Gas supply contract termination; inadmissibility of cassation appeal for lack of specific legal criticism

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 aprilie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând să se dispună: rezilierea contractului de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. x/17.12.2021, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către pârâtă; obligarea pârâtei la stornarea facturilor pe care le-a emis în mod eronat, respectiv factura seria x nr. x/16.02.2022 şi factura seria x nr. x/28.02.2022; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în suma de 100.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciilor suportate de reclamantă ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor de către pârâtă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2461 din 24 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2461 din 24 octombrie 2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă invocă încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.523, art. 1.549, art. 1.516 alin. (1) şi (2), art. 1.350, art. 1.531, a Legii nr. 123/2012, a Regulamentului privind furnizarea gazelor la clienţii finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/28.06.2016 al Preşedintelui A.N.R.E.

Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către intimata-pârâtă este solicitată neîntemeiat, deşi aceasta a procedat la întreruperea furnizării gazelor naturale la locul de consum fără nicio justificare şi fără transmiterea unui preaviz.

Mai arată recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă a emis în mod eronat facturi, în baza unui consum care nu a fost realizat.

Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a analizat capătul de cerere privind obligaţia intimatei-pârâte de a storna facturile, nemotivând decizia din această perspectivă şi procedând, cu depăşirea limitelor învestirii, la analiza unui capăt de cerere străin cauzei.

Recurenta-reclamantă apreciază, de asemenea, că este îndreptăţită la plata despăgubirilor în cuantum de 100.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligaţiei de către intimata-pârâtă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Prin decizia nr. 634 din 26 martie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat ca netimbrată cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivare, s-a reţinut că recurentei-reclamante i s-a pus în vedere prin adresa comunicată la 30.12.2024, potrivit dovezii existente la dosar, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru de 3.320,13 RON, dovadă ce a fost depusă în xerocopie, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila x.

Raţiunea pentru care dovada plăţii achitării taxei judiciare de timbru se ataşează cererii în original, iar nu în copie, este de a nu fi folosită în alt dosar.

Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în original şi că nu operează scutirea legală de la obligaţia timbrării, Înalta Curte a dat eficienţă dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi prevederilor art. 494, coroborat cu art. 197 C. proc. civ. şi a dispus anularea recursului, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea A. S.R.L. a formulat contestaţie în anulare, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei civile nr. 634/26.03.2025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate si, pe cale de consecinţă:

- rezilierea Contractului de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. x/17.12.2021, încheiat între B. S.A şi recurentă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către intimata-pârâtă;

- obligarea intimatei-pârâte la stornarea facturilor emise în mod eronat de către aceasta, respectiv factura seria x nr. x/16.02.2022 şi factura seria x nr. x/28.02.2022;

- obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri în sumă de 100.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciilor suportate de recurentă ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor de către B. S.A;

- obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, contestatoarea a invocat motivul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Contestatoarea susţine că instanţa, din eroare materială, nu a redat corect faptul că dovada achitării taxei judiciare de timbru se află la dosarul cauzei, în copie, dovadă perfect valabilă şi suficientă. Astfel, dovada achitării taxei judiciare de timbru a fost trimisă la dosar, pe mail, în 31.12.2024, existând şi email-ul de confirmare din partea instanţei de judecată. Înalta Curte, prin rezoluţia comunicată, nu a pus în vedere contestatoarei, recurentă în dosarul nr. x/2022, să depună originalul dovezii de achitare a taxei de timbru.

Potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.:

"(1)Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen.(...)

(3) în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, precum şi menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată."

Contestatoarea a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celorlalte instanţe, ce confirmă faptul că dovada plăţii taxei judiciare de timbru se poate transmite şi pe mail la dosarul cauzei, proba fiind întru-totul valabilă.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte o va admite şi va anula decizia civilă contestată, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Din perspectiva naturii contestaţiei în anulare specială de cale extraordinară de atac, de retractare, prin raportare la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., noţiunea de eroare materială are în vedere erorile săvârşite de instanţă în legătură cu aspectele de natură formală ale judecăţii, pentru a căror verificare nu este necesară reaprecierea probelor sau reexaminarea fondului cauzei.

Astfel, ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi, cu titlu de exemplu, respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare, o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept procesual civil.

Acesta este temeiul legal invocat de contestatoare în cauză, aceasta susţinând că instanţa de recurs ar fi săvârşit o eroare materială prin faptul că a dispus anularea ca netimbrat a recursului, deşi la dosar se afla dovada plăţii taxei judiciare de timbru în cuantumul solicitat de instanţă.

Examinând înscrisurile din dosarul de recurs, prin prisma motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., se constată că la fila x se află copia ordinului de plată nr. x din 31.12.2024 transmis prin e-mail, prin care contestatoarea A. S.R.L. a achitat la Trezoreria Ilfov suma de 3.320,13 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă recursului, în contul deschis la aceasta pentru achitarea unor asemenea taxe, menţionându-se expres că această plată reprezintă "taxa timbru dosar x/2022".

În speţă, instanţa de recurs a anulat ca netimbrat recursul, reţinând că taxa de timbru nu a fost achitată, întrucât recurenta nu s-a conformat dispoziţiei de a depune la dosar originalul dovezii privind plata taxei.

Soluţia este greşită şi este, în mod evident, rezultatul unei greşeli materiale, întrucât art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că "Taxele judiciare de timbru se plătesc de debitorul taxei în numerar, prin virament sau în sistem online, într-un cont distinct de venituri al bugetului local "Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru", al unităţii administrativ teritoriale în care persoana fizică are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, în care persoana juridică are sediul social. Costurile operaţiunilor de transfer al sumelor datorate ca taxa judiciară de timbru sunt în sarcina debitorului taxei."

Totodată, normele de procedură civilă permit transmiterea cererilor prin mijloace rapide de comunicare, iar pe de altă parte, instanţa are obligaţia de a verifica corectitudinea conturilor în care s-au depus ori s-au virat taxele judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât, în speţă, s-a menţionat expres pe ordinul de plată că taxa de timbru a fost achitată pentru dosarul nr. x/2022, la data de 31.12.2024, neexistând posibilitatea de a fi folosită în alt dosar.

Deşi practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea potrivit căreia instanţa de recurs ar fi putut cel mult ca, reţinând că recurenta nu s-a supus dispoziţiei de a depune originalul dovezii de plată, să dispună suspendarea judecării cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ. şi nu să anuleze recursul ca netimbrat, o asemenea sancţiune putând interveni doar în cazul în care constata neîndeplinirea obligaţiei de plată.

Prin urmare, în recurs taxa de timbru a fost achitată, dovadă fiind în acest sens copia ordinului de plată nr. x din 31.12.2024 transmis prin e-mail, depus în dosarul de recurs.

În contextul expus, constatând că este întemeiat motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., văzând prevederile art. 508 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 634 din 26 martie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022 şi va anula decizia civilă contestată.

Constatând incidentă ipoteza tezei I a art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., care stabileşte că, dacă motivul de contestaţie este întemeiat, instanţa va pronunţa o singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza, Înalta Curte va rejudeca recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocată de intimată, a cărei analiză este prioritară oricăror altor excepţii sau cereri, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ.:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea criticilor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că recurentei îi revine obligaţia de a indica critici de nelegalitate faţă de decizia pe care o atacă.

În speţă, se constată că, deşi prin memoriul de recurs s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate.

Analiza cererii de recurs relevă că autoarea ei nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci că a prezentat în motivarea căii de atac aspecte generale referitoare la situaţia de fapt şi probatoriul administrat, sens în care s-a limitat la o reluare a susţinerilor expuse în faţa instanţelor de fond şi care au făcut deja obiectul analizei acestora.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curţii de apel, susţinând în esenţă că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei prin faptul că instanţa nu a analizat capătul de cerere privind obligaţia intimatei-pârâte de a storna facturile, procedând, cu depăşirea limitelor învestirii, la analiza unui capăt de cerere străin cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de probele administrate şi de situaţia de fapt reţinută în cauză.

Astfel, criticile recurentei-reclamante nu vizează nicidecum o lipsă sau o contradicţie a motivării, ci anumite aspecte asupra cărora instanţa de apel a apreciat în baza probatoriului administrat şi a susţinerilor ambelor părţi în litigiu pe tot parcursul procesului, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de instanţa de recurs, întrucât o astfel de analiză nu s-ar putea realiza decât în contextul verificării elementelor factuale şi probatorii, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza memoriului de recurs relevă lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezei legale invocate, autoarea căii de atac prezentând în argumentare elemente ataşate situaţiei de fapt şi probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala de judecată a instanţei devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanţa a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situaţia de fapt, aşa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidenţa unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanţa a aplicat greşit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situaţii de fapt definitiv tranşată şi, în concret, nu a făcut acest lucru.

Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greşită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanţa care a judecat procesul, a semnificaţiei ori sensului legii, deturnarea normei de la intenţia legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinţei părţilor, de natură a conduce la soluţionarea greşită a chestiunii litigioase.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a legii bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcţia solicitată de recurentă.

Susţinerile recurentei-reclamante privind încălcarea dispoziţiilor art. 1523, art. 1549, art. 1.516 alin. (1) şi (2), art. 1.350, art. 1.531 din C. civ., a Legii nr. 123/2012, a Regulamentului privind furnizarea gazelor la clienţii finali, aprobat prin Ordinul nr. 29/28.06.2016 al Preşedintelui A.N.R.E C. civ. nu se circumscriu acestor ipoteze, ci se rezumă la faptul că instanţa nu a acceptat argumentele acesteia privind neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către intimata-pârâtă (sistarea furnizării gazelor naturale la locul de consum fără nicio justificare şi fără transmiterea unui preaviz, emiterea de facturi în baza unui consum care nu a fost realizat), aceasta fiind chestiuni de evaluare a probelor, nicidecum un refuz de aplicare a normei, o aplicare greşită sau o aplicare la o situaţie de fapt care nu intră în sfera ei de reglementare.

Prin urmare, criticile referitoare la aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor evocate nu constituie un motiv de nelegalitate ci în fapt, o nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la modul în care instanţa a constatat că aceasta nu a făcut dovada culpei intimatei-pârâte de natură a determina rezilierea contractului de furnizare a gazelor naturale.

Astfel, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greşelile identificate şi imputate instanţei de apel şi nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., urmând a fi admisă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata B. S.A.

În considerarea celor ce preced, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 634 din 26 martie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Anulează decizia atacată şi, în rejudecarea recursului:

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata B. S.A.

Anulează recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1166 A din 13 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2025.