Imprévisibilité in a successive lease: retroactive adaptation of past periods rejected as the remedy produces only future effects.

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 19.11.2021, sub nr. x/2021, modificată, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 1271 C. civ. să se dispună adaptarea contractului de închiriere nr. x/2008, solicitând reducerea cu 1/2 a chiriei aferente lunii martie 2020, scutirea de chirie pentru lunile aprilie- iunie 2020, reducerea cu 1/2 a chiriei aferente lunilor iulie- august 2020, scutirea de chirie pentru lunile octombrie 2020- aprilie 2021, reducerea cu 1/4 a chiriei pentru luna octombrie 2021 şi scutirea de chirie pentru luna noiembrie 2021, precum şi adaptarea contractului pentru lunile decembrie 2021- februarie 2022.

Prin sentinţa civilă nr. 139/25.01.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 5.733,84 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, rejudecând, să se schimbe în tot sentinţa apelată cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 1685 din 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac şi casarea deciziei recurate.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit o serie de norme de drept material, susţinând, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a interpretat greşit art. 1271 C. civ., prin raportare la modalitatea în care a stabilit felul cum se poate aplica principiul impreviziunii, respectiv în privinţa elementelor definitorii ale conceptului de impreviziune cu încălcarea regulii de interpretare unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă; cu ignorarea elementelor specifice pandemiei medicale, ale factorului de imprevizibilitate al actelor legislative emise de autorităţile competente; cu ignorarea completă a dispoziţiilor contractuale, care prevăd că se va datora chirie pentru perioada în care spaţiul a fost folosit, dar nu mai puţin de 6 luni/an.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit normele juridice privind aplicarea principiului disponibilităţii cu privire la negocierea dintre părţi anterioară chemării în judecată.

Modalitatea de apreciere a momentului din care impreviziunea ar opera este contradictorie, inclusiv în reţinerile instanţei de fond, respectiv instanţei de apel; astfel, instanţa de fond consideră că se poate dispune aplicarea adaptării contractului de la momentul pronunţării definitive a instanţei de judecată, iar instanţa de apel, în aplicarea aceloraşi norme legale, stabileşte că se poate aplica impreviziunea de la momentul cererii de chemare în judecată. În opinia recurentei, ambele soluţii, contradictorii, nu se bucură de legalitate, faţă de specificul aparte al instituţiei impreviziunii, raportat la respectarea principiului bunei credinţe, respectiv al disponibilităţii.

În opinia recurentei, instanţa de apel a neglijat regulile de drept material care impun principiile specifice instituţiei impreviziunii, şi, deşi a fost reţinută afectarea gravă a societăţii, a considerat, printr-o interpretare greşită a legii, că nu sunt întrunite elementele pentru aplicarea adaptării contractului dintre părţi.

Instanţa a ignorat şi reglementările legale impuse de autorităţi, care intrau în vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial.

În contextul prezentat, hotărârea recurată nu se poate bucura de legalitate, câtă vreme, aplicând şi interpretând în mod greşit legea, instanţa de apel înlătură orice posibilitate reală de aplicabilitate a teoriei impreviziunii.

Deşi, cel puţin în mod aparent, instanţa face o analiză generică, superficială, a situaţiei litigioase, în opinia recurentei, instanţa nu a avut în vedere că impreviziunea reprezintă de fapt o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. Cu toate că părţile sunt ţinute la executare chiar dacă prestaţiile devin mai oneroase, potrivit art. 1271 alin. (1) C. civ., teoria impreviziunii devine aplicabilă odată îndeplinite cerinţele cumulative ale alin. (3) din acelaşi text de lege.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că decizia recurată nu respectă exigenţele pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. le impune. Aceasta întrucât, instanţa de apel nu a răspuns şi nu a înlăturat o serie de argumente esenţiale ale sale, care aveau realmente aptitudinea să influenţeze soluţia din aceasta cauză.

După evidenţierea obligaţiilor impuse instanţelor din perspectiva motivării hotărârilor în lumina art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenta a solicitat să se constate că nici tribunalul, nici curtea de apel nu s-au aplecat asupra susţinerilor sale privind aplicarea dispoziţiilor contractuale, care prevăd că plata chiriei se datorează pentru perioada în care a fost desfăşurată activitatea, dar nu mai puţin de 6 luni pe an. Instanţa de apel în mod eronat afirmă că, în speţă, criticile formulate în cererea de apel vizează exclusiv modul în care a fost apreciată data de la care poate opera impreviziunea.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu aspectele invocate cu privire la semnarea interogatoriului, deşi s-a arătat că persoana care a semnat nu avea calitatea de reprezentant legal al părţii; instanţa ignoră cererea în totalitate.

A mai susţinut recurenta că nu are importanţă pentru aplicarea adaptării contractului durata acestuia, iar legiuitorul nu stabileşte că impreviziunea poate fi aplicată doar la anumite contracte, subliniind că, prin motivele reţinute, nelegale, instanţa adaugă la lege.

Recurenta a mai susţinut că instanţa ignoră cererea sa de adaptare a contractului reţinând, în mod eronat, că a solicitat ca toată povara să cadă pe partea adversă; oricum, în situaţia în care instanţa considera cererea sa excesivă, avea posibilitatea de a o cenzura şi de a admite în parte solicitările sale.

Intimatul-pârât a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, faţă de care recurenta-reclamantă a transmis răspuns solicitând respingerea apărărilor formulate de partea adversă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

Examinând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea căii extraordinare de atac cuprind semnificative referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Observând criticile recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că autoarea căii extraordinare de atac nu argumentează această susţinere, din perspectiva unor chestiuni de nelegalitate, ci, aduce în dezbatere aspecte vizând probele administrate şi situaţia de fapt (ex: aplicarea dispoziţiilor contractuale şi nepronunţarea de către instanţa de apel în legătură cu aspectele invocate în ceea ce priveşte semnarea interogatoriului) prezentând raţionamente care relevă doar nemulţumirea sa cu privire la neînsuşirea de către instanţa de apel a susţinerilor formulate, fără să se evidenţieze o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera unor aspecte ce pot forma obiect de analiză în recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la metoda de interpretare a contractului, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt, nu se pot constitui în critici de nelegalitate apte de a fi examinate în recurs.

În egală măsură, se constată că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, adusă în dezbatere de recurentă, presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Prin urmare, deşi recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs şi indică normele de drept material pe care le consideră greşit aplicate, marea majoritate a criticilor aduse deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte, afirmaţii şi opinii personale asupra noţiunii de impreviziune, fără a se evidenţia aspecte concrete de nelegalitate împotriva hotărârii din apel, chestiunea care vizează momentul de la care trebuie să curgă impreviziunea fiind singura critică de nelegalitate formulată de recurentă.

Această critică este, însă, nefondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în speţă, contradictorialitatea invocată de recurentă în ceea ce priveşte modalitatea de apreciere a momentului din care impreviziunea ar opera, în sensul că instanţa de fond a considerat că se poate dispune aplicarea adaptării contractului de la momentul pronunţării definitive a instanţei de judecată, iar instanţa de apel, în aplicarea aceloraşi norme legale, a stabilit că se poate aplica impreviziunea de la momentul cererii de chemare în judecată, nu poate fi susţinută cu temei.

Şi aceasta, întrucât, în apel, instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, are obligaţia de a verifica legalitatea sentinţei atacate, astfel că, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ., poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea acestuia. În acest context, instanţa de prim control judiciar poate respinge apelul şi menţine hotărârea atacată, în motivare curtea de apel având posibilitatea să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le adopte, să le înlocuiască cu propriile considerente sau să le complinească.

Analizând modul în care prima instanţă a dat eficienţă susţinerilor reclamantei, cât şi apărărilor opuse de pârâtă, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să verifice felul în care a fost stabilită situaţia de fapt şi în care a fost aplicată legea de către prima instanţă, iar împrejurarea că instanţa nu îşi însuşeşte punctul de vedere al părţii cu privire la anumite aspecte ale judecăţii şi raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului, atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate, nu pot legitima teza contradictorialităţii evidenţiată de recurentă.

Totodată, Înalta Curte reţine că impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat şi produce efecte viitoare asupra executării, iar nu efecte pentru trecut, fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale, urmare a unor evenimente exterioare, necontrolabile şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia.

Or, în speţă, aşa cum, a reţinut instanţa de apel, ceea ce autoarea demersului judiciar doreşte a fi adaptat este o parte temporală a contractului de locaţiune încheiat cu intimata-pârâtă situată în trecut, urmând ca, în accepţiunea sa, contractul de locaţiune să continue pentru viitor în aceleaşi condiţii precum cele în care obligaţiile au fost asumate iniţial de către părţi.

Contrar opiniei reclamantei, întrucât impreviziunea se constituie într-un remediu menit să asigure supravieţuirea contractului prin adaptarea la noile condiţii economice, Înalta Curte constată că aceasta nu poate produce decât efecte viitoare asupra executării contractului, nu efecte pentru trecut, imposibilitatea adaptării contractului în modalitatea solicitată de reclamantă fiind evidentă.

Ca atare, chestiunile aduse în dezbatere de recurenta-reclamantă în susţinerea cazului de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu au relevanţă în cauză.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat cu rigurozitate reglementarea juridică a impreviziunii şi a constatat cu justeţe, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, la intervalul de timp pentru care se solicită constatarea impreviziunii şi la natura juridică de contract cu executare succesivă a contractului de locaţiune încheiat între părţile cauzei, că nu sunt îndeplinite în speţă cerinţele specifice acestei instituţii juridice.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că niciunul din cazurile de casare invocate de recurentă nu sunt incidente în speţă, iar aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, în condiţiile în care motivarea instanţei de apel este una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1685 din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1685 din 2 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2024.