Cassation annulled for failing to frame review within legal limits: mere re-argumentation of facts and contract nullity treated as substantive errors rather than procedural violations

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând să se constate nulitatea contractului nr. x/12.09.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2518 din 27 octombrie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 594 A din 3 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, fiind obligată la plata către intimată a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de apel, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea normelor de drept procedural privind aprecierea probelor.

În acest sens, în raport de art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de apel nu a examinat ansamblul probatoriu administrat în cauză, considerând relevantă doar o mică parte a acestor înscrisuri şi înlăturând o parte importantă a probatoriului administrat, pe baza unor susţineri ilogice şi nejuridice.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, deşi instanţa de apel a remarcat la ultimul paragraf de la pag. 5 din decizia atacată că a depus la dosarul cauzei, pentru termenul de judecată din 10.06.2021 de la fondul cauzei, aproape 250 de pagini de documente ce acopereau perioada 2011-2015, care contraziceau susţinerile intimatei şi din care rezulta în mod indubitabil faptul că aceasta a facturat servicii ce nu aveau legătură cu obiectul presupusului contract nr. x/12.09.2011, respectiv închirierea de echipamente de filmat, acest probatoriu a fost ignorat.

Potrivit recurentei-reclamante, recurgând la silogisme defectuoase, instanţa de apel a apreciat că nu s-ar fi interzis prestarea orelor suplimentare şi astfel, în lipsa unei astfel de interdicţii, acestea ar face parte şi ele din obiectul contractului, chiar dacă nu sunt menţionate expres.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, în raport de logica greşită a instanţei de apel, ar rezulta că obiectul unui contract este format nu doar din bunul sau prestaţia avută de părţi în vedere la încheierea acestuia, ci din orice alt bun sau prestaţie ce nu a fost interzisă în expres de părţi prin contract.

Recurenta-reclamantă apreciază că acest raţionament al instanţei de apel presupune că obiectul unui contract nu este cel determinat iniţial de către părţi, ci include orice fel de bun sau prestaţie ce nu a fost interzisă de către acestea, anulând astfel orice distincţie între tipurile de contracte civile reglementate de lege, ce se diferenţiază între ele tocmai pe baza obiectului lor (prestaţia caracteristică).

Potrivit recurentei-reclamante, al doilea silogism al instanţei de apel pleacă de la faptul că prin art. 5 din presupusul contract nr. x/12.09.2011 se prevede dreptul beneficiarului de a i se pune la dispoziţie echipamente în condiţii tehnice optime şi personalul de specialitate aferent, instanţa de apel reţinând că echipamentele de filmare erau închiriate cu personalul care le opera.

În raport de acest considerent, recurenta-reclamantă susţine că această premisă ar fi condus în mod logic la concluzia că facturarea unor ore suplimentare are legătură cu presupusul contract, doar dacă împreună cu aceste ore suplimentare, s-ar fi facturat şi închirierea echipamentului care a fost deservit pe perioada închirierii de către personajul tehnic pentru care se facturau orele suplimentare.

Or, în cazul de faţă nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, după cum rezultă chiar din probele ignorate de către instanţa de apel, din facturile proforma şi din devizele depuse la dosarul cauzei, reieşind că intimata a facturat în perioada 2011-2015 exclusiv ore suplimentare, fără să factureze nicio închiriere a vreunor echipamente de filmare.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că lipsa de examinare a probatoriului în ansamblul său a condus la vătămarea directă a drepturilor sale procesuale, din moment ce soluţionarea apelului a avut loc pe baza unui probatoriu trunchiat din care nu rezultă situaţia de fapt reală.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă afirmă că, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de apel, înscrisul contestat nu putea da naştere la raporturi juridice între părţi, întrucât nu conţinea elementele esenţiale formării unui contract, respectiv: obiectul obligaţiei, perioada locaţiunii şi preţul locaţiunii.

În raport de dispoziţiile art. 1.182 din noul C. civ., în lipsa unui acord asupra acestor elemente esenţiale, recurenta-reclamantă afirmă că înscrisul contestat nu putea fi pus în executare, după cum în mod eronat a considerat instanţa de apel, ci că, în fapt, părţile au derulat relaţii comerciale pe baza unei serii de acorduri contractuale, încheiate pentru fiecare proiect derulat (ce era identificat chiar pe facturile proforme), prin convenirea în mod separat de înscrisul contestat, a elementelor esenţiale ale contractului (obiectul obligaţiei, preţul, durata).

Mai susţine recurenta-reclamantă că, aşa cum reiese din probele administrate în cauză, înscrisul contestat nu conţinea consimţământul său (nefiind semnat de reprezentantul societăţii, conform expertizei grafoscopice administrată în cauză), nici obiectul obligaţiei (adică prestaţia la care se angajează debitorul, respectiv echipamentele care urmau să fie date în locaţiune), nici durata locaţiunii şi nici preţul acesteia.

Mai susţine recurenta-reclamantă că, potrivit art. 1.226 din noul C. civ., dacă obiectul obligaţiei (adică prestaţia la care se angajează debitorul) nu este determinat, contractul este lovit de nulitate absolută şi că obiectul obligaţiei nu se confundă cu obiectul contractului, care în conformitate cu prevederile art. 1.225 din noul C. civ. este reprezentat de operaţiunea juridică convenită de părţi (vânzare, schimb, locaţiune).

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1.781 din noul C. civ., contractul de locaţiune se consideră încheiat dacă părţile au convenit asupra bunului şi asupra preţului, or, în condiţiile în care părţile nu au agreat prin înscrisul contestat bunurile ce urmau să fie date în locaţiune şi nici preţul locaţiunii, acestea fiind convenite în mod separat, ulterior pentru fiecare proiect în parte, nu avea cum să pună în executare acest înscris.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a ignorat prevederile legale menţionate anterior, considerând că, în fapt, relaţiile contractuale dintre părţi ar fi fost supuse Codului comercial de la 1887, precum şi prevederilor C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă arată că determinarea legii aplicabile contractului a fost efectuată de instanţa de apel strict prin referirea la data înscrisului contestat, respectiv 12.09.2011, în ciuda faptului că instanţa a constatat, prin intermediul deciziei atacate, că acesta nu a fost însuşit de către reclamantă prin semnarea sa.

Recurenta-reclamantă apreciază că, în condiţiile în care instanţa de apel a ajuns la concluzia că înscrisul contestat nu a fost însuşit prin semnătură, ci printr-o anumită conduită, data înscrisă pe actul juridic, nu este data încheierii contractului.

Deşi instanţa de apel nu a menţionat explicit când începe această presupusă conduită atribuită reclamantei, din probele aflate la dosarul cauzei, reiese faptul că aceasta nu poate avea loc decât după data de 01.10.2011, dată la care prevederile noului C. civ. au intrat în vigoare.

Or, în conformitate cu prevederile noului C. civ. menţionate anterior, înscrisul contestat nu putea da naştere la raporturi juridice între părţi, lipsindu-i elemente esenţiale pentru formarea unui contract, neputând pune în executare un înscris ce nu produce niciun efect juridic.

Chiar şi în cazul în care se consideră că înscrisului contestat i-ar fi aplicabile prevederile art. 60 din Codul comercial de la 1887, recurenta-reclamantă susţine că acest text legal a fost aplicat şi interpretat eronat de către instanţa de apel.

În acest sens, potrivit recurentei-reclamante, echivalarea locaţiunii unor bunuri mobile cu o vânzare este greşită, aceste operaţiuni juridice fiind total diferite. De asemenea, noţiunea de vânzare unor servicii nu există în dreptul românesc, prestarea de servicii fiind subsumată contractului de antrepriză.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel a echivalat în mod greşit stabilirea unor criterii pentru determinarea preţului locaţiunii, cu stabilirea acestuia prin intermediul unor devize încheiate ulterior, devize însă ce presupun exprimarea din nou a consimţământului celor două părţi.

Astfel, se poate observa cu uşurinţă că înscrisul contestat nu conţine niciun criteriu pentru determinarea preţului locaţiunii, contrar susţinerilor instanţei de apel, prin deviz părţile stabilind atât obiectul locaţiunii (echipamentele date în locaţiune), preţul acesteia şi durata ei, acesta reprezentând acordul contractual convenit de părţi.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susţine că, pe când inacţiunea intimatei de a menţiona contractul pe documentele pe care susţine că le-a emis în baza acestuia, nu îi este imputată în niciun fel de instanţa de apel, în ceea ce o priveşte, i-a fost imputată inacţiunea de a nu contesta înscrisul mai devreme, fie la momentul plăţii facturilor, fie la momentul notificării de neplată transmisă de către intimată în care preciza în abstract plata unor penalităţi nedeterminate, această inacţiune fiind echivalată chiar cu o acceptare a acestuia.

La 08.10.2024, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 04.11.2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. sunt invocate formal.

Din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că, instanţa de apel nu a examinat ansamblul probator administrat, ignorând înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi modul în care acestea au fost valorificate de curtea de apel, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Întrucât temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-reclamantă.

Totodată, referitor la motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deşi recurenta-reclamantă susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.182, art. 1.226, art. 1.781 din noul C. civ., art. 60 Codul comercial, argumentele expuse, referitoare la modul de derulare a raportului comercial, precum şi cele ce vizează lipsa consimţământului său, sens în care face trimitere la expertiza grafoscopică, sunt, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.182, art. 1.226, art. 1.781 din noul C. civ., câtă vreme, astfel cum precizează chiar recurenta-reclamantă, acestea nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, care a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile vechiul C. civ., respectiv ale Codului comercial de la 1887.

Critica ce vizează momentul intrării în vigoare a contractului, în raport de conduita părţii, reprezintă, de asemenea, o critică de netemeinicie, câtă vreme acest moment nu poate fi determinat decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 594 A din 3 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 594 A din 3 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2025.