Cassation appeal dismissed in insolvency claim for unpaid goods, upholding court-fee exemption and Italian law of limitation

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 10.06.2022 reclamanta A. S.R.L. Italia (în insolvenţă) prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 68.780,83 Euro (în echivalent RON conform cursului BNR la data plăţii efective) la care se adaugă dobânda legală de întârziere calculată potrivit legii italiene de la 06.02.2017 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a invocat excepţia netimbrării, excepţia autorităţii de lucru judecat/a puterii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.01.2023, Tribunalul Bihor a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată reţinând că acţiunea este scutită de la plata taxei de timbru potrivit art. 115 din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 18 din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene.

În baza art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a respins excepţia autorităţii lucrului judecat, reţinând că hotărârea invocată de pârâtă este dată în procedura ordonanţei de plată, iar soluţia a fost de respingere a cererii de ordonanţă de plată, caz în care nu există autoritate de lucru judecat care să poată fi opusă într-o acţiune de drept comun; totodată, a unit excepţia prescripţiei dreptului material invocată prin întâmpinare cu fondul cauzei, având în vedere că este strâns legată de acesta.

Prin sentinţa nr. 55/LP/02.03.2023, Tribunalul Bihor a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Italia prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 68.780,83 Euro (în echivalent RON conform cursului BNR la data plăţii efective) la care se adaugă dobânda legală de întârziere calculată potrivit legii italiene de la 06.02.2017 şi până la plata efectivă; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.969,13 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.01.2023 şi a sentinţei nr. 55/LP/02.03.2023 a formulat apel pârâta C. S.R.L. solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei în întregime, iar, ca efect al rejudecării, admiterea excepţiei nelegalei timbrări, a excepţiilor autorităţii şi puterii de lucru judecat, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 381/2023 - A din 07.12.2023, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta C. S.R.L. şi a obligat apelanta la plata în favoarea intimatei a sumei de 4.850,20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare; iar, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca urmare a admiterii: excepţiei nelegalei timbrări a cererii formulate, excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fie ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a menţionat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinând, în esenţă, următoarele:

Soluţionarea greşită, de către ambele instanţe, a excepţiei nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect s-a arătat că, în mod eronat, ambele instanţe devolutive s-au prevalat de legea română în ceea ce priveşte o societate străină, a cărei procedură de insolvenţă nu conţine niciun element transfrontalier.

În realitate, societatea A. S.R.L. este o societate italiană, cu sediul în Italia, provincia Cremona, iar problema insolvenţei acesteia nu priveşte obiectul prezentului litigiu, astfel că nu sunt aplicabile prevederile legale în ceea ce priveşte protecţia şi drepturile străinului în cadrul unui litigiu transfrontalier, instituite de C. proc. civ., Cartea a VII-a sau reglementările internaţionale invocate, prin raportare la Legea nr. 85/2014.

Insolvenţa părţii adverse nu este o problemă transfrontalieră care să fie dedusă judecăţii instanţelor române, ci această procedură este o chestiune pur internă în statul în care aceasta îşi are sediul, doar efectele stării de insolvenţă privind problema abordată de acest petit.

Nu există un conflict de legi între legislaţia română şi cea italiană şi, în consecinţă, va fi incident principiul teritorialităţii aplicării legii italiene, în ceea ce priveşte o societate italiană, în legătură cu o procedură de insolvenţă desfăşurată în statul italian.

Este inoportună aplicarea legii române în vederea protejării unui raport transfrontalier, pentru simplul fapt că nu există un astfel de raport, din punctul de vedere al insolvenţei.

În mod identic, prevederile internaţionale nu îşi găsesc aplicarea, acestea reglementând cazurile de insolvenţă transfrontalieră, ceea ce nu este cazul în speţă. Astfel, raţionamentul instanţei de fond, preluat în totalitate în apel, de a aplica prevederile art. 18 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene este fundamental greşit, din moment ce acesta legiferează în legătură cu un alt domeniu de aplicare, neincident în speţă.

Insolvenţa societăţii italiene este o chestiune reglementată de dreptul italian, materie care urmează a guverna şi procedura aferentă, în sine. Astfel, aplicabil este art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) 848/2015 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015.

După redarea pct. 26 din preambulul Regulamentului, s-a arătat că, fără îndoială, partea adversă ar fi trebuit să prezinte temeiul legal din legea naţională italiană care reglementează timbrarea acţiunilor în justiţie pentru recuperarea unei pretinse creanţe civile sau comerciale. Or, un asemenea temei nu a fost exhibat şi nu s-a făcut dovada că ar fi necesară aplicarea, evident subsidiară, a dispoziţiilor art. 18 TFUE.

Amintind dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Regulamentul (UE) 848/2015 şi, având în vedere că procesul se desfăşoară în România, recurenta a susţinut că sunt aplicabile prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013.

A concluzionat recurenta că, respectând prevederile art. 197 din C. proc. civ., instanţa de fond ar fi trebuit să dispună anularea cererii de chemare în judecată, întrucât nu a fost respectată obligaţia imperativă de plată a taxei judiciare de timbru.

În continuare, recurenta a susţinut soluţionarea greşită de către ambele instanţe, a excepţiilor autorităţii şi puterii de lucru judecat.

Sub acest aspect, s-a arătat că, în considerentele deciziei recurate, instanţa s-a rezumat la prevederile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., respectiv art. 1025 alin. (1) C. proc. civ., însă, în opinia recurentei, în mod eronat, instanţa de apel a concluzionat că statuările judecătorului din procedura ordonanţei de plată nu pot să beneficieze de principiul autorităţii de lucru judecat. Astfel, instanţa nu a avut în vedere că, de fapt, prevederile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. sunt redactate în sensul că "principiul autorităţi de lucru judecat nu se aplică atâta vreme cât judecătorul ordonanţei de plată nu intră pe fondul cauzei".

În concret, în litigiul anterior dintre părţi, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, judecătorul a tranşat probleme referitoare la legea aplicabilă şi s-a pronunţat asupra excepţiei de fond a prescripţiei. Astfel, instanţa a decis că legea aplicabilă litigiului dintre părţi este legea română, respingând în consecinţă ca prescrisă cererea de emitere a unei ordonanţe de plată.

De asemenea, a subliniat recurenta, instanţa de fond (Tribunalul Bihor) şi cea de apel (Curtea de Apel Oradea) au omis din vedere Decizia nr. 1777 din 25 iunie 2015, pronunţată în recurs de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa supremă a hotărât că între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat există o diferenţă clară.

A susţinut recurenta că tripla identitate de părţi este cât se poate de evidentă; în cadrul dosarului nr. x/2020, instanţa s-a pronunţat, prin hotărâre definitivă, asupra unor chestiuni de fond; de asemenea, în cadrul procedurii ordonanţei de plată s-au administrat probe, aceleaşi care au fost analizate în prezentul litigiu, cu excepţia interogatoriului.

Având în vedere cele pronunţate pe fondul cauzei în dosarul anterior, recurenta a apreciat că judecătorul ordonanţei de plată s-a pronunţat asupra fondului cauzei, împrejurare care echivalează cu dreptul său de a invoca puterea de lucru judecat a considerentelor care reţin aplicabilitatea legii române, respectiv a soluţiei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, redând, în acest context dispoziţiile art. 434 din C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic".

Având în vedere toate aceste considerente, se impune admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată în raport cu art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

De asemenea, în subsidiar, considerentele şi soluţia judecătorului ordonanţei de plată ar trebui să se aplice cel puţin în baza principiului securităţii juridice, întrucât au creat recurentei încrederea legitimă că raportul de drept litigios este guvernat de legea română.

Într-o altă critică, recurenta a susţinut soluţionarea greşită a chestiunii litigioase referitoare la inexistenţa unui contract între părţi, precizând, în sinteză, următoarele:

În formularea cererii de chemare în judecată, societatea intimată a făcut referire la existenţa unui raport juridic între părţi, fără a pune la dispoziţia instanţei acte doveditoare în acest sens.

A mai amintit recurenta dispoziţiile art. 1225 alin. (2) şi (3) din C. civ., art. 1226, art. 1235 din C. civ. şi, art. 1236 din acelaşi cod şi a arătat că, societatea intimată care, deşi pretinde că relaţiile dintre părţi sunt de natură contractuală, nu a depus nici cea mai mică formă de cooperare în sensul de a ajunge la un acord, apt de a satisface atât interesele proprii, cât şi ale recurentei.

De asemenea, intimata-reclamantă nu a depus în probaţiune înscrisuri care să dovedească provenienţa pretinsului drept de creanţă solicitat, nefiind depuse la dosar dovezi privind pretinsul contract de vânzare, comenzile/ofertele, emiterea unor facturi fiscale şi dovada comunicării lor, existenţa unor avize de însoţire a mărfii şi, în general, orice probe care să conducă la ideea că între părţi s-a încheiat un contract sau, mai mult decât atât, conţinutul unui astfel de contract.

Recurenta a solicitat să se constate, conform stării reale de fapt, că între părţi nu a fost încheiat în mod valabil niciun contract, prin urmare nici relaţiile dintre acestea nu pot fi de natură contractuală.

Dacă instanţa de recurs va considera că, totuşi, ar fi incidentă existenţa unui contract (fără a exista formă scrisă, un obiect, cauză ori stabilire a drepturilor şi a obligaţiilor), recurenta a adus în dezbatere prevederile art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma I.

Recurenta a mai susţinut că o soluţie logică, neaplicată de ambele instanţe devolutive o constituie incidenţa legii române în cadrul prezentului litigiu, evidenţiindu-se, în esenţă, sub acest aspect următoarele:

În mod incontestabil, relaţionările dintre societatea recurentă şi societatea intimată au o legătură doar cu statul român, acesta reprezentând teritoriul de livrare a bunurilor, de emitere a facturilor, de efectuare a plăţilor şi, nu în ultimul rând, teritoriul care găzduieşte sediul uneia dintre părţi, şi anume cel al recurentei. Astfel, este evident că, din corespondenţa dintre părţi, modul de relaţionare dintre acestea, utilizarea bunurilor şi existenţa unui protocol de desfăşurare a operaţiunilor şi circuitul documentelor, se poate conchide în sensul în care legătura dintre părţi este vădit mai strânsă cu România şi nu cu Italia.

Societatea intimată se prevalează de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Roma I, deşi între părţi nu există un contract, prin urmare societatea A. S.R.L. nu şi-a asumat obligaţiile pe care, prin puterea legii, vânzătorul le are faţă de cumpărător.

Mai mult, cu ocazia formulării unei cereri de emitere a unei ordonanţe de plată de către intimată, două instanţe au stabilit cu putere de lucru judecat că legea aplicabilă relaţiilor contractuale dintre părţi este legea română. În consecinţă, se impune păstrarea aceluiaşi raţionament şi în prezentul litigiu, având în vedere că există o identitate de cauză (şi de părţi) prin raportare la cererea formulată în dosarul nr. x/2020.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar admite că nu este incident principiul autorităţii de lucru judecat/puterii de lucru judecat, ar trebui să se constate că legea aplicabilă contractului, după cum intimata alege să califice relaţiile dintre părţi, este legea română cel puţin prin prisma principiului securităţii raporturilor juridice.

Având în vedere cele două sentinţe ale Tribunalului Bihor în ceea ce priveşte cererea de emitere a unei ordonanţe de plată prin care s-a stabilit legea aplicabilă contractului ca fiind legea română, consideră recurenta că acest lucru este cel puţin un indiciu indubitabil din care rezultă fără echivoc că legea aplicabilă relaţiilor dintre părţi este legea română.

Astfel, chiar dacă, prin absurd, am considera că între părţi există încheiat un contract sub aspectul noţiunii de negotium, contract care nu îndeplineşte oricum condiţiile, ar trebui să se aplice excepţia reglementată la art. 4 par. (3) din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).

Aşa fiind, recurenta a solicitat a se constata că, în temeiul art. 4 par. (3) din Regulamentul Roma I, legea care guvernează eventualele relaţii contractuale dintre părţi este legea română, deoarece între părţi nu a fost încheiat în mod valabil niciun contract propriu-zis care să genereze în sarcina apelantei-pârâte o obligaţie de plată.

Recurenta a relevat, într-o altă critică, tranşarea contrară legii a incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinându-se, în esenţă, următoarele:

Având în vedere cele arătate la punctul anterior cu privire la legea care guvernează relaţiile dintre părţi, în ipoteza în care s-ar admite, prin absurd, că a fost încheiat în mod valabil un contract de vânzare-cumpărare, recurenta a arătat că dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale este prescris conform C. civ. român aplicabil, având în vedere că legea aplicabilă, în situaţia în care se constată că între părţi există un raport juridic de natură contractuală, este legea română.

În ceea ce priveşte normele de drept material incidente în ipoteza în care s-ar admite că s-ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare - generator al unor drepturi de creanţă şi a unor obligaţii fie de a da sau a face, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 2524 alin. (1) din C. civ. cu privire la momentul de la are începe să curgă termenul de prescripţie.

În principal, momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani este din data de 6.02.2017, dată la care apelanta-pârâtă a efectuat ultima plată. Astfel, se constată că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit cel târziu la data de 6.02.2020, având în vedere că nu există dispoziţii derogatorii de la termenul general de 3 ani. În raport de acest moment, se constată că cererea de chemare în judecată este în mod vădit formulată cu depăşirea termenul de prescripţie, respectiv în data de 7.06.2022.

În subsidiar, se poate considera ca şi moment de reper data de 13.03.2015, dată la care, după cum admite şi intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată, reprezentantul apelantei-pârâte a propus semnarea unui acord în vederea stingerii debitului restant exigibil (debit care include şi suma solicitată prin cererea de chemare în judecată), evident pretinsa obligaţie de plată a devenit exigibilă anterior acestui moment.

Conform art. 2517 din C. civ., termenul de prescripţie a pretinsului drept la acţiune este de 3 ani - termen general, neexistând o normă derogatorie în acest sens. Se poate observa cu uşurinţă că, cel puţin în raport de data indicată de către intimata - 13.03.2015, dată care este cu mult peste momentul în care a devenit exigibilă pretinsa obligaţie de plată, dreptul material la acţiune este, în mod evident prescris. Prescripţia împlinindu-se, cel târziu, în data de 13.03.2018. În continuare, cererea intimatei a fost formulată în data de 7.06.2022, dată la care în mod evident dreptul material la acţiune era prescris.

Ulterior, recurenta a depus un script intitulat "Memoriu suplimentar de recurs", în care, în temeiul aceluiaşi caz de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - şi cu referire la nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată, respectiv incidenţa legii române în cadrul prezentului litigiu, a exprimat, în esenţă, critici cu un conţinut similar celor cuprinse în cererea de recurs iniţială.

Astfel, făcând referire la art. 11 alin. (1) din Codul de insolvenţă al întreprinderilor italian şi la teza I a articolului 3 din Regulamentul 848/2015, a punctat că, în raport de aceste prevederi, competenţa de a deschide procedura de insolvenţă revine instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului, în cazul societăţii A. S.R.L., provincia Cremona, Italia.

Regulamentul arătat stabileşte şi legea aplicabilă procedurii insolvenţei ca fiind legea statului membru pe a cărui teritoriu este deschisă procedura, art. 7, alin. (1) din Regulamentul UE nr. 848/2015.

Ca atare, din interpretarea per a contrario a prevederilor referitoare la scutirea de taxă de timbru pe plan naţional, statuate de art. 115, alin. (1) din Legea nr. 85/2014, societatea A. S.R.L. nu poate beneficia de scutire de taxă de timbru conform legislaţiei române, temeiul legal invocat având aplicabilitate numai în situaţia în care debitorul şi-a deschis procedura insolvenţei cu aplicarea legii române.

Aplicând legea italiană procedurii de insolvenţă, acţiunea urmează a fi supusă taxei judiciare de timbru conform art. 1, alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 80/2013, aşa cum este expres prevăzut şi în art. 9 din Decretul Prezidenţial nr. 115/2002 emis de Preşedintele Italiei.

Având în vedere cele expuse, cererea de chemare în judecată formulată de societatea A. S.R.L. - în insolvenţă - este nulă, întrucât procedura timbrării nu a fost efectuată.

În continuare, relativ la aplicabilitatea legii române în cadrul prezentului litigiu, recurenta a susţinut, în sinteză, că în alin. (1) şi (2) ale art. 4 din Regulamentul Roma I se regăsesc o serie de criterii obiective de localizare a raportului contractual într-o jurisdicţie anume, dar şi că alin. (3) din Regulamentul Roma I conţine o clauză de excepţie care, este incidentă în cauza dedusă judecăţii.

Cu toate că, în temeiul reglementării europene, nu se acordă o anumită valoare niciunuia dintre aceste indicii obiective de localizare a contractului, nefiind vorba despre un rang de prioritizare a lor în procesul de determinare a legii aplicabile, din coroborarea argumentelor expuse în cuprinsul cererii formulate rezultă fără îndoială că raportul juridic dintre părţile prezentei cauze prezintă cele mai strânse legături cu legislaţia din România.

Intimata a transmis întâmpinare prin care a solicitat în esenţă respingerea recursului, ca nefondat; recurenta a transmis răspuns la întâmpinare şi, ulterior, concluzii scrise.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând instanţei admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca urmare a admiterii: excepţiei nelegalei timbrări a cererii formulate, excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fie ca nefondată.

Primul set de critici vizează, însă, o chestiune de ordin procedural, respectiv "soluţionarea greşită, de către ambele instanţe, a excepţiei nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată", recurenta fiind, în realitate, nemulţumită de faptul că instanţa de apel a confirmat raţionamentul primei instanţe referitor la scutirea reclamantei, persoană juridică străină (italiană) aflată în insolvenţă, de plata taxei judiciare de timbru prin prisma prevederilor art. 115 din Legea nr. 85/2014 şi art. 18 din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene.

Dintru început, Înalta Curte reţine că modalitatea de timbrare nu poate constitui un motiv de anulare a cererii de chemare în judecată şi nici nu poate justifica soluţia de casare, chiar şi în situaţia în care caracterul netimbrabil al cererii ar fi fost în mod greşit stabilit. . Timbrajul este prevăzut ca o cerinţă pentru formularea cererilor de chemare în judecată, netimbrarea determinând, în anumite condiţii, nulitatea acestor acte de procedură, însă contestarea în calea de atac a statuărilor instanţei sub acest aspect, de către partea care pretinde că cererea nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru, nu poate avea finalitatea urmărită de recurentă.

Astfel, este de menţionat că, prin Decizia nr. 7/2014 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 20 alin. (5) din aceeaşi lege (prevedere reluată, în prezent, de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, modificată), s-a reţinut că singura soluţie pe care instanţa judecătorească superioară, învestită cu soluţionarea unei căi de atac, o poate dispune în temeiul textului menţionat, în condiţiile în care se formulează cereri cu privire la timbraj, este aceea de obligare a părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiilor procesuale anterioare.

Pe cale de consecinţă, chiar în ipoteza existenţei unor lipsuri în ceea ce priveşte achitarea taxelor judiciare de timbru, de vreme ce acţiunea a fost judecată pe fond, această împrejurare nu poate duce la anularea cererii de chemare în judecată.

De altfel, chestiunea referitoare la consecinţele existenţei unor neregularităţi privind taxele judiciare de timbru a fost abordată similar şi corect de instanţa de apel.

Suplimentar, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 115 din Legea nr. 85/2014, nu este datorată taxa de timbru de către administratorul/lichidatorul judiciar care acţionează în vederea recuperării creanţelor aflate în patrimoniul debitorului, temeiul acordării scutirii fiind de natură subiectivă (persoana care acţionează) şi de natură obiectivă (recuperarea creanţelor deţinute de către debitor), precum şi că dispoziţia legală arătată conţine o normă de ordin procedural.

Fiind vorba despre o problemă de drept procesual (scutirea reclamantei, persoană juridică străină aflată în insolvenţă, de plata taxei judiciare de timbru), se va aplica lex fori (legea forului), adică legea instanţei în faţa căreia a fost introdusă acţiunea.

Este adevărat că potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, fiind datorate de toate persoanele fizice şi juridice, însă, în condiţiile în care norma specială, respectiv art. 115 din Legea nr. 85/2014, stabileşte că nu este datorată taxa de timbru de către administratorul/lichidatorul judiciar care acţionează în vederea recuperării creanţelor aflate în patrimoniul debitorului, argumentele instanţei de apel sunt corecte.

În consecinţă, dincolo de împrejurarea că neregularitatea privind plata taxei judiciare de timbru nu poate atrage anularea unei cereri de chemare în judecată, respectiv casarea unei hotărâri, cum art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabileşte scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, curtea de apel a confirmat soluţia tribunalului considerând, în mod corect, că cererea de chemare în judecată nu este supusă taxei judiciare de timbru prin prisma dispoziţiei legale anterior menţionate şi a art. 18 din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene.

A doua critică susţinută de recurentă vizează tot o chestiune legată de aplicarea normelor de procedură - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume "soluţionarea greşită de către ambele instanţe, a excepţiilor autorităţii şi puterii de lucru judecat".

Din argumentarea acestei critici, se desprinde ideea că încălcarea vizează autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2020, recurenta subliniind, totodată, că este îndreptăţită să invoce puterea de lucru judecat a considerentelor care reţin aplicabilitatea legii române, respectiv a soluţiei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Şi această critică este nefondată.

Astfel, instanţa supremă constată că hotărârea în legătură cu care se invocă încălcarea autorităţii/puterii de lucru judecat a fost pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2020, iar prin această hotărâre, rămasă definitivă, a fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de societatea A. S.R.L., în procedura specială a ordonanţei de plată, reglementată de art. 1014 - 1025 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, în cazul respingerii unei cereri introduse în această procedură specială, creditorul are posibilitatea de a introduce cererea pe calea dreptului comun, ceea ce autorizează concluzia că dezlegările din procedura specială nu i se pot opune acestuia cu putere de lucru judecat, iar pentru identitate de raţiune nici părţii adverse.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1025 C. proc. civ. reiese că ordonanţa de plată dobândeşte caracter de titlu executoriu şi se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie de la pronunţare şi definitivă ca urmare a neintroducerii cererii în anulare sau a respingerii acesteia, însă numai pentru ipoteza în care cererea este admisă.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2020, care este una de respingere într-o procedură specială, în contextul în care legea de procedură civilă deschide în acest caz creditorului calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiaşi drept.

Afirmaţia recurentei că, în subsidiar, considerentele şi soluţia judecătorului ordonanţei de plată ar trebui să se aplice cel puţin în baza principiului securităţii juridice, întrucât au creat recurentei încrederea legitimă că raportul de drept litigios este guvernat de legea română, nu poate fi susţinută cu temei, în condiţiile în care, deşi acest principiu oferă o protecţie importantă, el nu este unul absolut şi nu poate fi invocat în mod legitim, având în vedere dispoziţiile speciale care reglementează procedura ordonanţei de plată.

Aşadar, critica recurentei care vizează soluţionarea greşită a excepţiilor autorităţii şi puterii de lucru judecat, este nefondată şi va fi înlăturată.

Celelalte critici care privesc soluţionarea greşită a chestiunii litigioase referitoare la existenţa unui contract valabil încheiat între părţi se constituie în aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Astfel, susţinerile recurentei în sensul că intimata nu a depus în probaţiune înscrisuri care să dovedească provenienţa dreptului de creanţă solicitat, nefiind ataşate la dosar dovezi privind pretinsul contract de vânzare, comenzile/ofertele, emiterea unor facturi fiscale şi dovada comunicării lor, existenţa unor avize de însoţire a mărfii şi, în general, orice probe care să conducă la ideea că între părţi s-a încheiat un contract sau, mai mult decât atât, conţinutul unui astfel de contract, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu s-ar corobora, în opinia sa, cu probele.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat prevalenţă în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale în detrimentul altora, reprezintă o operaţiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate cauzei, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. şi care este apanajul exclusiv al instanţelor de judecată devolutive ale fondului cauzei.

Prin urmare, deşi formal se invocă greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material (art. 1225 alin. (2) şi (3) din C. civ., art. 1226, art. 1235 din C. civ., art. 1236 din acelaşi cod, art. 2524 alin. (1) din C. civ., art. 2517 din C. civ.), recurenta urmăreşte în realitate reinterpretarea probatoriului şi o altă statuare asupra situaţiei de fapt, ceea ce nu îi este permis instanţei de recurs, ţinând cont de împrejurarea că instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat şi având în vedere limitele în care se exercită controlul de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât priveşte chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune, critică întemeiată pe aplicabilitatea în cauză, în privinţa obligaţiilor contractuale, a prevederilor legii române, respectiv a termenului de prescripţie prevăzut de art. 2517 din C. civ. şi a art. 2524 alin. (1) din acelaşi cod, cu referire momentul de la care începe să curgă acest termen, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a apreciat prin hotărârea recurată că incidenţa art. 4 alin. (2)-(4) din Regulamentul CE nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor comerciale (Regulamentul Roma I) poate interveni numai subsidiar existenţei unei împrejurări care să justifice înlăturarea de la aplicare a legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul (C. civ. italian), regulă prevăzută de art. 4 paragraful 1 din Regulamentul Roma I.

Or, pe baza probelor administrate, instanţa de apel a apreciat, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, că nu există astfel de motive întemeiate sau împrejurări, care să justifice înlăturarea de la aplicare a regulii anterior amintite şi soluţionarea conflictului de legi potrivit art. 4 alin. (2)-(4) din Regulamentul Roma I, în favoarea legii române.

Aşadar, şi această critică este tot una de netemeinicie, care nu mai poate fi reevaluată în recurs. Având ca premisă aplicabilitatea în raporturile contractuale deduse judecăţii a C. civ. italian, respectiv a termenului general de prescripţie de 10 ani reglementat de acesta, instanţa de recurs nu poate cenzura elementele faţă de care instanţa de apel a stabilit că, raportat la data la care a fost depusă cererea de chemare în judecată şi la momentul la care au fost emise facturile fiscale, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu era împlinit,

Aşa fiind, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată, nefiind astfel incident motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L, ca nefondat.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 14.840 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 381/2023 - A din 07.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 14.840 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2024.