzii variabile cuprinse în contractul de credit la art. 5.1 şi art. 5.3, doar în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii în raport cu decizia acesteia, art. 5.4 din acelaşi contract, potrivit căruia pentru orice sume datorate şi neplătite... împrumutatul va plăti băncii penalităţi..., şi de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic" şi a obligat intimata să restituie sumele încasate în temeiul acestei clauze. A păstrat restul dispoziţiilor hotărârii apelate care nu contraveneau deciziei pronunţate şi a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâta C. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi reţinerea cauzei pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.

Recursul declarat de reclamantul A.

În susţinere, autorul căii de atac a arătat că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că formula de calcul al dobânzii variabile, compusă din LIBOR la 3 luni+4,5 p.p. se menţine pe toată perioada derulării contractului, iar, pe de altă, aceasta a analizat posibilitatea restituirii diferenţei de dobândă doar pe perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi primul act adiţional din 2010.

În opinia recurentului, întrucât contractul de credit s-a derulat până la 10.04.2017, când intimata a declarat scadente anticipat toate sumele datorate în temeiul contractului de credit, instanţa de prim-control judiciar ar fi trebuit să dispună restituirea diferenţei de dobândă calculată până la această dată.

De asemenea, a susţinut că au fost încălcate normele de drept material referitoare la efectele nulităţii - quod nullum est nullum producit effectum -, care, în temeiul art. 1254 C. civ. de la 1864, se răsfrângeau şi asupra actelor adiţionale subsecvente contractului, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica marja în cazul evoluţiei indicelui de referinţă cu minim 0,25 p.p. (art. 5.1. din contractul de credit).

În opinia recurentului, aspectele referitoare la însuşirea actelor adiţionale de către acesta, prin semnătură, sunt lipsite de relevanţă, întrucât din moment ce pentru clauza din contract referitoare la dobânda curentă s-a reţinut că dovada negocierii nu s-a făcut, acelaşi criteriu trebuia aplicat şi pentru clauzele din actele adiţionale.

A mai susţinut că nu se putea reţine faptul că acest aspect a fost analizat de instanţele din primul ciclu procesual, în contextul în care chestiunea dedusă judecăţii era diferită şi a fost generată de efectul casării hotărârii pronunţate de instanţa de apel din primul ciclu procesual.

În final, a solicitat ca, în urma rejudecării cauzei, să se dispună restituirea diferenţei de dobândă curentă, între ceea ce a calculat banca în contul dobânzii curente şi dobânda formată din LIBOR 3 luni+4,50 p.p., pe toată perioada contractuală, până la declararea scadenţei anticipate, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare.

De asemenea, a arătat că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă motivele care au condus instanţa de apel la concluzia că până la încheierea primului act adiţional din 2010, intimata a avut în vedere marja de 4,50 p.p., pentru a se reţine că nu există nicio diferenţă de restituit.

În drept, criticile au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta C. S.A.

Pe calea recursului, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, a apreciat că dispoziţia instanţei de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, pe care a evocat-o, este nelegală, întrucât, pe de o parte, aceasta respectă prevederile în materie, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a modifica marja a fost condiţionată de variaţia indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni, care, în opinia recurentei, este un element obiectiv, independent de decizia sa. Prin urmare, a apreciat că modificarea dobânzii nu a intervenit în mod unilateral.

A mai afirmat că, valoarea indicelui de referinţă a ratei dobânzii este reglementată de Normele B.N.R. nr. 4/1995, nr. 14/2007 şi nr. 12/2008, iar valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni este publică, fiind disponibilă şi pe website-ul său.

În continuare, a arătat că posibilitatea de modificare a marjei a fost prevăzută expres în cuprinsul convenţiei de credit, în termeni clari şi inteligibili şi că, nicio lege nu o obliga să îi explice reclamantului raţiunile economice şi tehnice pentru care s-a stabilit un anumit preţ, ci impunea ca modul în care este prevăzut preţul să fie uşor de înţeles şi nesusceptibil de interpretare, astfel încât să se cunoască existenţa şi întinderea obligaţiei pe care şi-o asumă.

A mai arătat că a fost de bună-credinţă, iar contractul cuprindea toate elementele pe care reclamantul trebuia să le cunoască la data acordării împrumutului.

Recurenta a afirmat că reclamantul a avut posibilitatea să studieze şi să solicite modificarea sau negocierea clauzelor şi că, prin încheierea contractului, le-a acceptat şi şi-a asumat consecinţele ce decurgeau din acestea.

În acest context, a arătat că din moment ce reclamantul nu a solicitat negocierea convenţiei şi a semnat varianta de contract propusă de recurentă, fără să solicite explicaţii sau lămuriri, rezultă că acesta şi-a exprimat expres acordul cu privire la toate clauzele contractului, inclusiv la cele referitoare la modalitatea de calcul al dobânzii.

Din această perspectivă, a apreciat că intimatul nu putea susţine că nu cunoştea contractul sau că dorea negocierea lui, în măsura în care l-a semnat fără obiecţiuni.

Sub aspectul cerinţei privind dezechilibrul semnificativ, a afirmat că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii acestei condiţii şi că, potrivit doctrinei, acesta poate fi reţinut numai în lipsa unei prestaţii echivalente faţă de obligaţia de a achita dobânda aferentă sumei împrumutate, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, de vreme ce dobânda reprezintă chiar preţul contractului.

În ceea ce priveşte cerinţa bunei-credinţe, a arătat că aceasta vizează conduita sa prin raportare la art. 6 din Legea nr. 363/2007.

A mai afirmat că, instanţa de apel în mod greşit a reţinut caracterul abuziv al art. 5.4 din contract, în măsura în care acesta reflectă norme legale, respectiv dispoziţiile art. 1.082 şi ale art. 1.088 din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale O.G. nr. 9/2000, care prevăd că, în caz de neexecutare la termen a obligaţiei, creditorul este îndreptăţit la daune-interese în cuantumul dobânzii legale sau al celei prevăzute de părţi.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30.06.2023, recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., arătând că aceasta cuprinde motive contradictorii şi încalcă prevederile art. 1.254 C. civ., care reglementează efectele nulităţii contractelor.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut că statuarea instanţei, potrivit căreia urmare a caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, aceasta se va calcula pe baza formulei LIBOR la 3 luni + 4,50 p.p. pe an, formulă aplicată de bancă pe întreaga perioadă de desfăşurare a contractului, este contrară celei din paragraful următor, în care aceeaşi instanţă reţine faptul că sub aspectul sumelor încasate în temeiul clauzei 5.1., instanţa de fond a stabilit corect faptul că în perioada 20.03.2008-19.03.2010, banca nu a modificat marja potrivit deciziei sale discreţionare, dobânda fiind calculată prin aplicarea marjei fixe de 4,50%, astfel că nu mai există motive pentru care dobânda variabilă să nu mai fie calculată, în respectivul interval, potrivit formulei LIBOR la 3 luni + 4,50 p.p.

În opinia autorului căii de atac, contrarietatea motivării constă în împrejurarea că, deşi instanţa a reţinut că formula de calcul al dobânzii variabile, compusă din LIBOR la 3 luni + 4,50 p.p., se menţine pe toată perioada contractului, a analizat posibilitatea restituirii diferenţei de dobândă doar pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului de credit şi cea a primului act adiţional.

Contrar argumentelor invocate, Înalta Curte - subliniind faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la aspectele contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contrarietăţi între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, sau ipoteza unei contrarietăţi între dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers -, constată că decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, ci, în paragrafele evocate de către recurent a statuat asupra caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă şi asupra cererii reclamantului de restituire a sumelor ce ar fi fost încasate de bancă în temeiul acestor clauze, luând în considerare perioada în care convenţia părţilor a produs deja efecte.

Astfel, instanţa de apel a stabilit împrejurarea că dobânda variabilă se va calcula pentru viitor potrivit formulei LIBOR la 3 luni + 4,50% p.p., constatând totodată că, în raporturile dintre părţi, până la semnarea actului adiţional nr. x/19.03.2010, care prevedea expres cuantumul marjei majorate a băncii, dobânda a fost calculată conform aceleiaşi formule; s-a reţinut că banca nu a modificat marja în mod discreţionar şi, prin urmare, nu există motive ca, pentru acel interval, dobânda variabilă să nu fie calculată în temeiul formulei stabilite; totodată, s-a stabilit că nu există sume de restituit către reclamant. Aşadar, această critică urmează a fi înlăturată, ca nefondată.

Motivul de recurs subsecvent deduce spre soluţionare ipoteza încălcării efectelor nulităţii contractului, recurentul apreciind că statuarea caracterului abuziv al clauzei 5.1 din contractul de credit se răsfrânge şi asupra modificărilor aduse marjei băncii prin actele adiţionale ulterioare, prin care aceasta a fost majorată la 6%, apoi la 8%, astfel încât trebuia obligată pârâta să restituie toate sumele percepute cu titlu de dobândă variabilă, cu încălcarea formulei compuse din LIBOR la 3 luni + 4,50% p.p.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, în rejudecare, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind stabilirea dobânzii variabile cuprinse în contractul de credit la art. 5.1 şi art. 5.3, doar în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii în raport cu decizia sa unilaterală, în absenţa unor criterii concrete care pot determina modificarea acestei marje, şi care ar fi putut fi stabilită exclusiv în favoarea creditorului, determinând creşterea unilaterală a dobânzii.

Totodată, din actele dosarului şi statuările din etapele devolutive ale procesului, menţinute prin hotărârile instanţelor de control judiciar, rezultă că actele adiţionale invocate de recurent au avut ca obiect restructurarea creditului, la cererea împrumutatului, prin acestea stabilindu-se în mod neechivoc marja băncii sub forma unor procente majorate, respectivele clauze contractuale fiind excluse din analiza caracterului abuziv potrivit considerentelor sentinţei primei instanţe, necontestate sub acest aspect de niciuna dintre părţi şi care se opun cu autoritate de lucru judecat în prezentul cadru procesual.

Astfel, nu se poate reţine argumentul recurentului potrivit căruia constatarea nulităţii clauzei privind marja băncii din contractul principal s-ar răsfrânge asupra oricăror modificări ulterioare agreate de părţi prin actele adiţionale, întrucât motivul constatării caracterului abuziv al dispoziţiei contractuale din convenţia părţilor a fost justificat de faptul că se permitea stabilirea unei marje prin decizia unilaterală a băncii, demers lipsit de transparenţă, în condiţiile în care nu s-a precizat niciun criteriu obiectiv, clar, pentru stabilirea cuantumului acestui element component al dobânzii variabile.

Clauzele ulterioare, cuprinse în actele adiţionale, nu au urmat însă aceeaşi cale obscură, ci părţile au prevăzut în concret valoarea marjei băncii, modificarea fiind asumată şi însuşită prin semnătură de către acestea. Aşadar, banca şi-a adaptat conduita contractuală, stabilind valoarea marjei sale, acceptată de reclamant, iar odată consimţite noile condiţii de restructurare şi derulare a creditului, consumatorul nu se mai poate prevala de motivele care au determinat, într-un alt context contractual, constatarea nulităţii clauzei iniţiale.

Asupra recursului declarat de pârâta C. S.A., Înalta Curte reţine că motivele invocate vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin prisma cărora instanţa de apel a stabilit caracterul abuziv al clauzelor art. 5.1, art. 5.3 şi ale art. 5.4 din contractul de credit, privind modificarea marjei prin decizia unilaterală a băncii şi dobânda penalizatoare.

În opinia recurentei, aceste prevederi contractuale îndeplinesc cerinţa legală de a fi clare şi inteligibile şi nu creează un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar cea care reglementează dobânda penalizatoare redă dispoziţiile legale ale art. 1.082 şi art. 1.088 din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale O.G. nr. 9/2000, care reglementează dreptul creditorului la daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei la termen de către debitor.

Contrar argumentelor băncii, instanţa de apel, în rejudecare, respectând dezlegările cuprinse în decizia de casare, a examinat cele trei clauze din contractul de credit încheiat de părţi, stabilind, în mod corect, caracterul abuziv al acestora, din perspectiva caracterului imperativ al prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, în cadrul procesual preconstituit prin declararea apelului incident.

În acest context, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin acelaşi act normativ.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot fi reprezentate decât de acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru care să poată interveni la iniţiativa profesionistului, prin simpla accesare a clauzei impuse unilateral în contract.

Trebuie observat că, din conţinutul pct. 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13 CEE, care este similar cu forma art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă fără echivoc faptul că "motivul întemeiat", care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei, trebuie precizat în contract.

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în hotărârea pronunţată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei (ECLI:EU:C:2015:127), la par. 74 a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l), ca şi al punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială în procesul de apreciere asupra chestiunii respectării cerinţei privind transparenţa, împrejurarea dacă în contractul de împrumut se indică motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii, precum şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.2 din contract, dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi de marja variabilă a băncii (stabilită iniţial la 4,50% pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema pentru consumator a previzibilităţii majorării acestor costuri, în funcţie de criterii neindicate în contract, şi prevăzute, aşadar, în mod netransparent.

Cu referire la marja băncii, element component al dobânzii variabile aplicabile sumei împrumutate, examinarea instanţei devolutive de control judiciar a vizat sintagma conform deciziei băncii din cuprinsul clauzei 5.1., pe care a apreciat-o ca fiind greu inteligibilă, ceea ce conducea la lipsirea de claritate a clauzei şi permitea creditoarei ca, în absenţa unor criterii obiective de determinare a marjei, să îşi procure avantaje în mod discreţionar.

Sub acest aspect, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte potrivit cărora înţelegerea contractuală prevedea, în mod clar, criterii pentru stabilirea acestei marje, deoarece chiar din analiza argumentelor prezentate în memoriul de recurs se relevă împrejurarea că, în contractul de credit s-a prevăzut contextul în care se va modifica marja - când indicele de referinţă LIBOR la 3 luni variază cu minim 0,25 ppc -, dar nu şi elementele pe baza cărora se va calcula noua valoare, fiind fără relevanţă caracterul public al indicelui de referinţă, în condiţiile în care cuantumul profitului băncii a rămas a fi determinat exclusiv prin voinţa băncii. De aceea, sintagma conform deciziei băncii din cuprinsul clauzei privind stabilirea dobânzii variabile a creditului, lipsită fiind de claritate, crea premisele dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, permiţând băncii să determine unilateral marja de profit, fără ca împrumutatul să poată negocia sau influenţa acest element, dar având obligaţia de a achita dobânda astfel determinată.

De aceea, în mod judicios s-a reţinut că această clauză, ce face parte din obiectul principal al contractului, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, în cuprinsul contractului nefiind definit mecanismul prin care variază dobânda, prin raportare la decizia băncii, noţiunea fiind, aşadar imprecisă, chiar dacă aceasta era ancorată la o anumită variaţie a indicelui de referinţă LIBOR.

Aşadar, Înalta Curte reţine că, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă astfel libertatea şi posibilitatea de a rezilia imediat contractul.

Or, potrivit art. 5.1, dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform voinţei băncii. O astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Înalta Curte reţine împrejurarea că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului, după cum s-a mai subliniat, prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, contractul de credit în discuţie nu oferă un indiciu clar, obiectiv, cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Cu alte cuvinte, concluzionând, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe consumator cu privire la cuantumul total al dobânzii, sau trebuia să ofere acestuia informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va calcula cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia acesteia trebuia menţionată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţilor şi/sau a condiţiilor în care putea interveni modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în sensul micşorării acesteia, precum şi a criteriilor aplicabile acestor schimbări.

Instanţa supremă notează astfel că, sistemul reglementat de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, aspect care face necesară gestionarea unor garanţii adecvate pentru protecţia celui dintâi, printre care, deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă a acestuia asupra condiţiilor contractuale, pentru ca, astfel, consumatorul să poată anticipa în mod real şi concret, efectiv, consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Aşadar, caracterul variabil, nedeterminabil, al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit, aceasta nefiind redactată, după cum s-a arătat, într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât mecanismul de variaţie a dobânzii, prin raportare la o marjă variabilă, nu reprezintă o clauză care să aibă în vedere elemente clare şi precise, criteriul obiectiv fiind ancorat de voinţa băncii, chiar dacă aceasta avea ca punct de plecare o variaţie a celuilalt indice de referinţă, independent de aceeaşi voinţă.

Astfel, în condiţiile în care, prin convenţia de credit nu au fost explicitate criteriile de calcul pentru majorarea marjei, posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica în mod unilateral această componentă a dobânzii apare ca fiind discreţionară şi, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv.

Nici criticile privind reţinerea greşită a caracterul abuziv al clauzei privind dobânda penalizatoare nu sunt fondate, argumentele recurentei-pârâte privind dreptul legal de a percepe aceste accesorii, în temeiul art. 1.082 şi art. 1.088 din C. civ. de la 1864 şi al O.G. nr. 9/2000, fiind străine situaţiei din cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că normele de drept invocate reglementează dreptul creditorului de a primi dobândă pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de a i se achita o sumă de bani.

Teza I a art. 5.4 din contractul de împrumut privind dobânda penalizatoare nu poate imprima clauzei respective caracter abuziv, în contextul redactării fără echivoc a acesteia, impunându-se concluzia că respectiva dobândă va fi activată, precum o clauză penală, doar în ipoteza întârzierii la plată a ratelor creditului contractat de reclamant.

Însă, cu privire la teza a doua a aceleiaşi clauze, care prevede dobânda penalizatoare de 4% anual, aplicabilă dobânzii restante, instanţa de apel, în mod corect a reţinut caracterul abuziv al acesteia, cu motivarea că penalitatea suplimentară este de natură a conduce la ruperea echilibrului contractual dintre părţi, întrucât ea dă posibilitatea băncii creditoare de a percepe, pe lângă dobânda creditului, aplicabilă principalului restant, şi o altă dobândă, de 4%, asupra dobânzii neachitate, astfel încât consumatorul ar fi obligat la plata unor sume disproporţionat de mari, prin raportare la paguba suferită de profesionist.

Aşadar, instanţa devolutivă de control judiciar nu a negat dreptul băncii de a percepe daune moratorii, ci a limitat cuantumul acestor daune, stabilind că perceperea unei dobânzi penalizatoare, aplicată sumei calculate cu titlu de dobândă a creditului, este o sarcină excesivă pentru împrumutat, în condiţiile în care banca primeşte atât preţul creditului acordat consumatorului, precum şi dobândă penalizatoare pentru principalul restant.

În acest context, curtea de apel a apreciat în mod corect îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticilor recurentei-pârâte, în condiţiile în care clauzele contractuale în discuţie creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

Aşa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 575/21.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.